longing

te rog 

să te întorci la mine 

într-o zi

                                                                                 Melissa.

i am. i will

        To be achieved in 2018...

        1. Get a scholarship;
        2. Have that amazing road trip;
        3. Make a surprise to someone who does not expect anything from you;
        4. Get that confidence flowing;
        5. Get your driving licence;
        6. Read all the books you've bought;
        7. Go to the sea in winter;
        8. Write a short story about a moment of your life and send it to be published;
        9. Get yourself a gift you will keep through the years;
        10. Learn to ski;
        11. Go to a concert of one of your favorite bands you actually got tickets for;
        12. Get a job you actually enjoy;
        13. Go paragliding;
        14. Get better at cooking;
        15. Go to a circus;
        16. Write a letter to the person you are most thankful for;
        17. Donate blood;
        18. Open wish.

                                                                                 Melissa.

nu vrei tu oare

nu vrei tu oare să mă alinți. să împarți cu mine un pahar de vin fiert. să mă ții de mână cât ne plimbăm pe universității. să mai zâmbești la mine cum ai zâmbit în seara aceea, când mă așteptai curios în fața facultății. și să te superi din nou când nu îți spun de ce. să îmi spui cât de mult te enervez.
nu vrei să porți pălăria din Hunedoara și eu să-mi port cartea cu poezii. să ne plimbăm iar cu autocarul. să te întreb dacă e liber locul de lângă tine. e liber?
nu vrei să mâncăm împreună. sau să îți trimit mesaje și să zâmbesc la tine de la altă masă. să anticipezi când mă voi ridica. să îmi strângi iar mâna în chip de la revedere.
să îmi mâzgălești caietele. să nu mă lași să fiu atentă la oră. să spui că-mi vei da notițele și apoi să nu mi le mai dai vreodată. căci doar tu înțelegi ce se predă acolo. serios.
nu vrei să te aștept pe scările de la intrare. să pui două pliculețe de zahăr în cafea. să te superi că întărziu. apoi să întărzii tu.
nu vrei tu oare să mă alinți.

                                                                                 Melissa.

epilog

people go

but how

they left

always stays

după cinci luni pline îmi returnează cartea printr-un intermediar. îmi conțin dezamăgirea. a fost alegerea mea și îmi asum.
mă întâlnesc cu dânsa în centrul orașului.  eu vin dinspre gară, cu biletul cumpărat pentru Cluj a doua zi, dânsa pornită spre gară, aspirând la un bilet cu destinație necunoscută. nu m-am așteptat, însă prezența dânsei mă bucură nespus. s-a întâmplat ceva în cele câteva săptămâni de când am plecat, îmi spune, fără să îmi spună de fapt. apele se tulbură cu fiecare început de septembrie. precum natura moare, așa se fărmițează și întregul. însă, fiind vorba de dânsa, știu mai bine decât să întreb. zâmbește la vederea mea, iar eu îi oglindesc gestul. îmi place să cred că, oricâți km ar fi, oamenii când trebuie să se întâlnească se vor întâlni. îmi place să cred că o voi mai vedea pe dânsa. și îmi place și mai mult când se întâmplă.
după un schimb de impresi, dânsa capătă un surâs cunoscut. știu ce urmează să-mi spună. sau nu, mai bine, știu despre cine urmează să-mi spună. și am dreptate. s-a întâlnit cu punctele ciocolatii în urmă cu două săptămâni și, la fel cum m-a oprit pe mine, asemenea și-a spus și el amarul. nu a mers departe nici cu următoarea, are din nou nelămuriri și, desigur, pesimismul său este fără limite. o parte din mine apreciază că nu m-a sunat, înseamnă că, cel puțin odată, mi-a respectat decizia, însă cealaltă parte din mine este oarecum dezamăgită, oarecum plină de dor. nici dânsa nu-nțelege de ce nu și-a adunat curajul pentru mine. nici ea, nici eu, nici încă o grămadă de oameni. poate nici el.
dânsa promite că următoarea dată când îi va ieși în cale îi va spune ea. nu o opresc. nu o încurajez. fie.
în aceeași zi primesc o scrisoare, prima scrisoare pe care am primit-o vreodată. un plic alb, simplu. prima impresie: un expeditor al cărui nume nu îmi spune nimic. pe verso: numele și adresa mea într-un scris pe care nu îl recunosc. deschid nerăbdătoare. în plic se regăsesc o foaie A4 și o fotografie.
întăi foaia. conține programul drumețiilor pentru toamna anului acesta ale unei asociații dragi. asociația pe care le-am prezentat-o părinților mei. îmi amintesc expeditorul. mă amintesc strângându-i mâna, pe el spunându-i punctelor ciocolatii că are o prietenă frumoasă și pe punctele ciocolatii înrosindu-se și susținând că suntem prieteni. mă amintesc dictându-i numele și adresa mea, plătind un leu pentru poza de grup. urma să o primesc ulterior, în următoarea drumeție. doar că noi n-am mai mers în altă drumeție. am rămas cu amintirea șoaptelor din tren, cu tricoul său milităresc, frumoasa cetate, parapanta, castana și multe multe altele. prea multe.
apoi fotografia. jos la izvor un grup de oameni veseli, dintre care pe puțini aș fi capabilă să îi recunosc pe stradă. însă e unul acolo pe care n-aș putea să îl uit. un creț ciufulit care stă lângă mine. ajunge.
am datat fotografia sâmbătă, 1 octombrie 2016, alături de numele său și am așezat-o înapoi în plic.
nu ne întoarcem. nu după rămas bun.

                                                                                 Melissa.

„atât de naivă”

„abia aștept să nu mai aștept”

una dintre ultimele zile petrecute în Cărtu cu Verzișor înainte de provocarea care urmează. vărul ei face o poză de ansamblu colțului de rai, înștiințându-ne că mobilierul urmează să fie înlocuit. privesc nostalgică la mesele verzi cu negru, la băncuța unde obișnuiesc să așez șervețelele și telefonul. sunt uzate, întradevăr, însă poartă amintiri pe care nici un alt set de mese nu le poate înlocui. pereții dăinuie în aceeași nuanță de verde, așteptând tablouri noi să-i împodobească. multitudinea de sortimente de ceaiuri, ceșcuțe, căni și ceainice conferă și mai multă culoare încăperii, acoperind parțial vederea librăriei. un loc deosebit pentru oameni deosebiți, cum obișnuia dânsa să-l numească.
din difuzoare se aude în surdină un refren cunoscut mie: „I know she knows that I'm not fond of asking. True or false, it may be. Well, she's still out to get me...” 
mi se întâmplă des să-mi pierd concetrarea ascultând fascinată câte o melodie în ceainărie. muzica pe care o găsești aici nu poate fi altceva decât o încântare. astfel, șirul meu de cugetări s-a întrerupt momentan. nu pot reculege ultima dată când am auzit piesa, însă s-ar putea să fi fost la radio. a trecut mult, prea mult. mă gândesc că asta e tinerețea, tot ceea ce trăiesc acum, asta e.
ceva din ambianță recrează o seară ruptă din decembrie, în care ieșisem din mall pentru a fi surprinsă de fulgii de zăpadă curgând din cer, alături de dânsa și Liz. purtam fularul meu preferat în jurul gâtului și vreo trei sau patru manuale de psihologie în ghiozdanul cu buline. îmi amintește de dânsa și de cât de mult am să duc lipsa sfaturilor cu care mă cadorisea după fiecare întâlnire.
parcă văd chipul băiatului care ne asculta curios poveștile și pe care nu ne-a luat mult să-l dibuim. ne intersectasem de mai multe ori, iar el se prefăcea de fiecare dată că citește, însă nu schimba pagina ore în șir. dânsa glumise că poate scrie o carte despre poveștile celor care trec pragul ceainăriei, iar noi construim unul dintre capitolele sale: profesoara de psihologie și eleva pasionată de psihologie împărtășindu-și viețile amoroase. clasic. aș citi. asta fiind altă amintire din iarnă.
totuși, încă e un început de toamnă, un început de mai mult. plănuiesc cu Verzișor să ne întâlnim aici în vacanța de Crăciun, să purtăm fulare, să bem un ceai fierbinte și să povestim primele luni de facultate. să fie asemenea anului trecut, când frigul de afară nu îngăduia plimbări foarte lungi, astfel încât ne refugiam adesea în Cărturești, unde căldura devenea sufocantă și obrajii prindeau culoarea ceaiului.

                                                                                 Melissa.

străină

"if the hurt comes

so will the happiness

- be patient"

pereții sunt goi și încăperea-i străină.
aseară, tolănită în pat, privind împrejur, mă simțeam departe.
știu că sunt vinovată. am smuls și rupt bucățele între reprizele de plâns tot ce am prins în mână, de la post-it-uri și ecusoane de voluntariat, până la fotografii și postere. ceea ce a rămas intact am adunat într-o cutie și-am pus capac și scoci și avertismente. resturile s-au împachetat în saci și-au fost duse la gunoi. o viață de om aruncată. una pe care nu vreau să o mai trăiesc.
apoi am sters de praf fiecare colț de mobilă, am aspirat fiecare fir din covor și-am rearanjat cărțile. am schimbat așternuturile, am aerisit, am ascuns plușurile și-am mototolit pagini de jurnal.
și-am să fiu alta. am să-mi cresc alte zambile-n grădină și n-am să mai rog pe alții să le ude. că am și eu mâini și apă și stropitoare.
totuși, momentan sunt străină. și de încăpere și de mine și de lume.

                                                                                 Melissa.

învățăm

"there is a difference between someone telling you they love you 

and them actually loving you."

„vreau” e unul din cuvintele care definesc ființa umană. întodeauna caută să aibă, fie că sunt lucruri trecătoare, irelevante, timp petrecut într-o anumită formă, companie, stare, sau alte ființe, neînțelegând că o ființă nu poate aparține altei ființe, ci doar ei înseși.

sunt vinovată de a mă defini cu „vreau”. dependentă de afecțiunea și aprobarea persoanei pe care am împletit-o-n viața mea, mi s-a încețoșat rațiunea. diferențiez cu strădanie cuvintelei de faptelei. și deși n-am întrezărit o altă fărâmă de comun decât cea în care mă joc de-a săgeata dintr-o parte în alta a țării, am continuat să o păstrez ca pe o nestemată ascunsă sub pernă de frica pungașilor, aspirând la ceva, fără a fi sigură ce înfățișare capătă acel ceva. rezervând un „vreau” pentru mai tărziu.
și-am pornit înspre teamă. încă port un semn de întrebare: nu știu ce așteptări aveam. să-și anuleze rutina pentru o săptămână? sau mai mult? să mă urmeze într-o călătorie înapoi spre răsărit? orice-ar fi fost în acel foc așteptând o scânteie, s-a pogorât ploaia. și după răsărit a continuat să cadă cu stropi imenși până pielea s-a învinețit. fapta fiind consumată, norii s-au lăsat călăuziți departe de vânt și Firava s-a perpelit la soare, fără ai mai zări vreodată.

nu vreau să-ți aduc reproșuri pentru că ai iubit și-ai oferit necondiționat. sunt oameni frumoși cei capabili de astfel onorabile demersuri. însă te rog, te rog mult, să-ți străjuiești mai atent inima următoarea dată când el îți înșeală speranțele.

                                                                                 Melissa.

toate cele

„Păianjeni mulți - recitam buimac - păianjeni mulți îmi caută inima.”

ți-am scris poezie și ți-am înmânat-o cu teamă. ți-am dăruit o fotografie, cu buza inferioară tremurându-mi. te-am privit fără să rostesc cuvinte, surâzând la chipul tău scăldat în razele de soare care pătrundeau printre crengile copacilor. ți-am tăiat feliuțe de mere și le-am așezat cu grijă într-o caserolă, că poate vei fi mai vesel și știu că-ți displace ciocolata. am dat fuga până la tine când mi-ai spus că ești necăjit, mi-am pus țelurile deoparte să te sprijin. te-am așteptat în ploaie, cu părul umed și sufletul strâns. ți-am acceptat întârzierile nenumărate, am lăsat ore să treacă până să te-ntreb de ce. am suportat ironiile, nesigură pe mine, rușinată, înfrântă, și-am întârziat acasă, alegând pe drum, ca să petrec timp cu tine. am rămas trează nopți la rândul ca să-ți potolesc temerile, să-ți ascult vocea. mi-am investit chefurile de la Deva în telefoane către tine, străduindu-mă s-aduc puțină fericire-n aniversarea ta. ți-am legat la mână nu doar o brățară, ci și afecțiunea mea. ți-am împrumutat o carte de poezii, însă doar după ce am subliniat toate citatele care mă duc cu gândul la tine. te-am invitat în visele și visurile mele. am șezut liniștită în dreapta ta, ascultând întreaga poveste lipsită de-un final satisfăcător, fără să vreau ceva în schimb, fără să reproșez neatenția ta, urmărind când ai să-ți pansezi rănile. ș-apoi m-am frânt, am clacat și m-am ascuns. n-ai întrebat de mine zile la rândul și ți-am simțit lipsa. pe când am izbutit să-mi controlez respirația, îți găsiseși altă companie. și m-am sfărâmat în scurt timp din nou.
acum mă adun fără tine și las în urmă toate cele făcute în ajutorul tău, toate cele care încă pulsează-n mine ca un dor nestingherit, de parcă ieri ți-aș fi dăruit prima castană și-am ascultat prima ta șoaptă-n tren. de parcă abia ieri m-am îndrăgostit de tine, atingându-ți obrazul cu dosul palmei lângă cetate, surprinzând tresărirea ta. de parcă încă încerc să neg amprenta permanentă pe care o vei lăsa-n adolescența mea. de parcă ești singurul pe care-l pot întâlni. dar știu mai bine.
și tu tot nu înțelegi. tot mă sufoci și telefonezi. mă cauți, mă abandonezi. tragi de inimă s-o ai, apoi o arunci ca să ai pentru ce te agita. nu vrei să o păstrezi, dar vrei să fie păstrată pentru tine.
am încheiat leapșa, mi-am făcut bagajele și mă pregătesc să plec. vreau cartea, finalul și liniștea. să mi te amintesc cu drag, dar să nu ne revedem, nici acum, nici peste ani. să mă întreb ce mai faci fără să aflu vreodată, ca să-mi pot imagina ceva dezirabil. să rămâi acea fantezie frumoasă, de nespulberat. acel băiat creț, ciufulit și nedormit, cu ochii de ciocolată, deși nu ți-a plăcut vreodată ciocolata, care studiază în gol, analizează prea mult și spune prea puține. acea persoană pe care-am cunoscut-o, am adorat-o ș-apoi am eliberat-o. rămâi cu bine.

                                                                                 Melissa.

acei ani

„Când te trezești în beznă, singurul lucru pe care-l poți face este să închizi ochii și să încerci să te obișnuiești cu întunericul.”

mă găsesc pe covor, înconjurată de trei cărți diferite, începute în zile diferite, cu stări diferite, gândindu-mă la trei persoane diferite. nenumărate posibilități și totuși, totuși doar o direcție rămasă: înainte. oricât de vânăt ești în suflet, cu privirea stingheră în zare, mergi înainte. doar unde altundeva să mergi? dac-aș putea pătrunde în anii ăia frumoși pe care nu i-am trăit pe-ndelete, ah, da, acei ani. să fi fost cea de-acum, mai cu scaun la cap și ezitare-n vorbe, sigur îmi încâlceam mai potrivit ițele. și corbul, frumusețea cu penele lungi, negre și ondulate, care a dansat cu mine într-o seară, mi-ar fi încă aproape, șoptindu-mi complimentele pe care atunci nu le apreciam, ba chiar le respingeam rușinată. avea un surâs în care nu citeai nimic altceva decât mister, puțină teamă și multă, foarte multă, curiozitate. „ce să fac cu vrabia asta tăntălaie?” probabil că se întreba. și apoi mă săruta din nou, amuzându-se de stângăcia mea.

                                                                                 Melissa.

pe sferturi

„Mai bine ia cornul și sună într-una.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creștete luna

și cornul sună, însă foarte puțin.”

pe cine mai interesează forma obiectului, persoanei, când putrezește pe dinăuntru? mă preocupă propriul meu bine, oarecum măcar, dar nu reușesc decât să-l înnec cu mândrie în alcool, într-un local cu pereții pictați, plăcut, zgomotos de plăcut, umplut cu oameni special aduși în lume, să servească măreția. pe unii îi cunosc, pe alții aș vrea. și este timp.
astfel pălăvrăgeam la un joc de cărți cu oamenii aceștia, câțiva, zilele trecute și-mi lăsasem ezitarea în locul acela unde mă strădui la odihnă, însă nu-l pot numi acasă. îi zâmbeam lui, un alt copil al universului, născut în același veac, poate același aluat, aproape rudă dacă spunem, fără vreun folos spre sfărșitul serii sau altei seri. mă simțeam în apele mureșene, plutind deasupra oricărei nedreptăți coborâtă pentru mine, fără să caut ceva anume, ceva deosebit, în felul lui de-a fi și de-ami surâde măgulit înapoi. și nu înțeleg de ce m-au dus picioarele într-acolo, după apusul soarelui, într-o veselie aproape stagnantă, când porumbeii îmi cântaseră la fereastră cu ore înainte. pot doar să mă întreb pe unde se ascunse nesăbuitul și cine l-a învățat să se joace de-a scunsa.

                                                                                 Melissa.

și așa

Lover, where do you live?

și-am crezut că ești tu 

luminita de la capătul calvarului,

brațele în care mă înmoi,

răsăritul din noaptea vieții mele. 

și-am fost convinsă, 

chiar înțeleasă cu universul,
să nu iau pe altul,

să mă păstrez în floarea tinereții

ca scanteile tale să fie singurele 

pe care le aflu,

care-mi mângâie trupul, 

care-l furnică rușinos.

și-am surâs cu încredere,

am conceput labirinturi,

(auzisem că ești pasionat),

am clădit un drum numai spre tine,

propriul nostru tunel subteran,

sub lume, sub nenorocire,

aruncând propria-mi lumină

alimentată de afecțiunea ta.

și-apoi te-ai preschimbat în calvar,

în teama care mă aleargă,

într-o noapte deloc poetică.

mi-ai vătămat ființa,

mi-ai ucis dorința

de soarele lui Barbu, 

de continuitate,

de împlinire.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.

                                                                                 Melissa.

acasă

ți-ai aminti de mine după tinerețe?

nu m-aș fi așteptat să fie tristă, poate ușor nostalgică, însă nu așa, nu plină de lacrimi și cu noduri în gât. să vreau să văd marea și să mă văd pe mine, o încercare de om, rătăcindu-se între valuri. mult zgomot și mulți oameni, pentru care eram doar un alt chip în mulțime. una ca oricare alta. oameni care și-au adus zâmbetele, familia, prietenii, tinerețea. mi-ar fi ajuns secunde să mă scufund de tot și să rămân de-a fundul. să mă sfărșesc. să pun un punct existenței deloc ilustre în care m-am complăcut. să nu mai visez carusele, pahare de vin și străzi ce coboară. succesul lui să nu mai fie eșecul meu. să fie atât și să nu mai fie. dar era musai să ajung într-o gară, să întâlnesc ceva, o fărâmă din mine, căci a locuit aici de câteva... câteva ceva, că e prea demult să-mi amintesc. și mai era și ziua aceea din an în care ceilalți cică îți reprimă nefericirea. poate de aceea am rămas impresionată.

dar trenul a oprit degeaba, iar reflecțiile le-am răpus cu acorduri și litere din alte vieți, alte altor persoane. nu știu să gestionez junghiul din piept nici încă. mă conving (încerc) să renunț la așteptări, la răgazul închipuit în brațele sale. oamenii n-au obligații. oamenii își scurg timpul după plac fără să-mi dea socoteală. eu nu sunt un loc unde ajungi. nu-i un punct hotărât. pe aici treci când te doare și părăsești când ai alte destinații. simplu. 

suficiența e singura cărare spre casă, draga mea. 

îmi place să-ți spun dragă, pentru că nimeni altcineva nu se încumetă. e oarecum unic, oarecum stingher, însă totuși călduț. știu că n-ai găsit acasă de când te cunoști pe tine și memoriile tale. și mai știu și că n-ai renunțat să cauți, că mai iei pauze când te frângi. că deși te resemnezi pe-o parte, dincolo mai te strădui. și aș vrea să îți spun că sunt mândră de tine. dar sunt o bucată din tine, întelegi? ești o dezamăgită. o oglindă cu rama spartă, eclipsată. de aceea nu pot fi mândră.
acasă e acel tărâm mitic despre care doar ai auzit de la alții.

                                                                                 Melissa.

aleargă, octombrie

ce-i acel dor care se zbate-n al meu piept,

acea dorință de aventură...

un deal, o cetate, o superstiție?

poate o bucată de pânză de care depinde-o viață

când spre cer se-nalță-n bătaia vântului

și visul și curajul.

atunci când ți-am dăruit o castană 

găseam o formă de sentiment în ele,

credeam c-ai s-o păstrezi până se va prinde mucegaiul

ș-apoi surâzând îmi vei cere alta.

atunci când te-am însoțit în ploaie

așteptam să-ți sece mâhnirea, 

ca să-ți umplu fântâna cu raze de soare, 

sclipitoare asemenea zâmbetului

pe care l-ai acoperit adesea-n complimente.

sunt țărmuri îndepărtate

care-atârnă de-un fir sau se plimbă pe el,

amintind cântecul blestemat cu fărâme de franchețe,

o cană de cafea, un examen și ignoranță,

întrucât nu m-ai așteptat tu.

                                                                                 Melissa.

undeva prin aprilie

„Și plouă-n ora vag crepusculară

Când toate drumurile către zori se-ndreaptă,

Când trupuri ce nimica nu aflară

Dezamăgit și trist se trag deoparte.”

furtuna cântă frumos la fereastră

deghizând o noapte de primăvară

într-o seară tomnatică

aproape de inima mea.

un trăsnet anunță din când în când

că și cerul se mai supără uneori.

ascult dansul picăturilor pe pervaz 

și mă gândesc că, 

asemenea străfulgerării care traversează bolta cerească, 

tu te plimbi printre camerele inimii mele.

câteodată faci curat și le așezi atent,

însă, de cele mai multe ori, smucești fața de masă, 

iar farfuriile în care se odihneau

sentimentele mele

se prefac în cioburi.

                                                                                 Melissa.

afectare

„Nu aveam cum să știu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creșteri îi urmează o descreștere, că tragedia arcului de cerc este universală și necruțătoare.”

        Știam că ești acolo, acolo în mulțimea de oameni veniți să vadă intens promovatul ”Street Food Festival”. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea să ne întâlnim privirile din depărtare, să îți zâmbesc (chiar dacă îți port o supărare), și să vin la tine, să îți văd buclele răzlețe, să știu cum mai ești, ce s-a mai întâmplat și, poate, doar poate, să-ți spun și despre mine și întortocheata mea aventură prin materia de bac. Să recreem seara de la patinoar, în lipsa vinovăției. Poate sunt naivă, însă simțeam cu toată ființa mea că împărțeam aerul acelui parc, că vibrezi înspre mine, și mă entuziasmam cu orice gând pe care mi-l invadai. Te căutam în fiecare chip care-mi ieșea în cale și fiecare, cunoscut sau nu, care nu erai tu mă dezamăgea nesocotit. După ce am colindat festivalul de două sau trei ori, m-am resemnat, crezând că respiri numai în amintirea mea, bolnavă de tine.
        Apoi ne pregăteam să părăsim evenimentul, însoțiți de doi prieteni de familie, culeși întâmplător, și renunțasem întreg la iluzia că te pot simți când îmi ești aproape. Oricum nu ieșeai datorită accidentului, eram o toantă să cred altceva. Dar, ca întodeauna, când vreau să abandonez, să te dosesc în fundul minții, apari de nicăieri, ca o rază de soare într-o iarnă tristă. Încă de pe partea cealaltă a trecerii de pietoni te-am remarcat, vorbind la telefon, preocupat fără răgaz. Și ți-am surâs, cuprinsă de extaz, când m-ai încântat cu atenția vizuală, iar inima și-a început spectacolul, zbătându-se în piept ca dementa. I-am anunțat pe ai mei că revin și m-am apropiat să te întâmpin. Părul tău era ușor ciufulit, cum te prinde cel mai bine, ochii calmi și blânzi, iar zâmbetul ștrengar, precum îl păstram întipărit în memorie. Te-am asaltat cu întrebări, cuprinsă de dorul vocii tale, ignorând complet partea decentă din mine, care mă sfătuia să fiu rece, indiferentă, așa cum se cuvine. Și mi-ai răspuns puține, până un telefon ne-a întrerupt conversația. Te întâlneai cu „niște prieteni” (mereu spuneai „niște”, nu te-ai obosit vreodată să-mi prezinți prietenii tăi), așa că nu voiam să te mai rețin, sentimentul de afectare mă copleșea cu avânt. Parcă te-am reținut prea mult și în scurtul timp în care te-am cunoscut. Prin urmare, te-am lăsat. Mi-am anunțat plecarea, salutând cu o ușoară atingere a brațului tău stâng. Tânjeam după o îmbrățișare (însă nu era permisă, datorită brațului accidentat și convorbirii telefonice) sau un sărut pe obraz (din nou nepermisă, deoarece se isca o distanță prea mare să fie trecută c-un sărut). Am plecat, cu inima grea, lacrimi adunate-n ochi, fără să am curajul să privesc în urmă, însă deosebit de curioasă de reacția ta. Te-ai uitat după mine? Te-a fulgerat vreun regret că n-am stat mai mult? Vreo nedumerire de ce nu-ți mai vorbesc de două săptămâni? Sau doar te-ai întors la fel de repede, pornind în direcția opusă (noi am fost dintodeauna simboluri ale unui univers polarizat, în care contrariile se atrag, dar contactul nu este posibil, căci aparțin unor lumi diferite) să te întâlnești cu „niște prieteni”? S-a strâns și inima ta de dor?

                                                                                 Melissa.

totul

„unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat și complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. 

Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.”

        Ca o dimineață liniștită și aveam gânduri. Tânjeam după momente în care să mai leșin într-un somn, când păsările mă vizitau necontenit (porumbei, mierle și vrăbii) și, neobișnuit, aveam o soră, una dragă, pe care o rugam să nu strângă papagalul pe care-l ținea în mână, să nu-i sufle viața. Mă stăpânește o teamă că-l va spulbera când voi privi în lături, apărându-mă de amintire, dar nu și de sentiment.
        Alene pășesc spre bucătărie, deschid frigiderul, contemplez. Altceva expirat de cinci zile, altceva fără de-un rost. O amețeală mă cuprinde și mă așez tulburată, respirând controlat de gând, concentrându-mă să nu leșin, să trec prin ziua asta fără incidente. Apoi, când am certitundinea că-mi revin, mă fulgeră un junghi și mă cutremur într-un spasm. Întinsă în pat, scutur din picioare, trează-n agonie. Știu că acolo mor, că am apogeul, că n-am apucat să-mi marchez pe de-a-ntregul lista și sunt nevoită să mă resemnez cu puținele câștiguri până-n prezent, cu farfuria spartă de ieri și însemnătatea ei. Atât știu, că am fost și n-am să mai fiu. Dar trece. În final toate trec, însă, în clipa cu pricina, crezi că-i sfârșitul. N-are cum să fie, căci, dacă ar fi atunci, prin definiție, ești totul, tot ce ai să mai fi: frustrare, neîmplinire, nebunie, dor, cât dor. Asemenea lui, adolescentul tulburat din semiromanul citit în somnul conștiinței, dacă ești totul, ești singur, „acuplat cu nimicul, vidul ruinat și viermănos”. Bolnav de dor, deoarece ca să cunoști un altul trebuie să nu fii totul, ca să poată fi și el ceva. Și, oare, nu halucinez și eu? Nu sunt și eu rătăcită-n spațiul deschis și fără limite?

                                                                                 Melissa.

emfază

„Singur în odaia încinsă, poți coborî în fine în lumea ta, în adevărul tău, în tot ce există adânc și enigmatic în tine, dacă ești în stare să-ntâmpini cu același curaj abjecția și sublimul, dezastrul și mântuirea, arhanghelul și estropiatul...”

        Parcă se înfundă tot în acordurile muzicii în ale cărui tărâmuri te refugiezi. Toate întrebările ale căror răspunsuri nu există și nici nu vor exista în aria ta de acoperire, toate nemulțumirile care te-au ostenit încercând să le preschimbi în aspecte pozitive ale vieții tale scurte și insignifiante, toate visurile pe care nu le-ai împlinit și nici nu vei mai avea oportunitatea, pentru că ori nu ți-au fost alocate încă de la început, ori s-a întâmplat ceva pe parcurs (o alegere aparent mică, dar care-ți va răsturna întregul parcurs pe dos). Adică ce relevanță are dacă sunt colegi de generație care merg departe, alergându-și idealurile, iar tu te pregătești pentru o viețuire mediocră, care poate nu te va satisface niciodată. Căci ai fost o nenorocită încă din primele clipe în universul ăsta. Mereu ți-ai dorit mai mult decât se putea și trebuia să știi că te vei alege numai cu o colecție de dezamăgiri. Însă nu îți pierde timpul cu gânduri asemenea (așa spun prietenii preocupați de sănătatea ta psihică), agață-te de acel poate, că poate va fi totul bine (mereu ne limităm la bine, e prea obositor să aspiri la „extraordinar” sau „nemaipomenit”) și n-ai să clachezi la vârsta adultă târzie, adunat într-un ghem de regrete, încă tergiversând asupra sensului vieții.
        Parcă timpul a șprintat pe lângă tine. Îl admiri pe băiatul care ți-a inunndat stomacul de fluturi în copilărie, cât de mult s-a maturizat și cât de înalt țintește. Rămâi uimită că abia ieri (adică acum nouă ani) îi mărturiseai simpatia într-un carusel și te bâlbâiai la telefon pe holurile spitalului, sperând că va accepta într-o zi invitația să vă plimbați împreună cu bicicleta. Ți se umplu ochii cu lacrimi de mândrie că ai cunoscut persoana asta deosebită, că i-ai cunoscut părinții și că își urmează visul de a deveni actor, un talent care i-a fost întodeauna la îndemână. Iar peste ani, dacă vei apuca anii ăia (se face tot mai întuneric după perdeaua minții mele), ai să auzi de el prin vreun comunicat de presă și ai să zâmbești.
        Parcă-i tot mai greu să revi aici și să-ți împărtășești amalgamul de păreri. Vrei să pășești în încăperea ființei tale, să-i dedici ei toate demersurile și să uiți de tovarășii indivizi sociali. Să rămâi tu, până o iei pe arătura apatiei și halucinezi, ca și amiralul acela american exemplificat în manualul de psihologie. Să te plimbi, să înveți, să mânânci, să citești, totul în lipsa companiei. Să vedem dacă eviți singurătatea, (căci de curând am constatat distincția dintre a fi solitar și a te simți singur, slăvită fie admiterea) dacă nu aluneci într-o nevroză.

        Parcă-s atât de multe „nu vei reuși” în capul ăsta dezorientat al meu. Și, totuși, mai am un vis care respiră acolo, sub piele, rânjind, căci încă n-a fost dat pieirii. Vreau să mă modelez ca pe-o plastilină, să fiu imună la orice vine dinafara ființei mele, să caut studiul ca pe-o mângâiere sufletească, să am scrierile celor ce-au trăit și să trăiesc prin ele. Lumea asta nu mi-a conferit vreodată confortul. Parcă-ntodeauna am resimțit orice ședere alături unei alte ființe ca pe-un ghimpe-n coaste. Mă instruiam cât mai sever: nu lăsa această creatură să-ți pătrundă esența, căci plecarea sa îți va sfâșia bucata în care-a atins cu culoare țesătura gri de bumbac. Dar n-aveam eficiență, serios. Se găsea câte-un nătărău care mă gâdila-n numeroase nuanțe și-apoi stingea lumina. Eu surâdeam naivă. Vrea să ne jucăm, spuneam. Însă, după nenumărate căutări prin întuneric, realizam că sunt doar eu, primordiala eu, și nimeni altcineva. „Jocul” era să găsesc întrerupătorul până nu-mi pierdeam vederea.
        Parcă te-ai aștepta ca întâlnirile să fie diferite, să nu ai revelația înspre mijloc că ai mai trecut prin asta. Însă ei se aseamănă ca două picături de apă. Toți sunt apă, toți îți pot da salvarea și înnecul și, din nefericire, totdeauna ești cadorisit cu amândouă. Ordinea în care-ți sunt puse-n palmă e singura prospețime. Ori te umpli de roșeață-n obraji, ori ești palid ca varul. Negru și alb, sau, dacă vrei, roșu și alb. În fine, vreau (verbul „a vrea” parcă-i cel mai mare egoism al planetei) să mă acomodez în izolare, să fiu unica persoană cu care conversez, să las lumea să îmbătrânească în lipsa mea, iar eu să mă păstrez tânără între pereții minții mele, să înnebunesc și să îmbrățișez nebunia, să o cultiv în artă.
        Parcă orașul meu nu-i același colț de iad dacă-mi imaginez toți oamenii fiind înlocuiți de alții. Desigur, și cei nou-veniți ar fi tot o gașcă de nenorociți, dar curiozitatea cunoașterii unei noi configurații de nenorociți m-ar motiva să rămân aici, să extrag drame și tragedii din fiecare ciocnire. Plec să caut mai multă nenorocire, să caut un final al interacțiunii mele sociale. Să-mi descopăr nenorocitul câștigător al întregii mele atenții, fie el ființă sau concept, de-ndată ce închei cu hoțul de carte și cu condiția asta strâmtă de Bacovia frustrat.

                                                                                 Melissa.

infamie la margine

„Multe suflete dorm până ce trupul moare.”

        Și râdea de mine, eu credeam că râd cu el.
        Povestind în cealaltă diagonală a calendarului acea seară incredibil de neobișnuită mă întreb ce-a fost în sufletul meu de-am putut rămâne până la prăjitură, de ce n-am părăsit incinta după acea întârziere inacceptabilă de-o oră. Și, deși îmi făgăduise acea explicație uzată (pentru care eram pregătită să-mi rostogolesc ochii în orbite), i-a îngăduit prietenului său neinvitat să-l scuze. Și mi-a fost plauzibilă, îmbătată fiind de prezența lui și aparentul sentiment de vinovăție al întrebării, însă actualmente sunt capabilă să-i aduc o interpretare caldă, îndesată cu supărare. Căci cine-i dânsul să-și permită să-mi întoarcă lumea pe dos și să plece cu hainele neșifonate? Câti mai cred că le revine puterea să se joace de-a admirația și apoi să se așeze la spectacolul infamiei? Mă cuprinde-o ură de mi-e teamă să-l revăd, sigură fiind că-l plouă cu reproșuri. Să mă astâmpăr și-oi fi eu.

                                                                                 Melissa.

culpabilitate

„Fiecare suferă cât simte, și mai ales cât înțelege.” 

        La ce te poți gândi nu se-ntâmplă, pentru că universul este mult mai original de atât, el plăsmuiește întâlniri pe care nu le poți concepe, nu le imaginezi, nu le visezi, sunt imposibile înainte să se-ntâmple. Luceafărul n-a fost decât o stea până Creatorul să-l prefacă-n geniu și Cătălina n-a fost decât o muritoare până Creatorul s-o preschimbe-n simbolul omului comun împlinit prin iubire. Cam așa se aranjează și existența. Nimic nu-i mai mult decât nimic până când destinul Creator nu-i făurește o proaspătă soartă, fermecând nenorociții socotind absolutul. 
        Mai enumăram uneori porțiunile de scenetă pe care le-aș prefera, dar pe care n-am să le gust vreodată din simplul fapt că le-am enumerat odată. Astfel, mă compătimeam cu simțul slab pe care mi-l apăsau în piept, trăind o altă viață-n propria mea închipuire. Cântăream cât de minunată ar fi această sferă a Pământului dacă eu însămi i-aș fi creatoarea de condiții, dacă le-aș da nenorociților cu absolutul ceea ce tânjesc și care le-ar mai fi satisfacția atunci când li se așează-n palmă iluzia metamorfozată-n însuflețire. Care-ar mai fi scopul acestei continue tergiversări când orice s-ar soluționa dintr-o dorință. Cântăresc multe, deși am o balanță care-n înclină spre vicisitudine, cu un omuleț care plânge neajutorat pe celălalt taler. Și ce renunțare colosală la avuția fericirii, dacă ea există întradevăr, întrucât nu găsesc un martor al ei. Halucinez finaluri ca să nu-mi găsesc sfârșitul în monotonia traiului. Să fim și noi împreună pe-o insulă a psihozei mele, dacă acest tiran Creator ne-a scris povești separate. Și dacă tu ești cu el, să pieri din calea mea, vizionar amărât. Sunt amară, cea mai amară.

                                                                                 Melissa.

neînțelese

 „În final ne pierdem toate celulele. Ne pierdem pe noi înșine.”

        Când sunt vlăguită dorm câte zece minute de somn oniric, apoi rămân cu privirea ațintită în tavan încă cinci minute, reflectând asupra a ceea ce am visat. Și astăzi s-a împletit încă o piesă de puzzle în basmul pe care mă străduiesc să-l deslușesc de-o lună încoace. Văd porumbei la geam. Vin câteodată câte doi, poate și o vrăbiuță, mă privesc atenți, parcă studiind ființa umană dincolo de geam până-n esența sufletului, acordă un sfat, pe care nu-l pot pricepe, și-și iau zborul, așezându-se pe crengile teiului din curte.
        Vizitatorul de astăzi mi-a tulburat somnul. Mă perindam printr-o încăpere, atmosferă de petrecere, când draga mea prietenă veselă își croiește drum înspre mine, vădit entuziasmată. Rânjește angelic și rostește numele lui. Mă anunță că este prezent în aceeași clădire cu mine, în același moment cu mine, căutându-mă pe mine. Acel el al cărui gând mi-l alung, să nu cumva să-mi locuiască-n inimă și să nu-l pot escorta în lume, să nu cumva să-mi dezbine tot ce-am construit. Și, când porecla sa îi alunecă de pe buze prietenei, cuvântarea unei zburătoare îmi sperie odihna și mă regăsesc buimacă în propria-mi întindere de-o viață, respirând greoi. Vizitatorul mă urmărește curios, recită alte câteva maxime neînțelese și mă părăsește în confuzie. De ce porumbei? De ce zboară-n jurul meu, când sunt mai nefericită ca niciodată..

                                                                                 Melissa.

bucătărie

„Când aștepți pe cineva și numai asta te preocupă, 

ajunge să nu-ți mai pese de viitor. 

Cinci ani, sau zece, sau doar o lună, n-are importanță.”

        Curățam căpșunii de codiță și-i dezmierdam sub robinet în bucătăria sa modestă, veșnic dezordonată. Bucătăria în care mă vedeam diminețile la rând mâncând cereale cu lapte dintr-un bol verde ciobit, ascultând radio și țopăind în pijamale. Și îl vedeam pe el, așezat pe scaunul din colț râzând de mine, răsfoind un manual plin de ecuații enigmatice și mușcând dintr-un biscuite cu ciocolată, amintindu-mi din nou că sunt mult mai buni decât cei cu miere. Apoi mă stăpâneam și reveneam la propriul meu studiu pe fugă, furându-i câte-o privire a chipului său concentrat și serios. Și zâmbeam până la urechi, zâmbeam că sunt acolo, că el e acolo, că minunile se întâmplă.
        A pășit în încăpere și m-a rugat să-i clătesc trei pahare, fantezia mea disipându-se într-o clipă. Uitasem că avem companie, că dincolo de încă doi pereți se află o persoană despre care am auzit atâtea numai de bine și totuși nu reușeam să rămân impresionată. Uitasem că n-ar trebui să folosesc forma de plural, că el îmi va aminti mereu diferențele care delimitează universul său de al meu. Așa și cu paharele, pe care le-am sters împreună, eu mai neîndemânatică decât aș fi dorit.
        Nu îmi ține companie. Scrutând bucata de lume, care mai înainte îmi aducea fericire, un nod ia naștere în stomacul meu. Mă întreb ce părere și-a format celălalt. Adresarea sa m-a dezamăgit. Totuși, poate să nu fie adevărat, să fie vinovată paranoia mea. El revine și mă roagă să mă alătur. Număr căpșunile pe care le mai am de spălat și constat că sunt treisprezece. Ca și acel treisprezece de sâmbătă, care s-a lăsat cu o furtună și cu o amânare. Insistă că nu e necesar să le spăl pe toate, că e destul să vin, că oricum nu are importanță. Ceva se sfărâmă în interiorul meu. Înțeleg, nu are importanță pentru el, nu e ceea ce poftește, un alt moment nepotrivit. Păcat că pentru mine păstra o importanță colosală. Îi servesc un retur sfidător și-mi continui corvoada. Răspunde încurcat că mă așteaptă. Păcat că nu mă așteaptă unde s-ar cuveni.
        Reîntoarsă în odaia din fundul apartamentului sunt invitată la o distanță confortabilă, pe care nu o respect. Încep să-mi fac de cap, iar deziluziile mă îmbată într-un periculos joc de nepăsare. Mă îngrijesc de castronul cu căpșuni la mine-n poală și iau parte la schimbul de amabilități. Se propune un film. Accept și mă conformez, deși sunt incomodă atât în situație, cât și pe saltea. Apoi mă răzgândesc. Parcă mă revolt împotriva naivei din mine și abandonez câmpul de luptă. Arunc o minciună la întâmplare (și ce inspirată a fost, am ajuns să constat mai târziu) și mă pornesc spre ieșire. O îmbrățișare, un sărut aievea pe obraz și, separat, un salut ezitant noului cunoscut.
        În drum spre casă îmi propun să nu despic firul în patru, să las evenimentul să se aștearnă exact așa cum se arată la prima vedere, să nu-i acord pic de târguială. Surpinzător apare dânsa, căreia îi mărturisesc fără șovăială numele persoanei care mi-a tulburat dupămasa.

                                                                                 Melissa.

încă

"the hardest part of walking away from someone
 is the part where you realize that,
 no matter how slow you go, 
they will never run after you."

        Și continui să calci liniștit peste inima mea, de parcă ar fi vreun covor întins mereu la picioarele tale. De parcă covorul ăla n-are un sac de sentimente și nu scurge lacrimi de fiecare dată când îl umpli de noroi și nu-l mai cureți. Un covor care așteaptă să-l observi de atâtea luni, încât în curând nu le mai poate număra pe franjuri.
        Discutam astăzi cu dânsa despre ultimele actualități din viața mea împrăștiată. Lucrurile s-au înnodat, nu mai am sare pentru glume și toate firele fug în direcții diferite, strângând acel ghem, care vrea să fie sănătatea mea psihică, până la punctul în care materialul va pocni (voi redeveni ființa acră, concentrată pe sine și reconstruirea zidurilor de apărare, cât mai înalte, cât mai înspăimântătoare, să nu cumva să se mai cațere vreun creț nesăbuit pe speranțele mele care dau pe afară). „Răbdarea e o mare virtute” au fost vorbele dânsei, aprobate de colega din dreapta mea. Însă cât aștepti până când nu poți fi condamnată pentru renunțare? Și, mai important, unde sunt formularele de remitere ascunse?
        Ochii mei triști și obosiți tânjesc după o privire pe furiș a chipului său. Vocea sa răsună ca un ecou între pereții nebuniei mele. Uneori râde, alteori e serios și-mi mărturisește nevoia sa de aprobare socială, aspectele pe care le pictează în culori diferite, care poate nu îl reprezintă, însă vor să-i aparțină. Surâsul său dulce, încurcat de situație, când nu cunoaște un subiect potrivit și-și epuizează energia căutând. Mă străduiesc să respir în marea de penibilitate, să-mi controlez pulsul alert și țipetele care vor să-și câștige eliberarea. Sunt trimisă acasă cu o muștruluială zdravănă și nu, nu reușesc să-mi reiau cursul. Trag de cuvintele respective ca de-o ancoră, le azvârl imediat în apă. Încă puțin. Încă odată. Încă ceva. La fel a spus și Iona.

                                                                                 Melissa.

lasă-mă

lasă-mă să mor la malul mării,

să mă spele valurile de suferință,

de sentimentele pe care ți le port.

dă-le voie să mă înghită întreagă,

să-mi conducă ființa spre uitare.

permite-le să mă însoțească în adâncuri,

să-mi arate pașii spre abis,

unde ating nisipul și rămân fără aer,

unde mă eliberez de viață, 

dar mai însemnat, 

unde mă dezleg de tine.

                                                                                 Melissa.

întărziat

„partea cea mai rea, atunci când trăiești o poveste romanțioasă, 

de orice fel ar fi, e că în urma ei rămâi cumplit de neromanțios.”

        Întodeauna ești tardiv. Spui cinci minute și aștept un ceas. Încă puțin, spui. Mai pierd o veșnicie fixând colțul după care te ivești, iar apoi, când toate speranțele mele își iau adio, dulcea ta voce aduce scuze de dincolo de granițe. Mă întreb cât timp mai am până am să renunț, până am să devin egoistă, până am să construiesc o prioritate din mine, înlocuind închipuirile pline cu acel băiat care locuiește în octombrie și care s-a rătăcit într-o nefericire.
        Ne plimbăm prin ploaie: eu atentă la fiecare amănunt rupt din tine, tu privind interesat la clădiri, absent la mine. Rar reveneai cu un surâs, rar mă încântai cu o grijă. Așa a fost mereu între noi. Eu îți așezam în palmă tot ce era mai de preț în lumea mea și primeam cât voiai să mă încânți. Tu ofereai o prezență pe jumătate, o săgetare dureroasă-n suflet, o înjunghiere în orgoliu, o noapte plină de gânduri și dintre ofrandele mele nu acceptai nimic. Te ascundeai după zidul „personal”, pe care o singură dată l-am depășit, și chiar și atunci doar pentru că am fost unica nătăfleață dornică să-ți fie ancoră.
        Nu păstrezi nimic romanțios în tine. Nu te bucuri de picăturile plânse de cer asemenea mie și nu mi te alături pe terenul de baschet să urmărești spectacolul stelelor. Nu povestești oboseala noaptea la telefon, nu îmi împărtășești atunci frânturi de altădată, pe care nu le-ai menționa în alte părți ale zilei. Mă străduiesc să mă conving că ești potrivit pentru mine, că încă mai am o șansă să-ți ajung la inimă, că toată această șaradă se va soluționa în nuanțe rozalii. Mă zbat de atâtea existențe, iar rezultatul încă se ascunde-n ceață. Perseverență sau încăpățânare? Alt mister pe care-l ții tăinuit.
        Mult timp am crezut că scrierile mele reușeau să exorcizeze obsesia care a luat naștere în momentul în care planetele noastre s-au ciocnit. Credeam că, scriind ceea ce nu aveam curajul să îți spun, voi lăsa în trecut emoțiile, că voi fi din nou eu cea de odinioară. Însă m-am înșelat. Serenadele și poezia pe care ți-am dedicat-o mi-au potențat nevoia sufletului de a-și găsi căldură la pieptul tău, de a căpăta afecțiunea unei persoane amorțită de ger. Și atunci, dacă rațiunea mea m-a ajuns din urmă, de ce continui să hrănesc această iubire unilaterală? poate că te întrebi. Caut un răspuns eu însămi. Poate că m-am obișnuit cu răceala ta, cu tăcerile inconfortabile, cu tine nepăsător de mine, de viitorul meu, esența mea. Poate că îmi place grija pe care ți-o port fără să cer nimic la schimb. Sau poate că sunt proastă. Am neglijat aspectul de o importanță capitală, punctul terminus al muncii mele de opt luni, ca să pot alerga după tine, să îți ingrijesc vânătăile și să mi le adâncesc pe ale mele. Singura vinovată sunt eu. Te-am lăsat să te strecori în viața mea, să revendici o bună bucată din mine, să mă păcălești cu iluzia fericirii alături de tine. Totuși, după tot calvarul la care m-am supus, după toată neînțelegerea tendințelor mele, contradicția ratiunii și a sentimentului, încă sunt acolo, urmărind colțul de stradă, tu întărziat de ani de zile, enigmă și tortură, deloc grăbit.

                                                                                 Melissa.

paișpe

because for some reason, i still happen to be in love with you

înc-o lună-n paișpe. însă nu miercuri, ci o vineri proaspătă. dimineața s-a presărat cu visuri, căci Deva se apropie, iar eu ridic din umeri. oare cum se va întâmpla, oare ce se va întâmpla. am lăsat detaliile pentru alte clipe și m-am regăsit alergând între aleile noastre și prin labirintul pe care tu-l numești casă. cu părere de rău, memoria mă înșeală. nu reușesc să retrăiesc pe-ntreg plimbarea, să-mi conturez clădirea respectivă. asemenea, timpul e în ceață. cât a trecut, cât va mai trece, nu cred că stă sub relevanță. te voi aștepta și secole, dacă nu-mi iau altă speranță.

                                                                                 Melissa.

jocul shakespearian

„Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană

Iubire și mânie în suflet mi se bat

Și în dușman descopăr pe omul adorat.”

        Agitată, cu gânduri aievea ale dragostei și înșelăciunii, cutreier străzile înțesate de ființe păstrând vieți diferite, amintiri realizate cu alte ingrediente. Prezent în conștiința mea, îmi tremură vocea la simpla posibilitate ca acel cap cârlionțat cu câteva rânduri de oameni mai în față să îți aparțină. Pălăvrăgesc și adun ipoteze scornite de pesimismul și tragicul existenței mele, gesticulez, simt, mă răstălmăcesc în scenarii cu puncte ciocolatii împreunate într-un joc prostesc de „a fi sau a nu fi?”. Liza îmi smucește mâna, purtându-mă într-o galerie, unde alți muritori zgândăriți la suflet își expun obsesiile, sulimând tensiunile carnale în pete pe o pânză, interpretată doar de ei, trăită și înțelească doar de ei, singurii care-au plătit suferința pentru a o descifra. Fiecare pătrat de viață, fragment de cunoștință înfățișează o altă entitate scuturată de absolut și explodată în galaxii dureroase trupului. Solitudinea lor o întâlnește pe a mea, formând o consonanță, o recunoaștere reciprocă a pașilor purtați de valuri. Vânturile, mareea, ele par departe, ung o experiență rătăcită în registrul memoriei. Eu știu că el nu mai trăiește, că spiritul care-i ocupă son somptueux corps aparține altei măreții. Privirea-i cea stângace-mi bântuie cotloanele, iar cuvintele dau năvală să-i poarte adresa. Și niciunul nu-i e potrivit, niciunul nu i se a aseamănă, căci el nu mai e creatura firavă pe care-o iubeam cândva, locuitorul de pe Marte înspăimântat de-o atingere sub care tresare și pe care nu îndrăznește s-o înapoieze, ca nu cumva să mă sfărâm de-a lui vină. Regăsesc o înscenare de nuanțe care-mi rezonează cu sufletul, acel tablou al resemnării, un strigăt de înfrângere. „Epilog sentimental” scris mic, alături de colțul stâng de jos, îmi așeaz-o pecete pe inimă, căci jocul shakespearian s-a sfărșit, marțianul mi-a părăsit orbita fără-o strângere de mână.

                                                                                 Melissa.

o, rămâi, rămâi cu mine

„Pack yourself a toothbrush dear,

Pack yourself a favorite blouse...”

o, rămâi, rămâi cu mine

mă prefac în mărunțele

să fiu mică, pricăjită,

să mă poți păstra alături,

căci limbile ceasului nu-ncetează

să-mi scuture timpul de tine.

te vreau aici, aici cu mine

să-mi fi călăuză

și în viață și în vise

să-mi fi cea veșnică muză

                                                                                 Melissa.

taină

„Cine ar putea dormi cu sufletul atât de încărcat de sentimente 

ce nu pot fi transpuse în cuvinte?”

        Aseară m-am așezat pe ciment, într-o pată de praf, și am urmărit fascinată spectacolul frescei care se dezvăluia dinaintea ochilor mei, pe măsură ce norii se făceau nevăzuți. O stradă printre alte milioane de străzi, însă o singură stradă care-mi aduna emoțiile în mine. Câți băieți au frânt o inimă printre acele blocuri, pentru că niciunul nu-și dorea o păpădie călătoare. Iar cei care-o râvneau și n-au izbutit să o aibă, i-au sufocat sughițurile cu o bucată de pânză, sperând că, dacă însăși moare, echilibrul își reia domnia.
        Sclipeau planetele îndepărtate ale micului prinț, alături de fășia de vise, îmbrăcată într-o maiestuoasă bucată de satin. Inspiram aerul nopții, mărturisind vraja care m-a apucat de mijloc. Acele puncte, milioane de puncte reunite pe-un cer de primăvară, nu-mi aduceau nici râsete și nici fântâni. Ele păstrau un secret, care nu s-a lăsat decriptat de-a lungul nenumăratelor existențe, atât ale mele, cât și ale celorlalți rătăciți în sine, căscând sufletul la aștrii.
        Într-un moment rupt din rai, niciun glas nu perturba căderea în reverie. Zumzetul orașului îmi încânta auzul, cutreierând încă alte meleaguri, despărțit de altă stradă, unde alți și puțini muritori supravegheau evoluția frescei.
        Îi istoriseam Lizei de întunericul din camera mea, când lumina nu pătrunde în colțurile portocalii. Îi descriam astâmpărul care-și face cuib și mă primește. Mă sileam să-i aranjez pe tavă cât mai multe mărunțele, să-i expun frumusețea ireală a muțeniei. Chipul ei încurcat îmi scutura iluzia înțelegerii și, biruită de veridicitate, am știut că n-am să-i pot etala în veci pururi ținutul sferic al beatitudinii mele, căci ea, nesuferita de ea, își poartă trântele pe alte dealuri, cu alte culori, străine roșului copt al obrajilor mei. Două vopsele atinse la margini.
        Pecetluiesc negura de viață, care mi-a reanimat disperarea de-a viețui lângă alte multe și încă atâtea ființe neasemănătoare.

                                                                                 Melissa.

să fiu eu

„Cum să te plictisești de frumusețea însăși, de neatins și de neconceput?”

dacă nu ești tu cel făr' de moarte, 

să fiu eu cea făr' de viață

să ne întâlnim la un taifas, 

să-mi spui de lume cât mă uit la ceas,

dar nu mai mult de un minut 

să nu-mi las ceața de demult.

                                                                                 Melissa.