”Si on savait les trous, on prendrait les loups.”
De-a lungul vieții întălnim o serie de răsturnări de situație care izbutesc să ne lase surprinși și ne însemneze pentru tot restul existenței noastre. De cele mai multe ori sunt lucruri, ființe sau fenomene pe care nici nu le-ai visat, pentru că ceea ce îți este pregătit de destin nu coincide niciodată cu nivelul dorințelor tale. Uneori țintește sub așteptări, alteori le întrece în așa măsură încât ai nevoie de câteva răsuflări pentru a procesa ceea ce tocmai s-a înfățisat simțurilor tale. Mă știu norocoasă să am parte de un astfel moment.
O săptămână criptică, puțin îndesată cu regrete și reproșuri pentru mine însămi și pentru puțina răbdare pe care mă străduiesc să o salvez, a fost presărată cu enorm de multe lacrimi fericite neașteptate. Plănuisem o seară în care să-mi prețuiesc pentru ultima dată trupa de teatru jucând, câteva felicitări și o plimbare lungă spre casă pentru a-mi limpezi gândurile. Însă evenimentele care au dat peste mine m-au răvășit și îndatorat nemărginit.
Piesa a cuprins atât profunzime sentimentală, cât și amuzament năucitor. Revăd scenele principale și zâmbetul mi se întinde pe întregul chip. Un spectacol mult mai minunat decât m-aș fi așteptat. Sala mi-a împărtășit starea, aplaudând în delir împreună cu mine grandiosul final, cu mici spoilere dintr-o celebră capodoperă literară și întrebări pentru seri tărzii de toamnă. Papa Didi, dragul nostru profesor și lider de teatru francofon, a urcat pe scenă purtând în mână trei trandafiri. Conform tradiției, care datează de mulți mulți ani, fiecare tânăr aflat la ultimul său festival primește frumoasa floare roșie sângerie, ca simbol al aprecierii rolului său din cadrul trupei și ca o metaforă a drumului inițiatic, asemenea proverbului ”Nulle rose sans épines”, amintit de nenumărate ori în cadrul repetițiilor. Anul acesta un prieten foarte drag mie urma să primească simbolul său, fiind singurul absolvent Amifran. Și totuși, persoana responsabilă pentru achiziționarea micii atenții, s-a lăsat purtată de val. Nu am băgat de seamă, consideram că deosebita participare a prietenului meu merita trei trandafiri, daca nu o mie. Îi purtam emoția în suflet, repetând obsesiv îndemnul „Nu plânge, prietene, nu plânge!”. Apoi ceva neobișnuit s-a petrecut. Papa Didi a luat cuvântul întrebând de o anumită fată, care nu de mult părăsise colectivul. Numele meu a răsunat de câteva ori, rostit de dragii mei Amifrani. Acele timpului au încetat să ticăie pentru o fracțiune de secundă în lumea mea, și tot ceea ce mă înconjura a amuțit împreună cu ele. Atunci am simțit un nod în stomac, pe care nu știam că-l port, scuturându-se de înduioșare. Am pornit agale spre scenă și, fără să-mi dau seama, până să ajung la destinație răurile se revărsau șiroaie pe obrajii mei. Eu însămi mă aflasem la un pas de a absolvi Amifranul, însă o piedică mi-a răsărit, pedepsind cu zdravene interogațiuni. Mi s-a oferit o a doua sansă, un gest incredibil pe care n-am să-l uit niciodată. Pentru că, deși am ale mele îndoieli, persoana pe care o admir nu are îndoieli referitoare la ceea ce sunt și ceea ce merit și consider că în nesfârșita lume nu există un sentiment superior acestuia.
Merci Amifran,
Merci Papa Didi,
Une fois un Amifran, toujours un Amifran.
Melissa.
