Thursday, June 22, 2017

aleargă, octombrie

ce-i acel dor care se zbate-n al meu piept,
acea dorință de aventură...
un deal, o cetate, o superstiție?
poate o bucată de pânză de care depinde-o viață
când spre cer se-nalță-n bătaia vântului
și visul și curajul.

atunci când ți-am dăruit o castană 
găseam o formă de sentiment în ele,
credeam c-ai s-o păstrezi până se va prinde mucegaiul
ș-apoi surâzând îmi vei cere alta.
atunci când te-am însoțit în ploaie
așteptam să-ți sece mâhnirea, 
ca să-ți umplu fântâna cu raze de soare, 
sclipitoare asemenea zâmbetului
pe care l-ai acoperit adesea-n complimente.

sunt țărmuri îndepărtate
care-atârnă de-un fir sau se plimbă pe el,
amintind cântecul blestemat cu fărâme de franchețe,
o cană de cafea, un examen și ignoranță,
întrucât nu m-ai așteptat tu.


                                                                                 Melissa.

Wednesday, June 21, 2017

undeva prin aprilie

„Și plouă-n ora vag crepusculară
Când toate drumurile către zori se-ndreaptă,
Când trupuri ce nimica nu aflară
Dezamăgit și trist se trag deoparte.”


furtuna cântă frumos la fereastră
deghizând o noapte de primăvară
într-o seară tomnatică
aproape de inima mea.
un trăsnet anunță din când în când
că și cerul se mai supără uneori.
ascult dansul picăturilor pe pervaz 
și mă gândesc că, 
asemenea străfulgerării care traversează bolta cerească, 
tu te plimbi printre camerele inimii mele.
câteodată faci curat și le așezi atent,
însă, de cele mai multe ori, smucești fața de masă, 
iar farfuriile în care se odihneau
sentimentele mele
se prefac în cioburi.

                                                                                 Melissa.

Thursday, June 15, 2017

afectare

„Nu aveam cum să știu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creșteri îi urmează o descreștere, că tragedia arcului de cerc este universală și necruțătoare.”

        Știam că ești acolo, acolo în mulțimea de oameni veniți să vadă intens promovatul ”Street Food Festival”. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea să ne întâlnim privirile din depărtare, să îți zâmbesc (chiar dacă îți port o supărare), și să vin la tine, să îți văd buclele răzlețe, să știu cum mai ești, ce s-a mai întâmplat și, poate, doar poate, să-ți spun și despre mine și întortocheata mea aventură prin materia de bac. Să recreem seara de la patinoar, în lipsa vinovăției. Poate sunt naivă, însă simțeam cu toată ființa mea că împărțeam aerul acelui parc, că vibrezi înspre mine, și mă entuziasmam cu orice gând pe care mi-l invadai. Te căutam în fiecare chip care-mi ieșea în cale și fiecare, cunoscut sau nu, care nu erai tu mă dezamăgea nesocotit. După ce am colindat festivalul de două sau trei ori, m-am resemnat, crezând că respiri numai în amintirea mea, bolnavă de tine.
        Apoi ne pregăteam să părăsim evenimentul, însoțiți de doi prieteni de familie, culeși întâmplător, și renunțasem întreg la iluzia că te pot simți când îmi ești aproape. Oricum nu ieșeai datorită accidentului, eram o toantă să cred altceva. Dar, ca întodeauna, când vreau să abandonez, să te dosesc în fundul minții, apari de nicăieri, ca o rază de soare într-o iarnă tristă. Încă de pe partea cealaltă a trecerii de pietoni te-am remarcat, vorbind la telefon, preocupat fără răgaz. Și ți-am surâs, cuprinsă de extaz, când m-ai încântat cu atenția vizuală, iar inima și-a început spectacolul, zbătându-se în piept ca dementa. I-am anunțat pe ai mei că revin și m-am apropiat să te întâmpin. Părul tău era ușor ciufulit, cum te prinde cel mai bine, ochii calmi și blânzi, iar zâmbetul ștrengar, precum îl păstram întipărit în memorie. Te-am asaltat cu întrebări, cuprinsă de dorul vocii tale, ignorând complet partea decentă din mine, care mă sfătuia să fiu rece, indiferentă, așa cum se cuvine. Și mi-ai răspuns puține, până un telefon ne-a întrerupt conversația. Te întâlneai cu „niște prieteni” (mereu spuneai „niște”, nu te-ai obosit vreodată să-mi prezinți prietenii tăi), așa că nu voiam să te mai rețin, sentimentul de afectare mă copleșea cu avânt. Parcă te-am reținut prea mult și în scurtul timp în care te-am cunoscut. Prin urmare, te-am lăsat. Mi-am anunțat plecarea, salutând cu o ușoară atingere a brațului tău stâng. Tânjeam după o îmbrățișare (însă nu era permisă, datorită brațului accidentat și convorbirii telefonice) sau un sărut pe obraz (din nou nepermisă, deoarece se isca o distanță prea mare să fie trecută c-un sărut). Am plecat, cu inima grea, lacrimi adunate-n ochi, fără să am curajul să privesc în urmă, însă deosebit de curioasă de reacția ta. Te-ai uitat după mine? Te-a fulgerat vreun regret că n-am stat mai mult? Vreo nedumerire de ce nu-ți mai vorbesc de două săptămâni? Sau doar te-ai întors la fel de repede, pornind în direcția opusă (noi am fost dintodeauna simboluri ale unui univers polarizat, în care contrariile se atrag, dar contactul nu este posibil, căci aparțin unor lumi diferite) să te întâlnești cu „niște prieteni”? S-a strâns și inima ta de dor?

                                                                                 Melissa.

Tuesday, June 13, 2017

totul

„unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat și complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. 
Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.”


        Ca o dimineață liniștită și aveam gânduri. Tânjeam după momente în care să mai leșin într-un somn, când păsările mă vizitau necontenit (porumbei, mierle și vrăbii) și, neobișnuit, aveam o soră, una dragă, pe care o rugam să nu strângă papagalul pe care-l ținea în mână, să nu-i sufle viața. Mă stăpânește o teamă că-l va spulbera când voi privi în lături, apărându-mă de amintire, dar nu și de sentiment.
        Alene pășesc spre bucătărie, deschid frigiderul, contemplez. Altceva expirat de cinci zile, altceva fără de-un rost. O amețeală mă cuprinde și mă așez tulburată, respirând controlat de gând, concentrându-mă să nu leșin, să trec prin ziua asta fără incidente. Apoi, când am certitundinea că-mi revin, mă fulgeră un junghi și mă cutremur într-un spasm. Întinsă în pat, scutur din picioare, trează-n agonie. Știu că acolo mor, că am apogeul, că n-am apucat să-mi marchez pe de-a-ntregul lista și sunt nevoită să mă resemnez cu puținele câștiguri până-n prezent, cu farfuria spartă de ieri și însemnătatea ei. Atât știu, că am fost și n-am să mai fiu. Dar trece. În final toate trec, însă, în clipa cu pricina, crezi că-i sfârșitul. N-are cum să fie, căci, dacă ar fi atunci, prin definiție, ești totul, tot ce ai să mai fi: frustrare, neîmplinire, nebunie, dor, cât dor. Asemenea lui, adolescentul tulburat din semiromanul citit în somnul conștiinței, dacă ești totul, ești singur, „acuplat cu nimicul, vidul ruinat și viermănos”. Bolnav de dor, deoarece ca să cunoști un altul trebuie să nu fii totul, ca să poată fi și el ceva. Și, oare, nu halucinez și eu? Nu sunt și eu rătăcită-n spațiul deschis și fără limite?

                                                                                 Melissa.

Sunday, June 11, 2017

emfază

„Singur în odaia încinsă, poți coborî în fine în lumea ta, în adevărul tău, în tot ce există adânc și enigmatic în tine, dacă ești în stare să-ntâmpini cu același curaj abjecția și sublimul, dezastrul și mântuirea, arhanghelul și estropiatul...”


        Parcă se înfundă tot în acordurile muzicii în ale cărui tărâmuri te refugiezi. Toate întrebările ale căror răspunsuri nu există și nici nu vor exista în aria ta de acoperire, toate nemulțumirile care te-au ostenit încercând să le preschimbi în aspecte pozitive ale vieții tale scurte și insignifiante, toate visurile pe care nu le-ai împlinit și nici nu vei mai avea oportunitatea, pentru că ori nu ți-au fost alocate încă de la început, ori s-a întâmplat ceva pe parcurs (o alegere aparent mică, dar care-ți va răsturna întregul parcurs pe dos). Adică ce relevanță are dacă sunt colegi de generație care merg departe, alergându-și idealurile, iar tu te pregătești pentru o viețuire mediocră, care poate nu te va satisface niciodată. Căci ai fost o nenorocită încă din primele clipe în universul ăsta. Mereu ți-ai dorit mai mult decât se putea și trebuia să știi că te vei alege numai cu o colecție de dezamăgiri. Însă nu îți pierde timpul cu gânduri asemenea (așa spun prietenii preocupați de sănătatea ta psihică), agață-te de acel poate, că poate va fi totul bine (mereu ne limităm la bine, e prea obositor să aspiri la „extraordinar” sau „nemaipomenit”) și n-ai să clachezi la vârsta adultă târzie, adunat într-un ghem de regrete, încă tergiversând asupra sensului vieții.
        Parcă timpul a șprintat pe lângă tine. Îl admiri pe băiatul care ți-a inunndat stomacul de fluturi în copilărie, cât de mult s-a maturizat și cât de înalt țintește. Rămâi uimită că abia ieri (adică acum nouă ani) îi mărturiseai simpatia într-un carusel și te bâlbâiai la telefon pe holurile spitalului, sperând că va accepta într-o zi invitația să vă plimbați împreună cu bicicleta. Ți se umplu ochii cu lacrimi de mândrie că ai cunoscut persoana asta deosebită, că i-ai cunoscut părinții și că își urmează visul de a deveni actor, un talent care i-a fost întodeauna la îndemână. Iar peste ani, dacă vei apuca anii ăia (se face tot mai întuneric după perdeaua minții mele), ai să auzi de el prin vreun comunicat de presă și ai să zâmbești.
        Parcă-i tot mai greu să revi aici și să-ți împărtășești amalgamul de păreri. Vrei să pășești în încăperea ființei tale, să-i dedici ei toate demersurile și să uiți de tovarășii indivizi sociali. Să rămâi tu, până o iei pe arătura apatiei și halucinezi, ca și amiralul acela american exemplificat în manualul de psihologie. Să te plimbi, să înveți, să mânânci, să citești, totul în lipsa companiei. Să vedem dacă eviți singurătatea, (căci de curând am constatat distincția dintre a fi solitar și a te simți singur, slăvită fie admiterea) dacă nu aluneci într-o nevroză.

        Parcă-s atât de multe „nu vei reuși” în capul ăsta dezorientat al meu. Și, totuși, mai am un vis care respiră acolo, sub piele, rânjind, căci încă n-a fost dat pieirii. Vreau să mă modelez ca pe-o plastilină, să fiu imună la orice vine dinafara ființei mele, să caut studiul ca pe-o mângâiere sufletească, să am scrierile celor ce-au trăit și să trăiesc prin ele. Lumea asta nu mi-a conferit vreodată confortul. Parcă-ntodeauna am resimțit orice ședere alături unei alte ființe ca pe-un ghimpe-n coaste. Mă instruiam cât mai sever: nu lăsa această creatură să-ți pătrundă esența, căci plecarea sa îți va sfâșia bucata în care-a atins cu culoare țesătura gri de bumbac. Dar n-aveam eficiență, serios. Se găsea câte-un nătărău care mă gâdila-n numeroase nuanțe și-apoi stingea lumina. Eu surâdeam naivă. Vrea să ne jucăm, spuneam. Însă, după nenumărate căutări prin întuneric, realizam că sunt doar eu, primordiala eu, și nimeni altcineva. „Jocul” era să găsesc întrerupătorul până nu-mi pierdeam vederea.
        Parcă te-ai aștepta ca întâlnirile să fie diferite, să nu ai revelația înspre mijloc că ai mai trecut prin asta. Însă ei se aseamănă ca două picături de apă. Toți sunt apă, toți îți pot da salvarea și înnecul și, din nefericire, totdeauna ești cadorisit cu amândouă. Ordinea în care-ți sunt puse-n palmă e singura prospețime. Ori te umpli de roșeață-n obraji, ori ești palid ca varul. Negru și alb, sau, dacă vrei, roșu și alb. În fine, vreau (verbul „a vrea” parcă-i cel mai mare egoism al planetei) să mă acomodez în izolare, să fiu unica persoană cu care conversez, să las lumea să îmbătrânească în lipsa mea, iar eu să mă păstrez tânără între pereții minții mele, să înnebunesc și să îmbrățișez nebunia, să o cultiv în artă.
        Parcă orașul meu nu-i același colț de iad dacă-mi imaginez toți oamenii fiind înlocuiți de alții. Desigur, și cei nou-veniți ar fi tot o gașcă de nenorociți, dar curiozitatea cunoașterii unei noi configurații de nenorociți m-ar motiva să rămân aici, să extrag drame și tragedii din fiecare ciocnire. Plec să caut mai multă nenorocire, să caut un final al interacțiunii mele sociale. Să-mi descopăr nenorocitul câștigător al întregii mele atenții, fie el ființă sau concept, de-ndată ce închei cu hoțul de carte și cu condiția asta strâmtă de Bacovia frustrat.

                                                                                 Melissa.

Wednesday, June 7, 2017

infamie la margine

„Multe suflete dorm până ce trupul moare.”


        Și râdea de mine, eu credeam că râd cu el.
        Povestind în cealaltă diagonală a calendarului acea seară incredibil de neobișnuită mă întreb ce-a fost în sufletul meu de-am putut rămâne până la prăjitură, de ce n-am părăsit incinta după acea întârziere inacceptabilă de-o oră. Și, deși îmi făgăduise acea explicație uzată (pentru care eram pregătită să-mi rostogolesc ochii în orbite), i-a îngăduit prietenului său neinvitat să-l scuze. Și mi-a fost plauzibilă, îmbătată fiind de prezența lui și aparentul sentiment de vinovăție al întrebării, însă actualmente sunt capabilă să-i aduc o interpretare caldă, îndesată cu supărare. Căci cine-i dânsul să-și permită să-mi întoarcă lumea pe dos și să plece cu hainele neșifonate? Câti mai cred că le revine puterea să se joace de-a admirația și apoi să se așeze la spectacolul infamiei? Mă cuprinde-o ură de mi-e teamă să-l revăd, sigură fiind că-l plouă cu reproșuri. Să mă astâmpăr și-oi fi eu.

                                                                                 Melissa.

culpabilitate

„Fiecare suferă cât simte, și mai ales cât înțelege.” 


        La ce te poți gândi nu se-ntâmplă, pentru că universul este mult mai original de atât, el plăsmuiește întâlniri pe care nu le poți concepe, nu le imaginezi, nu le visezi, sunt imposibile înainte să se-ntâmple. Luceafărul n-a fost decât o stea până Creatorul să-l prefacă-n geniu și Cătălina n-a fost decât o muritoare până Creatorul s-o preschimbe-n simbolul omului comun împlinit prin iubire. Cam așa se aranjează și existența. Nimic nu-i mai mult decât nimic până când destinul Creator nu-i făurește o proaspătă soartă, fermecând nenorociții socotind absolutul. 
        Mai enumăram uneori porțiunile de scenetă pe care le-aș prefera, dar pe care n-am să le gust vreodată din simplul fapt că le-am enumerat odată. Astfel, mă compătimeam cu simțul slab pe care mi-l apăsau în piept, trăind o altă viață-n propria mea închipuire. Cântăream cât de minunată ar fi această sferă a Pământului dacă eu însămi i-aș fi creatoarea de condiții, dacă le-aș da nenorociților cu absolutul ceea ce tânjesc și care le-ar mai fi satisfacția atunci când li se așează-n palmă iluzia metamorfozată-n însuflețire. Care-ar mai fi scopul acestei continue tergiversări când orice s-ar soluționa dintr-o dorință. Cântăresc multe, deși am o balanță care-n înclină spre vicisitudine, cu un omuleț care plânge neajutorat pe celălalt taler. Și ce renunțare colosală la avuția fericirii, dacă ea există întradevăr, întrucât nu găsesc un martor al ei. Halucinez finaluri ca să nu-mi găsesc sfârșitul în monotonia traiului. Să fim și noi împreună pe-o insulă a psihozei mele, dacă acest tiran Creator ne-a scris povești separate. Și dacă tu ești cu el, să pieri din calea mea, vizionar amărât. Sunt amară, cea mai amară.

                                                                                 Melissa.

neînțelese

 „În final ne pierdem toate celulele. Ne pierdem pe noi înșine.”


        Când sunt vlăguită dorm câte zece minute de somn oniric, apoi rămân cu privirea ațintită în tavan încă cinci minute, reflectând asupra a ceea ce am visat. Și astăzi s-a împletit încă o piesă de puzzle în basmul pe care mă străduiesc să-l deslușesc de-o lună încoace. Văd porumbei la geam. Vin câteodată câte doi, poate și o vrăbiuță, mă privesc atenți, parcă studiind ființa umană dincolo de geam până-n esența sufletului, acordă un sfat, pe care nu-l pot pricepe, și-și iau zborul, așezându-se pe crengile teiului din curte.
        Vizitatorul de astăzi mi-a tulburat somnul. Mă perindam printr-o încăpere, atmosferă de petrecere, când draga mea prietenă veselă își croiește drum înspre mine, vădit entuziasmată. Rânjește angelic și rostește numele lui. Mă anunță că este prezent în aceeași clădire cu mine, în același moment cu mine, căutându-mă pe mine. Acel el al cărui gând mi-l alung, să nu cumva să-mi locuiască-n inimă și să nu-l pot escorta în lume, să nu cumva să-mi dezbine tot ce-am construit. Și, când porecla sa îi alunecă de pe buze prietenei, cuvântarea unei zburătoare îmi sperie odihna și mă regăsesc buimacă în propria-mi întindere de-o viață, respirând greoi. Vizitatorul mă urmărește curios, recită alte câteva maxime neînțelese și mă părăsește în confuzie. De ce porumbei? De ce zboară-n jurul meu, când sunt mai nefericită ca niciodată..

                                                                                 Melissa.