„Și cu greu își putea da seama dacă mai mult își dorea sau mai mult se temea.”
Și a nins și am vazut-o pe dânsa și am petrecut o zi de miercuri plăcută și a fost tot ceea ce am avut nevoie tot anul. Firele mele m-au împiedicat și, rostogolindu-mă pe covor, am ivit o alternativă gustoasă pentru că da, mă simt atât de inventivă. Dacă nu pot învăța acasă, pot învăța în alte colțuri de oraș, unde se servesc cărți, ceai și povești de viață. Așa că într-acolo am pornit, cu chiu, cu vai prin frig și nedumerire. S-a întâmplat să fie și dânsa acolo, bântuind un eveniment care aproape că mi-a deteriorat și proaspăta seară. Și ne-a însoțit în ceainărie și acele ceasornicului parcă se pierduseră cu câtiva ani în urmă, în vremuri călduțe și surâzând cu grijă, cu mult înainte ca el să dea peste mine și eu să-i resping atenția, doar ca să râvnesc la ea după câteva luni de companie. Ah, cât de patetică.
Mi-am ocupat mândră locul privind la rafturile cu învățături și arome îmbietoare. Debutul s-a găsit cu un strop de stânjeneală, însă, cu fiecare clipă, apropierea revenea, îmbrățisând părțile lipsă din mine, conferind acel sentiment de siguranță care îmi era deosebit de familiar în trecut. Știu că dânsa nu e aceeași și nici eu nu sunt aceeași, nici cealaltă ea nu e pe aproape, iar el... să spunem că sunt kilometri. Totuși ne-am aflat pe un norișor de fantasmă comun în seara de miercuri și am împărțit reflectări stăpânite sute de săptămâni.
Dânsa istorisea despre sfârșitul de șapte zile. Lămuriri au fost făgăduite după perioada cu pricina. Cealaltă ea prefera tăcerea fenomenului recent, cuvintele fiind de prisos. Eu, în propria mea încurcătură de drumuri, veșnicul meu loc de agitație, am lăsat multe mărturisiri să curgă în atmosferă. Nici n-aș fi ghicit că dânsa îmi intersecta persoana admirată. Și încă atât de des și de cuprinzător. O profundă stupefiere mi s-a suit în spinare. Voiam să primesc tot, oricât de mult, oricât de complicat, agreabil sau nu. Reticentă la început, mi-a împărtășit cunoștințele sale. Cu obrajii rumeni sorbeam fiecare silabă cu o foame incredibilă. Spusele dânsei îmi sprijineau considerentele proprii și mă purtau într-un viitor ireal. Totuși, necesitam un sfat, un îndemn către una dintre exteme, deoarece incapacitatea mea de alegere se manifesta în cele mai obraznice feluri. Dânsa a menționat „momentul click” ca fiind singurul punct de univers care mă va împinge spre uitarea de sine dorită. Un moment special când ochii se întâlnesc și gândurile joacă împreună, când ceea ce a fost nu cutează înaintea a ceea ce este, când tot ce-i neînțeles se schimbă savuros în neînțelesuri blagiene și mai mari.
Orele s-au risipit, iar momentul înstrăinării sosise. Câtiva pași ne despărțeau de intrarea în ținuturi separate, unde pomenirea redescoperirii este suprimată. Fără a ține seamă de cele anterioare, cerul pregăti un cadou pentru sufletul fiecăruia. Dragul cernea ghemotoace albe de splendoare și le așternea într-un covor feeric, prefăcând tristețea așteptării în sclipiri de desfătare. Ah, și ce basm s-a desfăcut dinaintea mea. Auzul i-a întâlnit vocea, călătoare din orașul vecin, cadorisind ființa mea plăpândă cu o mică scânteie de speranță, căci el era acolo, eu eram aici, însă deasupra amândurora ningea nespus de frumos. I-am amintit de dorința primului omăt, nădăjduind la nimic mai mult decât ceea ce am pierdut. Și nu se știe dacă-mi voi îndeplini dorința și nu se știe care-a fost a lui.
Melissa.
