ce să fie

„Cine ar fi în stare să spună unde încetează impulsul carnal

și unde începe impulsul psihic?”

        „Dezamăgire” este un cuvânt foarte vast. Acoperă deosebit de multe situații, de la cafeaua fără lapte de dimineață, până la justificările niciodată primite. Și, dacă ai să cântărești îndeajuns, nimic nu se compară cu frazele de dor nerostite decât în porțiuni de închipuire, menite să-ți zgărie strașnic concepția despre realitate și ceea ce are de oferit. Tânjești după o minciună, căci doar minciună poate fi dacă nu te-a căutat atâtea mii de zile. Și câte mii de zile ai pierdut socotind silabe răpănoase. Parcă-ți pare rău, parc-ai mai face-o odată.
        Cunoști tu acel fior al sentimentului? Se strecoară pe șira spinării, șoptește în spatele urechii, gâdilă pe unde poate și, cu o gingășie absurdă, îți scutură bobocii de visuri, sugurmând vrăji blagiene și deplângând ciuperci limitate. Viclean ca o vulpe, îți trece privirea printr-un filtru, precis că lumina lunii nu-ți va mai mângâia părul bălai împletit în stele și încâlcit în gânduri nenumărați ani. Câte nestemate se perindă în jurul tău. Un mare păcat când nu izbutești să alegi. Un fir de nisip sau un fir de viață? Ce să fie... ce să fie... seamănă întocmai unul cu celălalt.

                                                                                 Melissa.

neisprăvito

„Decădem mereu, până ce ajungem niște marionete dezgustătoare, 

bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am speriat

și a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem. 

Tinerețe! Tinerețe! Pe lume nu există absolut nimic în afară de tinerețe!”

        - Te întorci și după mine, neisprăvito? Dac-o fi să aștept aici încă un deceniu fără să mă încânți cu a ta prezență nu știu ce se va alege de noi. Noi... ciudat cuvânt... zău! N-am facut vreodată un întreg sferic, dar în altă lege nu mă pot referi la tine și la mine deodată. Parc-am fi creaturi din lumi separate. Tu, o nevertebrată indignată, și eu, un bou cu privire oarbă. Iubirea ta e ca boala. Sosește devreme, se face simțită târziu și te chinuiește până mori. Ești odioasă...zău! Sinucideri și respirații răcite mă încearcă de când ai ale tale călătorii cu bilet numai dus. Întorsul o fi prea scump și prea pretențios de tine. Sau nu merit eu gologanii, un scrântit cu ochi de ceară uitând cu dorință la o chitară ce sunt. Și ce chitară, ce amintiri... zău! Îți spun drept când zic că-i neatinsă de când te-ai descotorosit de mine. Afurisită ești, să dau în spaimă dacă nu! Ce povești mi-ai adus pe hârtie din deșerturile în strălucire pe unde te perinzi. Așa cum le-ai promis: albe și mincinoase. Că eu știu cum ești. Nu ești mizerabilă ca mine... bietul de mine. Să mor în suflări de așteptare?! Cine te-a îndreptățit să frângi inimi?! Simți că poți, că vrei, că ai de unde?! Puține inimi nu se scaldă-n suferință. Dar tu simți că poti, că vrei, că ai de unde... Prost am fost...zău! Te detest în zilele când bate soarele de primăvară și nimeni nu detestă pe nimeni, asa de tare te detest. Și ești a mea, îmi aparți și știu că te întorci, asa ticăloasă cum ești! Și când te întorci, îți iau flori și ți le pun în mâini, în păr, în buzunare. Îți aduc sărutări și ți le pun în obraji, pe gură, pe frunte. Îți încropesc cuvinte și ti le pun în ochi, în urechi, în suflet. Să sclipești toată vreau. Să te înneci toată vreau. Dar atunci când te întorci. Până atunci... te aștept, nesăbuito!

                                                                                 Melissa.