semăna cu o baladă

„Să vrei cuvinte

Nu-i foame

Ci o boală.”

        Cândva chibzuiam la algoritmii care m-au condus la tine. Îmi calculam probabilitățile de reciprocitate. Numărul de gesturi înapoiate împărțit la numărul meu de eforturi. Și apoi m-am hotărât să-ți istorisesc ceea ce mă calcă pe inimă. După cum (sper că) îți amintești, am început într-o iarnă tărzie, spre seară, după o consfătuire cu buna mea prietenă, Verzișor. Ne adunasem patru ochi la o masă în Cărturești, servind ceai și alinare, ca întodeauna. Pe atunci nu erai subiectul meu preferat, ci doar un banal contact pe care-l mai apelam din când în când. Puțină neglijență din partea mea, îmi permit să spun. Butonând entuziasmată în apusul zilei respective, am aranjat o plimbare. Fluturași se agitau în păturile ființei mele, fără să le găsesc o explicație, iar tale punctele tale ciocolatii, ilustrând universul tău lăuntric, mi-au surâs neîntârziat. Schimbasem planul, sunt netrebnică și îmi asum. Surprins, însă nu dezarmat, mi-ai acceptat capriciile de râzgâiată. Râdeam, alunecam pe covorul de gheață și mă agățam de iluzia ruptă din realitatea ta. Posibil să nu te pricep precum ceilalți. Posibil să te văd prin filtrul îndrăgostelii mele, însă îmi pun sufletul la bătaie pentru o firmitură din al tău.
        Am alergat în urma tramvaiului. Acele ceasului dansau târziu, eu jucam egoista într-o piesă de teatru și nasul meu înghețat strălucea mândru. Plin de viață, continuai să-mi narezi basme, iar eu, neprevăzut de emoționată, căutam să încercuiesc orice alt detaliu al împrejurimilor în afara chipului tău, totodată pretuind fiecare notă rostită cu o scânteiere. Curând, călătoria cu tramvaiul s-a încheiat, iar noi ne găseam colindând străzile înzăpezite încă o dată. Insuficiente bucăți de conversație se reproduc în mintea mea. Semăna cu o baladă, cu o tăină între greieri, cu un îndemn la orașele de pe hartă care se disipă în adevăr. Ardeam de nerăbdare să descopăr distanța pe care o vom pargurge și priveam curioasă la bătăile în plus pe care inima mea le împărțea afectuos.
        Paf! - un bulgăre a planat periculos de aproape de căpățâna mea încărcată, izbind în schimb peretele din stânga mea. Dar când mă dau eu înapoi de la o provocare? Și, uite așa, ne fugăream ca doi preșcolari în drum spre casă, unul mai neserios ca celalalt, până când suflarea mea a demisionat. Așteptam o recompensă pentru osteneala mea considerabilă și, în același timp, mă străduiam să-mi recapăt ritmul. Posibil să fi clădit un episod care-și merita finalul din basmele tale.

                                                                                 Melissa.

eu la tocmeală

„Înclinarea la simțuri a fost adesea, și pe bună dreptate, osândintă, fiindcă, datorită unui instict firesc, oamenilor le e groază de pasiunile și senzațiile ce par a fi mai tari decât ei și pe care sunt conștienți că le împart cu vietăți ce reprezintă forme mai puțin înalt organizate ale existenței.”

        Uneori aștept ore întregi fâțâindu-mă în pat, că poate poate vine somnul și pe la mine. Ieri, fiind una dintre acele zile, am avut ocazia să ating puncte adânci din câteva subiecte care-mi scârtâiau mintea și continuă să o scârtâie. Mi-am propus o variantă pentru discursul de sfârșit de clasa a doisprezecea (da, eu sunt „tocilara aia”, get over it). Cred că asta mi-a ocupat insomnia aproximativ jumătate de oră de întors pe o parte și pe alta. Alt subiect prezent la fața locului a fost dorința mea de a fi mai sportivă în următorul an, alergat, genoflexiuni și toate cele. Mi-am amintit de 2015, când am investit un 1/3 din salar pentru o pereche de papuci speciali pentru momentele petrecute pe stadion, cel puțin 7km pe zi. Și i-am supus la privirea mea odioasă, cât de frumos stau așezați în cutie. Petrecerea din luna martie s-a regăsit al treilea subiect înscris pe lista concurenților pentru o noapte nedormită. Mica vrăbiuță din mine, revoltată din pricina demisiei corbului, a aranjat pătura încruntată. Apoi am înnotat spre oceanele infinit de albastre, întodeauna undeva acolo, așteptându-mă să mă înnec în ele. Toanta care-i spunea de nenumărate ori „moye serce” a apăsat un întrerupător. O idee s-a născut în capul meu dezordonat de întrebări cu răspunsuri rătăcite. Aș putea să-i cer candoarea. Suficient timp s-a scurs, suficiente informații s-au schimbat între noi, aproape suficiente sentimente s-au diluat. În plus, mă mânca o curiozitate oribilă. Înțeleapta din mine (care văd că își ia cam des concediu de boală) a zâmbit încrezător și ne-a etalat celorlalte „eu hormonale” soluția finală: lăsăm câteva zile să treacă și, dacă încă susținem același front, avem permisiunea să aprindem focul. Măcar un mister să fie rezolvat anul acesta. Tot vorbind de mistere, încet încet, înotând în oceane, s-a regăsit marea literă căreia încă nu i-am dăruit o poreclă (mă întreb de ce am nevoie de atâta vreme). Și privea la mine, cu păru-i buclat ciufilit, chipul îmbrăcat în vinovăție și cu nătângul meu compatriot de voluntariat în spate semnalizând: „frumos!”. Mi-am izbit o palmă în frunte. Câtă nătăraie din partea mea, să socotesc că starea mea de nesomn nu va apela la cel mai profund și de actualitate subiect al meu, culpabilitatea celui admirat, neștiința de valoarea companiei sale, faptele petrecute în decursul ultimelor trei zile, penibilitatea mea de cote maxime și regretele altora care-mi șoptesc să merg mai departe. Oh da, tu, disperare, ce mă cuprinzi în momentele mele vulnerabile, de pasăre cu aripi frânte. N-ai trebuință de altă invitație să te înfrupți din țeasta mea și să-mi vrăjești bătăile inimii, fiindcă n-ai părăsit niciodată odaia pensiunii mele pusă la dispoziție de „eu hormonală și singură și în căutare de absolut nr.1”. Ce neghioabă ființă. Dar știi, fiind un an nou, promițător cu lacrimi la miezul nopții și plutitoare „vreau să mor, dar nu încă, fiindcă 2016 a murit înaintea mea” propoziții prin tenebroase încăperi de meditație, am continuat să dezvolt strategia pusă la punct de „eu rațională care crede că le știe pe toate” în ultima săptămână. În fine, adevărul este că nu am foarte multe de pierdut, însă doar ipoteza de a mai pierde ceva mă înnebunește din cale afară. Apoi îmi răsare dinaintea ochilor povestea dragei mele „dânsa” care a ofilit o afecțiune prin tăinuire, numai ca să-i afle reciprocitatea la ani depărtare de ultima suflare a sentimentului. Și-mi interzic să trăiesc alături de așa ceva. Îmi interzic să fiu secretoasă cu ceea ce are dreptul și el să știe. Și-mi scriu o rezoluție pentru asta, ca să-i asigur prioritate. Și, în primele ceasuri din anul proaspăt, fiind „eu găina fără pene” mă îndoiesc dacă să pun mâna pe telefon sau nu. Și mi-e rușine să admit că încă nu i-am dat de cap. Încă mă târguiesc cu „eu hormonala”, „eu raționala”, „eu cu paharul până la buză de remuscări” și „eu găina fără pene”. Și mi-e teamă și sunt obosită și nu știu unde mă va purta teama și oboseala în următoarele săptămâni.

                                                                                 Melissa.