n-am să fiu acolo unde n-ai fost tu

        Stelele mi-au șoptit o poveste. Tu, ființă pământeană și muritoare, ți-ai adoptat o alură maiestuasă, mirifică, de neatins. Iubirea ta zbura pretutindeni, în sticluțe mici, înnebunitoare. Te simțeai puternic, deasupra tuturor, înconjurat de admirație și parfumuri dulci. Absorbeai fiecare privire, fiecare gând tandru, fiecare fir de posibilitate. Zâmbeai de o strălucire dumnezeiască.
        Însă cu timpul, folosindu-ți bobocii de floare pentru a atrage frumuseți pe care nu le doreai cu adevărat, ai uitat să îți împodobești și partea aceea a sufletului care respira numai pentru tine. Construind pânze de o siguranță falsă pretutindeni, ai rămas fără îndeajuns material pentru a ridica culcușul unde te adăpostești în momentele de singurătate, la sfârșitul zilelor încărcate și obositoare. Micuța sămânță a siguranței de care aveai nevoie a fost alungată, a găsit alt pâmânt unde să crească. Astfel, după îndelungata ședere pe tron, învăluit de afecțiune, ai rămas singuratic, nemângâiat și putrezit pe dinăuntru.
        Odată ce soarele tău va apune, dragul meu, îmi vei simți lipsa.

                                                                                 Melissa.

note triste pentru o amintire regăsită

        Clapele pianului în ritmul abătut al scufundării îmi trezesc nostalgia zilelor trecute. Îmi amintesc râsetele, zâmbetele și strigătele de bucurie din ziua aceea plină de soare. Îmi amintesc tricoul ud al prietenului nostru pe care îl storceam și îl învârteam prin toate părțile constant. Îmi amintesc cum toate celulele din mine cântau de fericire și surâdeau în timp ce ne stropeam cu apă. Mă îndoiam că am avut vreun moment în care să fi fost mai îmbătată de mirosurile mele de zambilă. Apoi ai răsărit tu, stația de tren în care poposeseam întruna, de mână cu ea, salutându-ne. Aproape mi-ai stricat ziua, însă sorele a ținut cu mine și mi-a luminat în scurt timp părticica de suflet asupra căreia ai aruncat o umbră.
        Încă te țin de mânecă. Nu pot îmbrățisa noi stații pentru că tu mă păstrezi captivă în a ta. S-a scurs mult nisip în clepsidră de când am coborît aici în neștiință și niciun alt tren n-a venit după mine. Uneori încerc să îmi imaginez pe unde m-aș afla dacă n-aș fi pus niciodată piciorul pe minunatul tău covor portocaliu. Nu văd nimic de care aș putea fi sigură, de care m-aș putea agăța cu speranță. Pereții tăi sunt mult prea înalți să privești peste amploarea lor. Singurele imagini permise sunt fantasme alergând în jurul meu, râzând de firea mea naivă și de lacrimile șiroinde a regrete.
        Poate aș fi fost altă persoană dacă nu aș fi știut de chipul tău și de lumea, aparent simpla pentru tine, în care petreceai pe atunci, dacă nu m-aș fi odihnit atât de des cu gândul la iluzia persoanei tale și a stației unde abia așteptam să mă întorc, neștiind că în urma numeroaselor vizite voi fi damnată acolo pentru totdeauna. Nu pot construi concret figura unei alte eu, este imposibibil, însă cu siguranță n-ar fi avut aceleași cicatrici.

                                                                                 Melissa.

nu știu

        Îmi e teamă că am să o pierd, o simt cum îmi alunecă printre degete. Starea ei pare că se înrăutățește, însă ea se izolează, refuză să discute deschis problemele și păstrează o aparență de echilibru. O trag de mânecă să-mi ofere explicații. Vreau să înțeleg, vreau să știu la ce să mă aștept. Nu știu ce se întâmplă, nu știu nici măcar ce s-a întamplat. Simt că înnebunesc. Dacă ea pleacă și eu am să plec. Nu mă interesează cum am să o fac, dar am să plec. Fără ea n-am să mă recuperez niciodată. Dacă ea pleacă voi fi mai moartă decât sunt deja.

                                                                                 Melissa.