note triste pentru o amintire regăsită

        Clapele pianului în ritmul abătut al scufundării îmi trezesc nostalgia zilelor trecute. Îmi amintesc râsetele, zâmbetele și strigătele de bucurie din ziua aceea plină de soare. Îmi amintesc tricoul ud al prietenului nostru pe care îl storceam și îl învârteam prin toate părțile constant. Îmi amintesc cum toate celulele din mine cântau de fericire și surâdeau în timp ce ne stropeam cu apă. Mă îndoiam că am avut vreun moment în care să fi fost mai îmbătată de mirosurile mele de zambilă. Apoi ai răsărit tu, stația de tren în care poposeseam întruna, de mână cu ea, salutându-ne. Aproape mi-ai stricat ziua, însă sorele a ținut cu mine și mi-a luminat în scurt timp părticica de suflet asupra căreia ai aruncat o umbră.
        Încă te țin de mânecă. Nu pot îmbrățisa noi stații pentru că tu mă păstrezi captivă în a ta. S-a scurs mult nisip în clepsidră de când am coborît aici în neștiință și niciun alt tren n-a venit după mine. Uneori încerc să îmi imaginez pe unde m-aș afla dacă n-aș fi pus niciodată piciorul pe minunatul tău covor portocaliu. Nu văd nimic de care aș putea fi sigură, de care m-aș putea agăța cu speranță. Pereții tăi sunt mult prea înalți să privești peste amploarea lor. Singurele imagini permise sunt fantasme alergând în jurul meu, râzând de firea mea naivă și de lacrimile șiroinde a regrete.
        Poate aș fi fost altă persoană dacă nu aș fi știut de chipul tău și de lumea, aparent simpla pentru tine, în care petreceai pe atunci, dacă nu m-aș fi odihnit atât de des cu gândul la iluzia persoanei tale și a stației unde abia așteptam să mă întorc, neștiind că în urma numeroaselor vizite voi fi damnată acolo pentru totdeauna. Nu pot construi concret figura unei alte eu, este imposibibil, însă cu siguranță n-ar fi avut aceleași cicatrici.

                                                                                 Melissa.