pe sferturi

„Mai bine ia cornul și sună într-una.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creștete luna

și cornul sună, însă foarte puțin.”

pe cine mai interesează forma obiectului, persoanei, când putrezește pe dinăuntru? mă preocupă propriul meu bine, oarecum măcar, dar nu reușesc decât să-l înnec cu mândrie în alcool, într-un local cu pereții pictați, plăcut, zgomotos de plăcut, umplut cu oameni special aduși în lume, să servească măreția. pe unii îi cunosc, pe alții aș vrea. și este timp.
astfel pălăvrăgeam la un joc de cărți cu oamenii aceștia, câțiva, zilele trecute și-mi lăsasem ezitarea în locul acela unde mă strădui la odihnă, însă nu-l pot numi acasă. îi zâmbeam lui, un alt copil al universului, născut în același veac, poate același aluat, aproape rudă dacă spunem, fără vreun folos spre sfărșitul serii sau altei seri. mă simțeam în apele mureșene, plutind deasupra oricărei nedreptăți coborâtă pentru mine, fără să caut ceva anume, ceva deosebit, în felul lui de-a fi și de-ami surâde măgulit înapoi. și nu înțeleg de ce m-au dus picioarele într-acolo, după apusul soarelui, într-o veselie aproape stagnantă, când porumbeii îmi cântaseră la fereastră cu ore înainte. pot doar să mă întreb pe unde se ascunse nesăbuitul și cine l-a învățat să se joace de-a scunsa.

                                                                                 Melissa.

și așa

Lover, where do you live?

și-am crezut că ești tu 

luminita de la capătul calvarului,

brațele în care mă înmoi,

răsăritul din noaptea vieții mele. 

și-am fost convinsă, 

chiar înțeleasă cu universul,
să nu iau pe altul,

să mă păstrez în floarea tinereții

ca scanteile tale să fie singurele 

pe care le aflu,

care-mi mângâie trupul, 

care-l furnică rușinos.

și-am surâs cu încredere,

am conceput labirinturi,

(auzisem că ești pasionat),

am clădit un drum numai spre tine,

propriul nostru tunel subteran,

sub lume, sub nenorocire,

aruncând propria-mi lumină

alimentată de afecțiunea ta.

și-apoi te-ai preschimbat în calvar,

în teama care mă aleargă,

într-o noapte deloc poetică.

mi-ai vătămat ființa,

mi-ai ucis dorința

de soarele lui Barbu, 

de continuitate,

de împlinire.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.

                                                                                 Melissa.

acasă

ți-ai aminti de mine după tinerețe?

nu m-aș fi așteptat să fie tristă, poate ușor nostalgică, însă nu așa, nu plină de lacrimi și cu noduri în gât. să vreau să văd marea și să mă văd pe mine, o încercare de om, rătăcindu-se între valuri. mult zgomot și mulți oameni, pentru care eram doar un alt chip în mulțime. una ca oricare alta. oameni care și-au adus zâmbetele, familia, prietenii, tinerețea. mi-ar fi ajuns secunde să mă scufund de tot și să rămân de-a fundul. să mă sfărșesc. să pun un punct existenței deloc ilustre în care m-am complăcut. să nu mai visez carusele, pahare de vin și străzi ce coboară. succesul lui să nu mai fie eșecul meu. să fie atât și să nu mai fie. dar era musai să ajung într-o gară, să întâlnesc ceva, o fărâmă din mine, căci a locuit aici de câteva... câteva ceva, că e prea demult să-mi amintesc. și mai era și ziua aceea din an în care ceilalți cică îți reprimă nefericirea. poate de aceea am rămas impresionată.

dar trenul a oprit degeaba, iar reflecțiile le-am răpus cu acorduri și litere din alte vieți, alte altor persoane. nu știu să gestionez junghiul din piept nici încă. mă conving (încerc) să renunț la așteptări, la răgazul închipuit în brațele sale. oamenii n-au obligații. oamenii își scurg timpul după plac fără să-mi dea socoteală. eu nu sunt un loc unde ajungi. nu-i un punct hotărât. pe aici treci când te doare și părăsești când ai alte destinații. simplu. 

suficiența e singura cărare spre casă, draga mea. 

îmi place să-ți spun dragă, pentru că nimeni altcineva nu se încumetă. e oarecum unic, oarecum stingher, însă totuși călduț. știu că n-ai găsit acasă de când te cunoști pe tine și memoriile tale. și mai știu și că n-ai renunțat să cauți, că mai iei pauze când te frângi. că deși te resemnezi pe-o parte, dincolo mai te strădui. și aș vrea să îți spun că sunt mândră de tine. dar sunt o bucată din tine, întelegi? ești o dezamăgită. o oglindă cu rama spartă, eclipsată. de aceea nu pot fi mândră.
acasă e acel tărâm mitic despre care doar ai auzit de la alții.

                                                                                 Melissa.