Saturday, July 29, 2017

și așa



și-am crezut că ești tu 
luminita de la capătul calvarului,
brațele în care mă înmoi,
răsăritul din noaptea vieții mele. 
și-am fost convinsă, 
chiar înțeleasă cu universul,
să nu iau pe altul,
să mă păstrez în floarea tinereții
ca scanteile tale să fie singurele 
pe care le aflu,
care-mi mângâie trupul, 
care-l furnică rușinos.
și-am surâs cu încredere,
am conceput labirinturi,
(auzisem că ești pasionat),
am clădit un drum numai spre tine,
propriul nostru tunel subteran,
sub lume, sub nenorocire,
aruncând propria-mi lumină
alimentată de afecțiunea ta.
și-apoi te-ai preschimbat în calvar,
în teama care mă aleargă,
într-o noapte deloc poetică.
mi-ai vătămat ființa,
mi-ai ucis dorința
de soarele lui Barbu, 
de continuitate,
de împlinire.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.

                                                                                 Melissa.

No comments:

Post a Comment

Nothing haunts us like the things we don't say.