luminita de la capătul calvarului,
brațele în care mă înmoi,
răsăritul din noaptea vieții mele.
și-am fost convinsă,
chiar înțeleasă cu universul,
să nu iau pe altul,
să nu iau pe altul,
să mă păstrez în floarea tinereții
ca scanteile tale să fie singurele
pe care le aflu,
care-mi mângâie trupul,
care-l furnică rușinos.
și-am surâs cu încredere,
am conceput labirinturi,
(auzisem că ești pasionat),
am clădit un drum numai spre tine,
propriul nostru tunel subteran,
sub lume, sub nenorocire,
aruncând propria-mi lumină
alimentată de afecțiunea ta.
și-apoi te-ai preschimbat în calvar,
în teama care mă aleargă,
într-o noapte deloc poetică.
mi-ai vătămat ființa,
mi-ai ucis dorința
de soarele lui Barbu,
de continuitate,
de împlinire.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.
Melissa.

No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.