pe sferturi

„Mai bine ia cornul și sună într-una.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creștete luna

și cornul sună, însă foarte puțin.”

pe cine mai interesează forma obiectului, persoanei, când putrezește pe dinăuntru? mă preocupă propriul meu bine, oarecum măcar, dar nu reușesc decât să-l înnec cu mândrie în alcool, într-un local cu pereții pictați, plăcut, zgomotos de plăcut, umplut cu oameni special aduși în lume, să servească măreția. pe unii îi cunosc, pe alții aș vrea. și este timp.
astfel pălăvrăgeam la un joc de cărți cu oamenii aceștia, câțiva, zilele trecute și-mi lăsasem ezitarea în locul acela unde mă strădui la odihnă, însă nu-l pot numi acasă. îi zâmbeam lui, un alt copil al universului, născut în același veac, poate același aluat, aproape rudă dacă spunem, fără vreun folos spre sfărșitul serii sau altei seri. mă simțeam în apele mureșene, plutind deasupra oricărei nedreptăți coborâtă pentru mine, fără să caut ceva anume, ceva deosebit, în felul lui de-a fi și de-ami surâde măgulit înapoi. și nu înțeleg de ce m-au dus picioarele într-acolo, după apusul soarelui, într-o veselie aproape stagnantă, când porumbeii îmi cântaseră la fereastră cu ore înainte. pot doar să mă întreb pe unde se ascunse nesăbuitul și cine l-a învățat să se joace de-a scunsa.

                                                                                 Melissa.