i'll still be here

        To be achieved in 2017...

        1.Get good results for the psychology contest in March;
        2.Get good grades for the final exams;
        3.Figure out the big college issue;
        4.Go to Bucharest to see your best friends and your oceans;
        5.Kiss someone;
        6.Do something for your birthday;
        7.Read all the books you've bought;
        8.Challenge your fear every day;
        9.Get your driving licence;
        10.Go to the sea;
        11.Write in your journal at least three times a week;
        12.Come home for the Amifran festival;
        13.Keep being nice even when people are not nice to you;
        14.Spread your feelings around. Be afraid of leaving something unsaid rather than something said;
        15.Get a job you actually enjoy;
        16.Spoil your parents with gifts every time you get the chance;
        17.Open wish.

                                                                                 Melissa.

seara de miercuri

„Și cu greu își putea da seama dacă mai mult își dorea sau mai mult se temea.”

        Și a nins și am vazut-o pe dânsa și am petrecut o zi de miercuri plăcută și a fost tot ceea ce am avut nevoie tot anul. Firele mele m-au împiedicat și, rostogolindu-mă pe covor, am ivit o alternativă gustoasă pentru că da, mă simt atât de inventivă. Dacă nu pot învăța acasă, pot învăța în alte colțuri de oraș, unde se servesc cărți, ceai și povești de viață. Așa că într-acolo am pornit, cu chiu, cu vai prin frig și nedumerire. S-a întâmplat să fie și dânsa acolo, bântuind un eveniment care aproape că mi-a deteriorat și proaspăta seară. Și ne-a însoțit în ceainărie și acele ceasornicului parcă se pierduseră cu câtiva ani în urmă, în vremuri călduțe și surâzând cu grijă, cu mult înainte ca el să dea peste mine și eu să-i resping atenția, doar ca să râvnesc la ea după câteva luni de companie. Ah, cât de patetică.
        Mi-am ocupat mândră locul privind la rafturile cu învățături și arome îmbietoare. Debutul s-a găsit cu un strop de stânjeneală, însă, cu fiecare clipă, apropierea revenea, îmbrățisând părțile lipsă din mine, conferind acel sentiment de siguranță care îmi era deosebit de familiar în trecut. Știu că dânsa nu e aceeași și nici eu nu sunt aceeași, nici cealaltă ea nu e pe aproape, iar el... să spunem că sunt kilometri. Totuși ne-am aflat pe un norișor de fantasmă comun în seara de miercuri și am împărțit reflectări stăpânite sute de săptămâni.

        Dânsa istorisea despre sfârșitul de șapte zile. Lămuriri au fost făgăduite după perioada cu pricina. Cealaltă ea prefera tăcerea fenomenului recent, cuvintele fiind de prisos. Eu, în propria mea încurcătură de drumuri, veșnicul meu loc de agitație, am lăsat multe mărturisiri să curgă în atmosferă. Nici n-aș fi ghicit că dânsa îmi intersecta persoana admirată. Și încă atât de des și de cuprinzător. O profundă stupefiere mi s-a suit în spinare. Voiam să primesc tot, oricât de mult, oricât de complicat, agreabil sau nu. Reticentă la început, mi-a împărtășit cunoștințele sale. Cu obrajii rumeni sorbeam fiecare silabă cu o foame incredibilă. Spusele dânsei îmi sprijineau considerentele proprii și mă purtau într-un viitor ireal. Totuși, necesitam un sfat, un îndemn către una dintre exteme, deoarece incapacitatea mea de alegere se manifesta în cele mai obraznice feluri. Dânsa a menționat „momentul click” ca fiind singurul punct de univers care mă va împinge spre uitarea de sine dorită. Un moment special când ochii se întâlnesc și gândurile joacă împreună, când ceea ce a fost nu cutează înaintea a ceea ce este, când tot ce-i neînțeles se schimbă savuros în neînțelesuri blagiene și mai mari.

        Orele s-au risipit, iar momentul înstrăinării sosise. Câtiva pași ne despărțeau de intrarea în ținuturi separate, unde pomenirea redescoperirii este suprimată. Fără a ține seamă de cele anterioare, cerul pregăti un cadou pentru sufletul fiecăruia. Dragul cernea ghemotoace albe de splendoare și le așternea într-un covor feeric, prefăcând tristețea așteptării în sclipiri de desfătare. Ah, și ce basm s-a desfăcut dinaintea mea. Auzul i-a întâlnit vocea, călătoare din orașul vecin, cadorisind ființa mea plăpândă cu o mică scânteie de speranță, căci el era acolo, eu eram aici, însă deasupra amândurora ningea nespus de frumos. I-am amintit de dorința primului omăt, nădăjduind la nimic mai mult decât ceea ce am pierdut. Și nu se știe dacă-mi voi îndeplini dorința și nu se știe care-a fost a lui.

                                                                                 Melissa.

ce să fie

„Cine ar fi în stare să spună unde încetează impulsul carnal

și unde începe impulsul psihic?”

        „Dezamăgire” este un cuvânt foarte vast. Acoperă deosebit de multe situații, de la cafeaua fără lapte de dimineață, până la justificările niciodată primite. Și, dacă ai să cântărești îndeajuns, nimic nu se compară cu frazele de dor nerostite decât în porțiuni de închipuire, menite să-ți zgărie strașnic concepția despre realitate și ceea ce are de oferit. Tânjești după o minciună, căci doar minciună poate fi dacă nu te-a căutat atâtea mii de zile. Și câte mii de zile ai pierdut socotind silabe răpănoase. Parcă-ți pare rău, parc-ai mai face-o odată.
        Cunoști tu acel fior al sentimentului? Se strecoară pe șira spinării, șoptește în spatele urechii, gâdilă pe unde poate și, cu o gingășie absurdă, îți scutură bobocii de visuri, sugurmând vrăji blagiene și deplângând ciuperci limitate. Viclean ca o vulpe, îți trece privirea printr-un filtru, precis că lumina lunii nu-ți va mai mângâia părul bălai împletit în stele și încâlcit în gânduri nenumărați ani. Câte nestemate se perindă în jurul tău. Un mare păcat când nu izbutești să alegi. Un fir de nisip sau un fir de viață? Ce să fie... ce să fie... seamănă întocmai unul cu celălalt.

                                                                                 Melissa.

neisprăvito

„Decădem mereu, până ce ajungem niște marionete dezgustătoare, 

bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am speriat

și a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem. 

Tinerețe! Tinerețe! Pe lume nu există absolut nimic în afară de tinerețe!”

        - Te întorci și după mine, neisprăvito? Dac-o fi să aștept aici încă un deceniu fără să mă încânți cu a ta prezență nu știu ce se va alege de noi. Noi... ciudat cuvânt... zău! N-am facut vreodată un întreg sferic, dar în altă lege nu mă pot referi la tine și la mine deodată. Parc-am fi creaturi din lumi separate. Tu, o nevertebrată indignată, și eu, un bou cu privire oarbă. Iubirea ta e ca boala. Sosește devreme, se face simțită târziu și te chinuiește până mori. Ești odioasă...zău! Sinucideri și respirații răcite mă încearcă de când ai ale tale călătorii cu bilet numai dus. Întorsul o fi prea scump și prea pretențios de tine. Sau nu merit eu gologanii, un scrântit cu ochi de ceară uitând cu dorință la o chitară ce sunt. Și ce chitară, ce amintiri... zău! Îți spun drept când zic că-i neatinsă de când te-ai descotorosit de mine. Afurisită ești, să dau în spaimă dacă nu! Ce povești mi-ai adus pe hârtie din deșerturile în strălucire pe unde te perinzi. Așa cum le-ai promis: albe și mincinoase. Că eu știu cum ești. Nu ești mizerabilă ca mine... bietul de mine. Să mor în suflări de așteptare?! Cine te-a îndreptățit să frângi inimi?! Simți că poți, că vrei, că ai de unde?! Puține inimi nu se scaldă-n suferință. Dar tu simți că poti, că vrei, că ai de unde... Prost am fost...zău! Te detest în zilele când bate soarele de primăvară și nimeni nu detestă pe nimeni, asa de tare te detest. Și ești a mea, îmi aparți și știu că te întorci, asa ticăloasă cum ești! Și când te întorci, îți iau flori și ți le pun în mâini, în păr, în buzunare. Îți aduc sărutări și ți le pun în obraji, pe gură, pe frunte. Îți încropesc cuvinte și ti le pun în ochi, în urechi, în suflet. Să sclipești toată vreau. Să te înneci toată vreau. Dar atunci când te întorci. Până atunci... te aștept, nesăbuito!

                                                                                 Melissa.

drum pustiu, încețoșat de lacrimi

„Singurul sfat pe care eu pot să-l dau cu inima împăcată este: Dormiți! Dormiți, fraților, că somnul n-a făcut rău nimănui! Ești trist? Culcă-te! Ești nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc și mori în somn!”

        Sunt momente în viața noastră când simțim o schimbare și nostalgia ne ajunge din urmă. Se întâmplă fie pentru că am ajuns la o răscruce de drumuri și nu știm încotro să o apucăm, fie pentru că ne-am împiedicat de un lucru mărunt în prezent, dar care obișnuia să fie deosebit de însemnat nu cu mult timp în urmă. Poate nu ai mulți ani în spate, însă tot așa vor apăsa pe umerii tăi.
        Prietenul acela, care cu un an în urmă ți-a spus o glumă bună, reprezintă un singur salut în plus pe stradă, alături de un zâmbet pe care îl oferi tuturor, nimic special, nimic care să îi ocupe mintea peste cinci minute.
        Obișnuiai să ai vise. Colorate, înfloritoare, armonioase. Credeai că, deși atunci lucrurile nu mergeau foarte bine, într-o bună zi ele se vor rearanja și soarele va lumina mai mult bucata ta de pământ. Au trecut multe răsărituri de atunci și parcă ar trebui să se întâmple ceva. Voiai să mergi departe, să călătorești, să cunoști oameni noi, să te dezvolți într-o persoană nouă, o imagine de care să fi mândră. Poate nu ți-ai numărat nenorocirile de destule ori, poate au fost prea puține. Decid să dea peste tine. Unde ai să mergi? Ce ai să faci? Poți fi sigură că ceea ce îți dorești acum va fi același lucru pe care ți-l vei dori peste câțiva ani? Totuși, faci o alegere care are să îți afecteze toate zilele care ți-au mai rămas. Varianta inițială nu mai prezintă aceleași avantaje și, chiar dacă le-ar prezenta, îți lipsesc o serie de acte pentru viza fericirii. Nu-i corect, dar a fost vreodată?
        Mă gândesc mai puțin la ghemotocul de realități pentru că nu suport gândul să mă răstorn pentru a nu știu câta oară. Un sentiment de groază se strecoară în mine și îmi îmbracă toate colțurile în miez de noapte. Unde ai să mergi? Ce ai sa faci? Ești sigură ca ceea ce îți dorești acum va fi același lucru pe care ți-l vei dori peste câtiva ani? Nu știu, nu știu, încă un milion de „nu știu” după care te ascunzi.
        Îți aduci aminte când supa de roșii a fost favorita ta? Mhm, acum prezența sa îți provoacă greață. Poate la fel se va întâmpla și cu a ta carieră, al tău oraș, al tău prieten, a ta viață. Da, ai grijă de tine, condițiile nu se schimbă cu aceeași usurință cu care îți schimbi șosetele. Destine se macină între timp, se încâlcesc, iar ceea ce crezi că ai știut se întoarce pentru gloriosul său șah-mat. Și râde, râde iar, continuă să râdă până când tot ceea ce auzi sunt numai râsete în capul tău, zburdând în cele mai sumbre păcate. Te înnebunește. Mai nu vrei, mai te lași.
        Păcat că nu te-a învățat nimeni să ai grijă de tine. 

                                                                                 Melissa.

une fois un Amifran, toujours un Amifran

”Si on savait les trous, on prendrait les loups.”

        De-a lungul vieții întălnim o serie de răsturnări de situație care izbutesc să ne lase surprinși și ne însemneze pentru tot restul existenței noastre. De cele mai multe ori sunt lucruri, ființe sau fenomene pe care nici nu le-ai visat, pentru că ceea ce îți este pregătit de destin nu coincide niciodată cu nivelul dorințelor tale. Uneori țintește sub așteptări, alteori le întrece în așa măsură încât ai nevoie de câteva răsuflări pentru a procesa ceea ce tocmai s-a înfățisat simțurilor tale. Mă știu norocoasă să am parte de un astfel moment.
        O săptămână criptică, puțin îndesată cu regrete și reproșuri pentru mine însămi și pentru puțina răbdare pe care mă străduiesc să o salvez, a fost presărată cu enorm de multe lacrimi fericite neașteptate. Plănuisem o seară în care să-mi prețuiesc pentru ultima dată trupa de teatru jucând, câteva felicitări și o plimbare lungă spre casă pentru a-mi limpezi gândurile. Însă evenimentele care au dat peste mine m-au răvășit și îndatorat nemărginit.
        Piesa a cuprins atât profunzime sentimentală, cât și amuzament năucitor. Revăd scenele principale și zâmbetul mi se întinde pe întregul chip. Un spectacol mult mai minunat decât m-aș fi așteptat. Sala mi-a împărtășit starea, aplaudând în delir împreună cu mine grandiosul final, cu mici spoilere dintr-o celebră capodoperă literară și întrebări pentru seri tărzii de toamnă. Papa Didi, dragul nostru profesor și lider de teatru francofon, a urcat pe scenă purtând în mână trei trandafiri. Conform tradiției, care datează de mulți mulți ani, fiecare tânăr aflat la ultimul său festival primește frumoasa floare roșie sângerie, ca simbol al aprecierii rolului său din cadrul trupei și ca o metaforă a drumului inițiatic, asemenea proverbului ”Nulle rose sans épines”, amintit de nenumărate ori în cadrul repetițiilor. Anul acesta un prieten foarte drag mie urma să primească simbolul său, fiind singurul absolvent Amifran. Și totuși, persoana responsabilă pentru achiziționarea micii atenții, s-a lăsat purtată de val. Nu am băgat de seamă, consideram că deosebita participare a prietenului meu merita trei trandafiri, daca nu o mie. Îi purtam emoția în suflet, repetând obsesiv îndemnul „Nu plânge, prietene, nu plânge!”. Apoi ceva neobișnuit s-a petrecut. Papa Didi a luat cuvântul întrebând de o anumită fată, care nu de mult părăsise colectivul. Numele meu a răsunat de câteva ori, rostit de dragii mei Amifrani. Acele timpului au încetat să ticăie pentru o fracțiune de secundă în lumea mea, și tot ceea ce mă înconjura a amuțit împreună cu ele. Atunci am simțit un nod în stomac, pe care nu știam că-l port, scuturându-se de înduioșare. Am pornit agale spre scenă și, fără să-mi dau seama, până să ajung la destinație răurile se revărsau șiroaie pe obrajii mei. Eu însămi mă aflasem la un pas de a absolvi Amifranul, însă o piedică mi-a răsărit, pedepsind cu zdravene interogațiuni. Mi s-a oferit o a doua sansă, un gest incredibil pe care n-am să-l uit niciodată. Pentru că, deși am ale mele îndoieli, persoana pe care o admir nu are îndoieli referitoare la ceea ce sunt și ceea ce merit și consider că în nesfârșita lume nu există un sentiment superior acestuia.

        Merci Amifran,
        Merci Papa Didi,

        Une fois un Amifran, toujours un Amifran.

                                                                                 Melissa.

crumbling

Everything you want 

is on the other side of fear.

- Jack Canfield

I want to cry. And it's not because someone upset me, because no one did. It's just that I am tired. When I finished working in July I imagined this year to be extraordinary easy comparing to the tough one I just had. But by now it has been the complete opposite. There's just so much to learn and so little of my sanity left. And I'm afraid that soon enough I will travel on that continuum I learned so much about, floating far away from the considered ideal normality pole. I feel as if someone put thousands of rocks on my shoulders and my lungs are collapsing, not being able to breathe in fresh air, just dust and heaviness. I just want to crawl in someone's arms and pretend that the world won't get me, that for just that little time I can live the life I want to live and that the chaos going on in my mind will stop. Because it's hard. Life is hard and no one ever teaches you how to deal with it, how to stop your fear from pouring endless waterfalls on your cheeks, leaving your eyes red and blurry and your heart weak and shaky. Because no one will be there when the walls start crumbling, when what you imagined to be doesn't check with what it really is, when life doesn't seem worth experiencing anymore when your dreams become nightmares you run away from because you're not strong enough to make it through.

In the end all you have is that little light in your soul that sometimes goes dark and it's impossible to see it, but you still know it's there, because if it wasn't you wouldn't be here right now, writing these words, fighting this battle you are not sure you're going to win. And maybe one day you'll wake up and realize that you've built nothing and that all you have are crumbles of what you once longed for. That thought is terrifying you every single moment, making you doubt every single choice you take. And you know what's the worst of it all? You can't escape fear. Fear it's sewed in your essence forever and it's only dying when you die too.

The other day I did something I was afraid of for a long long time and will probably still be afraid of for the rest of my existence on this planet. I told him I want to quit. I told him that I am focusing on something else right now and that thing that I am focusing on doesn't leave me enough time to focus on his activity anymore. Actually, it didn't really go like this. He knew from the beginning what I wanted and the surprise was that he made things easier for me to bear. He actually made me feel less sorry for what I did and I will forever appreciate him for it. I thanked him, but he said he thanks me. I took it as a 'thank you for your honesty' and it felt good to finally let some of it out.

                                                                                 Melissa.

prima mușcătură din toamnă

"If you do not discover yourself, 

if you do not unwrap the chaos inside of you, 

nobody will ever get to know the real you 

and you will stand in disappointment 

at all the closed doors you missed 

for all the wrong reasons."

        Septembrie mi-a încredințat îndrăzneață încurajările sale. Nu le-am refuzat.
        Purtam un bagaj de așteptări în spinare până ieri dupa-masă. Muncisem la noua mea identitate de fată pierdută în expresii și fotografii prăfuite, sătulă de oameni cu povești mirifice pe jumătate inventate, care încearcă să-mi mângâie atenția. Apoi un beculeț s-a ars în pivniță, lăsând în neștire toate acele calcule matematice complicate și pătrate perfecte. În întunericul așternut au ieșit la iveală picturi strălucitoare pe pereții aparent goi. Descoperisem ceea ce mă învelea dintodeauna și am hotărât să mă las în voia întâmplării, să aleg spontan fructele mai coapte și mai dulci. Și am câștigat câteva bătălii. Am învins fără să dau prea mult din coate, bucurându-mă de priveliștea care se despacheta înaintea ochilor mei. Ceea ce sunt și ceea ce cred au fost întodeauna îndeajuns, însă strălucirea celorlalți mi-a furat concentrarea și plăcerea vieții.
        Prima mușcătură din toamnă mi-a adus pofte isprăvite și oameni ascunși în cotloanele indezirabile ale valizei mele. Sunt mândră de felul în care m-am descâlcit și simt că sunt capabilă să mai smulg folosințe din minutele consumate în punctele deja depășite ale călătoriei mele. Sunt încrezătoare fiindcă Septembrie își pune credința în mine. Invit furtuni și ploi de stele în universurile ființei mele și dansez vivace printre ițele încurcate ale provocărilor ce mi se aștern în cale. Surpinzător, în imaginația mea râmân cu picioarele pe pământ, înnebunită în propriul meu colț de lume. Realitatea însă mă contrazice. Totuși nu mă tem de argumentele ei. Nu știu ce vreau, dar aștept cu nerăbdare să văd unde mă va purta curentul marin.

                                                                                 Melissa.

ultima bucată de vară

"That's all we are - just stories. 

We only exist by how people remember us, 

by the stories we make of our lives. 

Without the stories, we'd just fade away."

        August m-a îmbrățisat călduros înainte de plecare, lăsând in sufletul meu o fereastră spre plaja cu gâdilături de nisip și nostalgie.
        Ultima zi de vară a avut propriul ei parfum. Un strop din dorul de fata zâmbăreață și infinită nerăbdare vie pentru mâine. Cumva cele două extreme s-au contopit într-un întreg perfect. În momentul acela, stând întinsă pe burtă, cu soarele arzându-mi spatele, un mic rânjet s-a fofilat pe chipul meu. Glumele puteau fi clasice, extraordinare, sau chiar neverosimile. Nimic nu avea puterea să-mi tulbure sentimentul de glorie care mă stăpânise. Reușisem să adun o mână de oameni formidabili într-o zi mai mult sau mai puțin specială, într-un loc proaspăt pentru mine, scriind istorie in propriile mele amintiri. Am făcut o tradiție din triunghiuri isoscele și un X continuu înfometat. Am scrijelit râsete în pânzele negre de supărare, le-am ironizat și desființat, înlocuindu-le cu minciuni vesele și planuri promițătoare. Nimic nu poate scutura clipele petrecute de clinchetele sublime ale inimilor în armonie. Îmi amintesc cu drag de mine și de apa limpede.

                                                                                 Melissa.

izolată

"We assume others show love the same way we do -

and if they don't, we worry it's not there."

        Multe zile se adună de când m-am izolat între acești patru pereți, în speranța că atunci când voi reveni în lume voi fi o altă persoană, o persoană mai apropiată de Melissa care vreau să fiu. Oamenii au tot felul de reacții interesante asupra retragerii mele din îmbulzeală. Unii o iau ca pe o ofensă la adresa lor. Alții mă întreabă de sănătatea mea mintală. Însă cei care contează cu adevărat nu-mi pun întrebări, ci se adaptează la noua mea situație. Am rămas plăcut surprinsă la atitudinea celor din urmă. Pentru că, deși sunt întodeauna nesigură de loialitatea lor, sunt singurii care mi-au acceptat moftul.
        Am avut parte de o discuție aparte seara trecută. Părerea mea a fost eliberată parțial. S-a lăsat cu câteva daune colaterale, suflete zgâriate și mândrii rănite. Însă, vezi tu, eu mă simt mai bine. Și da, sunt egoistă. Și nesimțită. Poate și netrebnică. Spune-mi cum vrei. Mai am și eu dreptul la victorii.

                                                                                 Melissa.

mad

"'Cheshire Puss,' she began, rather timidly, as she did not at all know whether it would like the name: however, it only grinned a little wider. 'Come, it's pleased so far,' thought Alice, and she went on. 'Would you tell me, please, which way I ought to go from here?'
    'That depends a good deal on where you want to get to,' said that Cat.
    'I don't much care where -' said Alice.
    'Then it doesn't matter which way you go,' said the Cat.
    '- so long as I get somewhere,' Alice added as an explanation.
    'Oh, you're sure to do that,' said the Cat, 'if you only walk long enough.'
    Alice felt that this could not be denied, so she tried another question. 'What sort of people live about here?'
    'In that direction,' the Cat said, waving it's right paw round, 'lives a Hatter: and in that direction,' waving the other paw, 'lives a March Hare. Visit either you like: they're both mad.'
    'But I don't want to go among mad people,' Alice remarked.
    'Oh, you can't help that,' said the Cat: 'we're all mad here. I'm mad. You're mad.'
    'How do you know I'm mad?' said Alice.
    'You must be,' said the Cat, 'or you wouldn't have come here.'
    Alice did not think that proved it at all; however, she went on: 'And how do you know that you're mad?'
    'To begin with,' said the Cat, 'a dog's not mad. You grant that?'
    'I suppose so,' said Alice.
    'Well, then,' the Cat went on, ' you see, a dog growls when it's angry, and wags its tail when it's pleased. Now I growl when I'm pleased, and wag my tail when I'm angry. Therefore I'm mad.'"

                                                                                 Melissa.

slăbiciunea

       „- Elementul-cheie e slăbiciunea, a spus Șobolanul. Toate pornesc de la ea. Nu știu dacă înțelegi ce spun.
        - Toți oamenii sunt slabi.
        - Asta ca regulă generală, a spus Șobolanul, apoi a pocnit din degete de câteva ori. Dar n-ajungi nicăieri dacă te iei după regulile generale. Eu acum iți vorbesc despre ceva foarte particular.
        Am tăcut.
        - Slăbiciunea ne roade pe dinăuntru, ca o cangrenă. Am început să simt asta încă din adolescență. Înțelegi ce înseamnă să te roadă ceva pe dinăuntru și cum e s-o simți pe pielea ta?
        Am tăcut, înfășurat în pătură.
        - Tu n-ai cum să înțelegi, a continuat Șobolanul. La tine nu există aspectul ăsta. În fine, așa e slăbiciunea umană, ca o boală ereditară. Chiar dacă ești conștient de ea, nu-ți stă în putere să te vindeci. Și nici nu dispare cât ai bate din palme, ci se înrăutățește pe măsură ce trece timpul.
        - Slăbiciune față de ce?
        - Față de orice. Slăbiciune morală, slăbiciune a conștiinței, apoi slăbiciunea existenței în sine.
        Am râs. De data asta a fost un râs spontan.
        - Dacă lucrurile stau cum spui tu înseamnă că toți oamenii sunt slabi.
        - Ți-am spus să nu mai generalizezi. Bineînțeles că toți oamenii sunt slabi, într-un fel sau altul. Dar slăbiciunea adevărată e la fel de rară ca și puterea adevărată. Tu nu știi ce este slăbiciunea care te trage neîncetat înspre beznă. Nu știi că așa ceva chiar există în lumea reală. Nu toate se pot rezolva prin generalizări.
        Am continuat să tac.”

                                                                                 Melissa.

dorințe de altădată

        „Legenda Fântânii
         Se povestește despre această fântână că a fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan de Hunedoara le-a promis că îi va elibera la finalizarea lucrării. Animați de speranța eliberării prizonierii sapă în stâncă timp de 15 ani până la 28 de metri adâncime si reușeșc să găsească prețioasa apă. Între timp, Ioan de Hunedoara murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis să nu respecte cuvântul dat de soțul ei și ordonă uciderea celor trei prizonieri. Ca ultimă dorință cei trei turci au cerut permisiunea de a scrie pe cheile fântânii o inscripție ce spune: „Apă ai, inimă n ai”, ca un reproș pentru promisiunea făcută și nerespectată. Traducerea inscripției făcută de Mihail Gubloglu ne spune că „cel ce a săpat este Hasan, prizonier la ghiauri in cetatea de lângă biserică”. Caracterele vechi arabe conținute de inscripție o datează la mijlocul secolului al XV-lea. Poziția actuală a acestei inscipții este pe unul din contraforții capelei.”

        Săptămâna aceasta, după trei zile petrecute în Turda, am avut ocazia să vizitez Castelul Corvinilor din Hunedoara împreună cu parinții mei. Monumentul istoric, o frumusețe pe care vă recomand să o cunoașteti și voi cândva, își păstrează atmosfera de altădată în ciuda restaurărilor și modernizărilor aduse. Îmi permit să spun că, dacă făceam abstracție de zarva creată de mulțimea de turiști, mă puteam imagina cutreierând prin încăperile largi ale castelului, îmbrăcată într-o rochie de epocă lungă până în pământ, în căutarea oceanelor mele.
        Fântâna ascunsă între zidurile castelului a fost obiectivul care mi-a captat cel mai mult atenția și curiozitatea. Legenda acesteia m-a impresionat profund prin nedreptatea adusă prizonierilor turci de către soția lui Ioan de Hunedoara, Elisabeta Szilagyi. Întâmplarea îmi aduce aminte de proverbul din fabula lui Jean de la Fontaine: „La raison du plus fort et toujour la meilleure.”
        Poposind în jurul fântânii mai mult decât în oricare altă încăpere s-a nimerit să prind un grup de turiști români însoțiți de un ghid. Acesta a împărtășit curioșilor legenda construirii puțului, pe care o găsisem deja pe panoul de alături, și de asemenea legenda conform căreia îndeplineste dorințe. Împărțind fiecăruia câte o monedă, ghidul a explicat cum stă treaba cu poftele. Mâna trebuie să fie întinsă deasupra gurii fântânii când dai drumul monezii în apă și se spune că dacă pleoscăitul produs de monedă este zgomotos dorința se va împlini iute.

                                                                                 Melissa.

încăpățânată

"Proud I can never be of what I hate,

But thankful even for hate that is meant love."

        Am trecut printr-o săptămână labirintică, încercând tot felul de înălțimi și prietenii, toate în speranța că sentimentul ăla sublim mă va prinde de coadă și cuprinde într-o îmbrățișare. Reflectam la înțelegerea promisă, numărând oi și zile până se va arăta cuvenită. Doi ochi și un zâmbet străini s-au prezentat îndată cu bucata de hârtie pe care trebuia să o mâzgălesc. Deși cererea mea presupunea o ființă apropiată și șugubeață, cel de colo și-a făcut de cap și mi-a trimis o bizarerie complexă, să-mi dea dureri de cap și suflet pe o perioadă nedeterminată. Câteva zile m-am încăpățânat, precum mi-e firea, ignorând gadilăturile și surâsul ștrengar ce mi se furișa timid pe chip privind la gropițele sale. Și totuși sunt mult prea delăsătoare. Încep să cred că îmi aparțin prea multe, că împrejurările se mai așează și pentru mine, că îmi tăgăduiesc singură beatitudinea. Însă nu e aceeași cu ceea ce găsești în slove, se sfărâmă la simpla atingere a celui ce norocul îl ocolește. Se rătăcește râzând în hohote pe holuri neumblate, ecouri succedându-i pașii.
        O lumânare îți aduce dorințe în zile speciale dacă-i sufli ardoarea departe. I-am alungat patima în nenumărate rânduri și n-a voit să se retragă. Cerințele mele au rămas nerostite. Ei mi-au cerut să aduc una la viață, iar prăpădita de mine n-a izbutit să descopere ascunzișul niciuneia. Stângaci, s-au prefăcut veseli. Eu n-am suflat o vorbă, astfel apăsând o stânjeneală groaznică. Au venit la mine să zăbovim în liniște. Mi-a părut rău că n-am avut mai mult de oferit.

                                                                                 Melissa.

fermecătoarea

          BENVOLIO:  Îndreaptă-ți ochii spre alte frumuseți.
          ROMEO:       Atuncea s-o iubesc mai mult mă-nveți!
                                 Căci măștile atât de norocoase
                                 Să ascundă chipul celor mai frumoase
                                 Sunt negre, și icoana ce se ascunde
                                 Sub ele bietei inimi îi răspunde
                                 Și mai duios. Cum poți avea puterea,
                                 Când ai orbit, să uiți ce-a fost vederea,
                                 Comoara scumpă azi pe veci pierdută? 
                                 Arată-mi o femeie neîntrecută
                                 În farmece - și-o să mă lase rece.
                                 Fiindcă-mi dă prilej să văd că-o-ntrece
                                 Cu farmecu-i divin, fermecătoarea.
                                 Rămâi cu bine. Nu mă-nveți uitarea.

                                                                                 Melissa.

perfect

„Un foc puternic pe altul îl poate stinge

Și-o suferință pe alta o învinge.

Ești amețit? Se învârte întreaga lume

În jurul tău? Învârte-te anume

Spre altă parte. Orice suferință

Prin alta se coboară-n neființă.

Când simți curgând din ochi un vechi venin, 

Găsește altul și ochiul ți-e senin.”

        Priveam posomorâtă peste balustradă la marea de oameni care se agitau și se izbeau unul de celălalt, încercând să-și trăiască viața în mica lor fantezie a perfecțiunii. În mintea mea se strecura propria mea iluzie vinovată, o seară în care oceanele mă surprindeau. Prințul cu plete bălaie revenise după luni de absență, oferindu-mi un zâmbet ștrengar, o sărutare și o promisiune. Rușinată, îmi acoperisem fața cu palmele, tăgăduind împlinirea care mă cuprindea, zâmbetul care mi se întindea incontrolabil pană la urechi.
        S-a ivit o mult așteptată distragere. O buburuză și-a strâns aripile pe marginea balconului meu, cântărindu-mă vrednică în a-i găsi o soluție pentru problema care-i apăsa umerii. Micuța vietate mi-a cerut să-i dau dreptate, să-i confirm că mai are multe de schimbat. Fruntea mi s-a încrețit, m-a cuprins un sentiment amar la auzul cuvântului „schimbare”.
        - Nu trebuie să te schimbi pentru nimeni, i-am răspuns revoltată.
        - Atunci cum te formezi să fii mai perfect?
        Am înțeles că exista o eroare în cuvintele mele, că am utilizat o exprimare mult prea săracă pentru ceea ce simțeam cu adevărat.
        - Te rog să mă ierți. Am formulat greșit. O faci pentru tine. Pentru că tu îți dorești să fii mai bun în anumite situații, nu pentru ca o anumită persoană să te accepte, nu pentru ca societatea să te privească cu alți ochi. Nu poți fi „mai perfect”. „Perfect” este un adjectiv care nu posedă grade de comparație, fiind de asemenea o formă absolută a prostiei. Ceea ce tu plasezi în categoria perfecțiunii poate avea o definiție diferită din perspectiva altei persoane. Perfecțiunea este un concept fals care, dacă îi permiți, îți mânâncă viața.

                                                                                 Melissa.

spectacol

"She is too fair, too wise, wisely too fair

To merit bliss by making me despair:

She hath forsworn to love, and in that vow

Do I live dead that live to tell it now."

        Cumva te-ai strecurat în visele mele și mi-ai furat scena. O singură reprezentație, ai promis. O singură oră în care să te ascult și să consider tot ceea ce ai de oferit, fără să mă gândesc la toate acele lucruri oribile care-ți sunt legate de coadă. Cumva am consimțit și m-am așezat în al doilea rând, prea înfricoșată să ma aflu în primul și prea curioasă să mă stabilesc mai în spate. Întreaga lume părea că s-a evaporat, lăsându-ți lumina reflectoarelor și grandoarea spectacolului, un spectacol numai pentru mine. Culorile dansau jucăuș pe chipul tău, conturând sclipirea oceanelor nemuritoare, otrăvind ființa mea cu promisiuni nefaste, deghizate în piese de puzzle rătăcite.
        Mi-ai dezvăluit un mit îndepărtat de realitate, neștiut de muritorii de rând, o poveste fantastică, prezentată de nenumărate ori de profesoara mea de literatură, o femeie spectaculoasă, formatoare de caractere.
        La începuturile universului trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse dintr-un bărbat și o femeie lipiți spate în spate. Zeii, temându-se de puterea nemărginită a androginilor și minunile care le puteau înfăptui, au hotărât să-i despartă. Jumătățile, astfel separate, piereau rând pe rând de nefericire și de dor. Pentru a nu-și pierde supușii, zeii l-au conceput pe Eros, zeul iubirii, oferindu-le oamenilor un motiv pentru a exista. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe cealaltă, iar dacă se regăsesc formează ființa perfectă de odinioară.
        - Mitul Androginului, mi-ai șoptit. Povestea noastră.

                                                                                 Melissa.

mă tem

         „Sătul sunt și de lacrimi, și de râs,

          De cei ce râd, de cei ce plâng,

          De ce-o mai fi să fie în viața cealaltă,

          De cei ce seamănă ca să culeagă;

          Sătul sunt si de ore, și de zile,

          Și de bobocii înfloriți în flori sterile,

          Și de dorinți, de visuri, de putere,

          De orișice; ființa doar odihnă îmi mai cere.”

        Suntem aproape, mâinile noastre se ciocnesc în atingeri, ochii explorează orizonturile trupurilor înveșmântate de sărbătoare. Te apuc de talie și imi strivesc buzele peste ale tale. Mă înnebunești cu gustul tău de paradis și, deși te-am surprins, tu continui ce am început. Respiri greu, mă strângi de mână și îmi lași un spațiu de trei degete să-mi revin. Un zâmbet mi se așterne pe chip și, chicotind de nebunie, fac o reverență nostimă. În colțul gurii îți răsare un rânjet și prelungești copilăria mea impulsivă.
        - Îmi acordați acest dans? întrebi, întinzând mâna pentru permisiunea mea, o ființă caraghioasă și împiedicată.
        Îmi asez palma cu încredere în a ta, simțind fluturii agitându-și aripile in stomacul meu. Mă tem că am să mă prăpădesc la primul pas, însă continui să zbor cu fiecare piruetă. Mă tem că n-am să fiu cea pe care o cauți, cea pe care o dorești, cea care îți luminează diminețile. Mă tem că mă voi sufoca pentru fiecare cuvânt rostit, pentru fiecare sărutare dăruită, pentru fiecare privire caldă. Mă tem că râsetele mele se vor preface în lacrimi și amintiri chinuitoare. Mă tem că tot ceea ce văd strălucind astăzi, îmi va întuneca vederea mâine. Mă tem că atunci când vei termina cu mine mă voi fi risipit. Însă, precum orice altă naivă, mă avânt în brațele tale surâzând și îți sărut nefericirile.

                                                                                 Melissa.

frânturi din tine

          „Suntem chinuți nu doar de durere, 

                 ci și de ideea de durere.”

        Știu că ești acolo și știu că te ascunzi. Prezența ta s-a făcut simțită dinainte să pun piciorul în prag. Miresme de primăvară și amintiri împletite cu dulceață te înconjoară, te colorează și te consumă. Ochii tăi strălucind a ploaie îmi spun povești tăinuite celorlalți. Cercuri mov de oboseală îți întunecă fericirea. Aripile tale, altădată pline de viață, zac prăpădite într-un sac oarecare, uitat pe o stradă oarecare. Înalță capul, iubirea mea, apusul nu a venit încă.

        *

        Reprezentația s-a sfârșit, iar actorii s-au luat de mână pentru reverența de final. Aplaud entuziasmată, zâmbesc până la urechi. Aplaud indiferentă, consider punctele slabe ale piesei. Aplaud ostenită, mă gândesc la zile lipsite de razele soarelui. Aplaud privată de orice speranță, cu lacrimi în ochi și râuri în obrajii palizi. Aplaud, deși ceilalți se împing spre ieșire, deși cortina a fost lăsată, deși nimeni nu aplaudă cu mine. Aplaud, fiindcă în finele viselor mele spectacolul nu s-a terminat niciodată atât de tragic, fiindcă deși finalurile fericite se acordă tuturor eu l-am negat pe al meu. Aplaud, cu chipul tău în minte, zâmbetul stângaci și drăgăstos, vocea caldă și vorbele amare.

        **

        Vântul îmi mângăie pielea, îmbrățisându-mă cu un tremur. Îmi strâng brațele în jurul taliei, protejându-mă de atingerile sale reci. Vreau să știu de tine, vreau să știu de sărutările tale dulci. Mă strecor șireată în încăpere, urmărindu-te timid cu coada ochiului. Mă îmbujorez de rușine când privirile ni se întălnesc. Nu mi-am pregătit următorii pași, nu mi-am pregătit cuvintele pe care le voi rosti. Nu mi-am pregătit nici inima, care o ia la galop și mă poartă agitată în stânga și în dreapta, căutând un loc retras, unde să se poată liniști. Mă rătăcesc în labirintul tău, iar frica îmi alunecă pe buzele tale. Mă înspăimânt și alerg și mi-e teamă și nu mă mai opresc până când nu te las în urmă, până când tot ceea ce cunosc devine tot ceea ce am uitat.

                                                                                 Melissa.

zburătoare păgubite

          „Nu este puțin timpul pe care il avem,

             ci mult cel pe care l-am pierdut.”

        A fost odată ca niciodată un corb înalt, misterios, cu ochii căprui pătrunzători, care trăia pe meleaguri îndepărtate și care se decise să pornească la o plimbare prin pădurile de la capătul opus al lumii. Nu se știe dacă călătoria corbului a fost determinată de lipsa unei necesități sau de simpla căutare de a alunga monotonia așternută peste pleoapele sale, însă faptele peste care acesta a tăbărât i-au schimbat complet viziunea asupra realității. (Felul în care corbul privește prin lentila sa în prezent nu este cunoscut de către scriitoare deoarece aceasta deține numai perspectiva vrabiei.)
        În pădurile din colțul stâng al vieții își facea veacul o vrabie mititică, prietenoasă și cu inima înecată în oceane glaciare pustii. Mica pasăre hoinărea aievea răscolind după împlinire și odihnă. Destinul, atotputernicul stăpân al existenței, i l-a aruncat în cale pe corbul cel misterios, cu penele fluturânde în vânt, aparent sigur pe sine până și pe pământ neștiut, care purta în buzunar o nestemată culeasă dintr-un puhoi rătăcit. Vrabia, zărindu-l separat de semeni, și-a oferit sfatul și zâmbetul, fiind stupefiată să remarce un zâmbet călduros venind din partea necunoscutului, răspuns la propriul dar.
        Vorbele curgeau asemenea râurilor, vesele și sprintene, iar curând corbul i-a împărtășit secretul nestematei găsită la întâmplare. Inopinat s-a pornit un joc de speranțe al căruit arbitru era însuși timpul. Dansul de sentimente a evoluat degrabă într-un labirint de iluzii în care s-au pierdut ineluctabil amândoi ținându-se stângaci de mână, tăinuind unul față de celălalt frica debutului. Săruturi neatente, poftite cu ardoare, au tulburat echilibrul deja problematic al micuței vrăbii, învărtind-o în cercuri și îmbătând-o cu arome de patimă.
        Cât ceasul a ticăit pe ritmul cântecelor din pădure totul a semănat cu o poveste colorată, plină de pulberea voluptății. Sensul se încurca în drumul spre rațiune, născocind nivele noi ale realului. Însă când ploaia a coborât ceața dinaintea ochilor, zilele s-au pornit a se zgudui cu gusturi amare și vânătăi meritate. Fulgerător vrejul a încetat să crească și s-a năruit la picioarele păsărilor, jelind după frumuseți apuse. Întregul celor doi s-a uscat la fel de curând precum s-a format, nelăsând în urmă decât memorii deșirate și suferințe ale singurătății.
        În împrejurările actuale vrabia plutește deasupra viselor sale nerealizabile, ciripind prin lături minciuni ale uitării. S-au petrecut castane rostogolindu-se pe asfalt, însă oceanele au continuat să sufoce.

                                                                                 Melissa.

năluci

        "There are parallel universes out there where this didn't happen. Where I was with you and you were with me. And whatever universe that is, that's the one my heart lives in."

        Ar fi putut să fie.
        O văd zâmbind, pletele lungi fluturându-i în vânt alături de poalele rochiei galbene ca o narcisă, legată cu o fundă roșu-sângerie la brâu. Oameni surâzând, cu miezul curat înaintea sa, îi împărtășesc frânturi din propriile lor comori. Un anumit broscoi metamorfozat, rumen în obraji și senin în privire, îi oferă din belșug râuri de iubire. Se contopesc într-un întreg fantasmagoric, orbind audiența cu lungimile lor de undă. Și când îți amintești ce vreme mohorâtă se abătea asupra creștetului său în urmă cu câteva eternități. Sau poate că greșesc, poate că furtunile încă suflă în calea ei, iar eu visez în așternuturile mele fantasmele dorințelor.
        Zâmbetul se strâmbă într-un chip asfixiat în valuri. Suvițe din coama sa bogată acoperă gresia rece. Corpul se adună într-o îmbrățisare înfometată de afecțiune, strângând cu putere panglica sfâșiată al veșmântului murdar de negru. Indivizii poartă rânjete cumplite, râd batjocoritor și împung aerul cu degetul în direcția ghemotocului de jale. Dezbrăcată de stare și cuvinte, scrutează sălbatic mlaștina de ură în căutarea unor oceane fremătând. Ape uscate îi întorc spectacolul, lipsite de orice fărâmă de dragoste ce ar fi existat vreodată. S-au dus pe căi necunoscute, pecetluind alte buze, cântând alte balade, lăsând în urmă povara dorului și foamea sufletului. Inima ființei, mustiind a boală, se sfărâmă sub ultima apăsare a oceanelor, eliberând jalnica jivină de sarcina sentimentului. Pustie și cuprinsă de teamă, jivina își continuă cărarea haotic, căutând un bulgăre de căldură să-i umple golul sângerând cu ecourile trecutului.
        Ar fi putut să fie, își repetă. Am fost atât de aproape încât esența sa mă fierbea într-o agonie amețitoare. Atât de aproape încât mă hrăneam cu razele sale de patimă. 

                                                                                 Melissa.