„Nu este puțin timpul pe care il avem,
ci mult cel pe care l-am pierdut.”
A fost odată ca niciodată un corb înalt, misterios, cu ochii căprui pătrunzători, care trăia pe meleaguri îndepărtate și care se decise să pornească la o plimbare prin pădurile de la capătul opus al lumii. Nu se știe dacă călătoria corbului a fost determinată de lipsa unei necesități sau de simpla căutare de a alunga monotonia așternută peste pleoapele sale, însă faptele peste care acesta a tăbărât i-au schimbat complet viziunea asupra realității. (Felul în care corbul privește prin lentila sa în prezent nu este cunoscut de către scriitoare deoarece aceasta deține numai perspectiva vrabiei.)
În pădurile din colțul stâng al vieții își facea veacul o vrabie mititică, prietenoasă și cu inima înecată în oceane glaciare pustii. Mica pasăre hoinărea aievea răscolind după împlinire și odihnă. Destinul, atotputernicul stăpân al existenței, i l-a aruncat în cale pe corbul cel misterios, cu penele fluturânde în vânt, aparent sigur pe sine până și pe pământ neștiut, care purta în buzunar o nestemată culeasă dintr-un puhoi rătăcit. Vrabia, zărindu-l separat de semeni, și-a oferit sfatul și zâmbetul, fiind stupefiată să remarce un zâmbet călduros venind din partea necunoscutului, răspuns la propriul dar.
Vorbele curgeau asemenea râurilor, vesele și sprintene, iar curând corbul i-a împărtășit secretul nestematei găsită la întâmplare. Inopinat s-a pornit un joc de speranțe al căruit arbitru era însuși timpul. Dansul de sentimente a evoluat degrabă într-un labirint de iluzii în care s-au pierdut ineluctabil amândoi ținându-se stângaci de mână, tăinuind unul față de celălalt frica debutului. Săruturi neatente, poftite cu ardoare, au tulburat echilibrul deja problematic al micuței vrăbii, învărtind-o în cercuri și îmbătând-o cu arome de patimă.
Cât ceasul a ticăit pe ritmul cântecelor din pădure totul a semănat cu o poveste colorată, plină de pulberea voluptății. Sensul se încurca în drumul spre rațiune, născocind nivele noi ale realului. Însă când ploaia a coborât ceața dinaintea ochilor, zilele s-au pornit a se zgudui cu gusturi amare și vânătăi meritate. Fulgerător vrejul a încetat să crească și s-a năruit la picioarele păsărilor, jelind după frumuseți apuse. Întregul celor doi s-a uscat la fel de curând precum s-a format, nelăsând în urmă decât memorii deșirate și suferințe ale singurătății.
În împrejurările actuale vrabia plutește deasupra viselor sale nerealizabile, ciripind prin lături minciuni ale uitării. S-au petrecut castane rostogolindu-se pe asfalt, însă oceanele au continuat să sufoce.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.