încăpățânată

"Proud I can never be of what I hate,

But thankful even for hate that is meant love."

        Am trecut printr-o săptămână labirintică, încercând tot felul de înălțimi și prietenii, toate în speranța că sentimentul ăla sublim mă va prinde de coadă și cuprinde într-o îmbrățișare. Reflectam la înțelegerea promisă, numărând oi și zile până se va arăta cuvenită. Doi ochi și un zâmbet străini s-au prezentat îndată cu bucata de hârtie pe care trebuia să o mâzgălesc. Deși cererea mea presupunea o ființă apropiată și șugubeață, cel de colo și-a făcut de cap și mi-a trimis o bizarerie complexă, să-mi dea dureri de cap și suflet pe o perioadă nedeterminată. Câteva zile m-am încăpățânat, precum mi-e firea, ignorând gadilăturile și surâsul ștrengar ce mi se furișa timid pe chip privind la gropițele sale. Și totuși sunt mult prea delăsătoare. Încep să cred că îmi aparțin prea multe, că împrejurările se mai așează și pentru mine, că îmi tăgăduiesc singură beatitudinea. Însă nu e aceeași cu ceea ce găsești în slove, se sfărâmă la simpla atingere a celui ce norocul îl ocolește. Se rătăcește râzând în hohote pe holuri neumblate, ecouri succedându-i pașii.
        O lumânare îți aduce dorințe în zile speciale dacă-i sufli ardoarea departe. I-am alungat patima în nenumărate rânduri și n-a voit să se retragă. Cerințele mele au rămas nerostite. Ei mi-au cerut să aduc una la viață, iar prăpădita de mine n-a izbutit să descopere ascunzișul niciuneia. Stângaci, s-au prefăcut veseli. Eu n-am suflat o vorbă, astfel apăsând o stânjeneală groaznică. Au venit la mine să zăbovim în liniște. Mi-a părut rău că n-am avut mai mult de oferit.

                                                                                 Melissa.