totul

„unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat și complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. 

Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.”

        Ca o dimineață liniștită și aveam gânduri. Tânjeam după momente în care să mai leșin într-un somn, când păsările mă vizitau necontenit (porumbei, mierle și vrăbii) și, neobișnuit, aveam o soră, una dragă, pe care o rugam să nu strângă papagalul pe care-l ținea în mână, să nu-i sufle viața. Mă stăpânește o teamă că-l va spulbera când voi privi în lături, apărându-mă de amintire, dar nu și de sentiment.
        Alene pășesc spre bucătărie, deschid frigiderul, contemplez. Altceva expirat de cinci zile, altceva fără de-un rost. O amețeală mă cuprinde și mă așez tulburată, respirând controlat de gând, concentrându-mă să nu leșin, să trec prin ziua asta fără incidente. Apoi, când am certitundinea că-mi revin, mă fulgeră un junghi și mă cutremur într-un spasm. Întinsă în pat, scutur din picioare, trează-n agonie. Știu că acolo mor, că am apogeul, că n-am apucat să-mi marchez pe de-a-ntregul lista și sunt nevoită să mă resemnez cu puținele câștiguri până-n prezent, cu farfuria spartă de ieri și însemnătatea ei. Atât știu, că am fost și n-am să mai fiu. Dar trece. În final toate trec, însă, în clipa cu pricina, crezi că-i sfârșitul. N-are cum să fie, căci, dacă ar fi atunci, prin definiție, ești totul, tot ce ai să mai fi: frustrare, neîmplinire, nebunie, dor, cât dor. Asemenea lui, adolescentul tulburat din semiromanul citit în somnul conștiinței, dacă ești totul, ești singur, „acuplat cu nimicul, vidul ruinat și viermănos”. Bolnav de dor, deoarece ca să cunoști un altul trebuie să nu fii totul, ca să poată fi și el ceva. Și, oare, nu halucinez și eu? Nu sunt și eu rătăcită-n spațiul deschis și fără limite?

                                                                                 Melissa.