afectare

„Nu aveam cum să știu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creșteri îi urmează o descreștere, că tragedia arcului de cerc este universală și necruțătoare.”

        Știam că ești acolo, acolo în mulțimea de oameni veniți să vadă intens promovatul ”Street Food Festival”. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea să ne întâlnim privirile din depărtare, să îți zâmbesc (chiar dacă îți port o supărare), și să vin la tine, să îți văd buclele răzlețe, să știu cum mai ești, ce s-a mai întâmplat și, poate, doar poate, să-ți spun și despre mine și întortocheata mea aventură prin materia de bac. Să recreem seara de la patinoar, în lipsa vinovăției. Poate sunt naivă, însă simțeam cu toată ființa mea că împărțeam aerul acelui parc, că vibrezi înspre mine, și mă entuziasmam cu orice gând pe care mi-l invadai. Te căutam în fiecare chip care-mi ieșea în cale și fiecare, cunoscut sau nu, care nu erai tu mă dezamăgea nesocotit. După ce am colindat festivalul de două sau trei ori, m-am resemnat, crezând că respiri numai în amintirea mea, bolnavă de tine.
        Apoi ne pregăteam să părăsim evenimentul, însoțiți de doi prieteni de familie, culeși întâmplător, și renunțasem întreg la iluzia că te pot simți când îmi ești aproape. Oricum nu ieșeai datorită accidentului, eram o toantă să cred altceva. Dar, ca întodeauna, când vreau să abandonez, să te dosesc în fundul minții, apari de nicăieri, ca o rază de soare într-o iarnă tristă. Încă de pe partea cealaltă a trecerii de pietoni te-am remarcat, vorbind la telefon, preocupat fără răgaz. Și ți-am surâs, cuprinsă de extaz, când m-ai încântat cu atenția vizuală, iar inima și-a început spectacolul, zbătându-se în piept ca dementa. I-am anunțat pe ai mei că revin și m-am apropiat să te întâmpin. Părul tău era ușor ciufulit, cum te prinde cel mai bine, ochii calmi și blânzi, iar zâmbetul ștrengar, precum îl păstram întipărit în memorie. Te-am asaltat cu întrebări, cuprinsă de dorul vocii tale, ignorând complet partea decentă din mine, care mă sfătuia să fiu rece, indiferentă, așa cum se cuvine. Și mi-ai răspuns puține, până un telefon ne-a întrerupt conversația. Te întâlneai cu „niște prieteni” (mereu spuneai „niște”, nu te-ai obosit vreodată să-mi prezinți prietenii tăi), așa că nu voiam să te mai rețin, sentimentul de afectare mă copleșea cu avânt. Parcă te-am reținut prea mult și în scurtul timp în care te-am cunoscut. Prin urmare, te-am lăsat. Mi-am anunțat plecarea, salutând cu o ușoară atingere a brațului tău stâng. Tânjeam după o îmbrățișare (însă nu era permisă, datorită brațului accidentat și convorbirii telefonice) sau un sărut pe obraz (din nou nepermisă, deoarece se isca o distanță prea mare să fie trecută c-un sărut). Am plecat, cu inima grea, lacrimi adunate-n ochi, fără să am curajul să privesc în urmă, însă deosebit de curioasă de reacția ta. Te-ai uitat după mine? Te-a fulgerat vreun regret că n-am stat mai mult? Vreo nedumerire de ce nu-ți mai vorbesc de două săptămâni? Sau doar te-ai întors la fel de repede, pornind în direcția opusă (noi am fost dintodeauna simboluri ale unui univers polarizat, în care contrariile se atrag, dar contactul nu este posibil, căci aparțin unor lumi diferite) să te întâlnești cu „niște prieteni”? S-a strâns și inima ta de dor?

                                                                                 Melissa.