culpabilitate

„Fiecare suferă cât simte, și mai ales cât înțelege.” 

        La ce te poți gândi nu se-ntâmplă, pentru că universul este mult mai original de atât, el plăsmuiește întâlniri pe care nu le poți concepe, nu le imaginezi, nu le visezi, sunt imposibile înainte să se-ntâmple. Luceafărul n-a fost decât o stea până Creatorul să-l prefacă-n geniu și Cătălina n-a fost decât o muritoare până Creatorul s-o preschimbe-n simbolul omului comun împlinit prin iubire. Cam așa se aranjează și existența. Nimic nu-i mai mult decât nimic până când destinul Creator nu-i făurește o proaspătă soartă, fermecând nenorociții socotind absolutul. 
        Mai enumăram uneori porțiunile de scenetă pe care le-aș prefera, dar pe care n-am să le gust vreodată din simplul fapt că le-am enumerat odată. Astfel, mă compătimeam cu simțul slab pe care mi-l apăsau în piept, trăind o altă viață-n propria mea închipuire. Cântăream cât de minunată ar fi această sferă a Pământului dacă eu însămi i-aș fi creatoarea de condiții, dacă le-aș da nenorociților cu absolutul ceea ce tânjesc și care le-ar mai fi satisfacția atunci când li se așează-n palmă iluzia metamorfozată-n însuflețire. Care-ar mai fi scopul acestei continue tergiversări când orice s-ar soluționa dintr-o dorință. Cântăresc multe, deși am o balanță care-n înclină spre vicisitudine, cu un omuleț care plânge neajutorat pe celălalt taler. Și ce renunțare colosală la avuția fericirii, dacă ea există întradevăr, întrucât nu găsesc un martor al ei. Halucinez finaluri ca să nu-mi găsesc sfârșitul în monotonia traiului. Să fim și noi împreună pe-o insulă a psihozei mele, dacă acest tiran Creator ne-a scris povești separate. Și dacă tu ești cu el, să pieri din calea mea, vizionar amărât. Sunt amară, cea mai amară.

                                                                                 Melissa.