Friday, May 19, 2017

încă

"the hardest part of walking away from someone
 is the part where you realize that,
 no matter how slow you go, 
they will never run after you."


        Și continui să calci liniștit peste inima mea, de parcă ar fi vreun covor întins mereu la picioarele tale. De parcă covorul ăla n-are un sac de sentimente și nu scurge lacrimi de fiecare dată când îl umpli de noroi și nu-l mai cureți. Un covor care așteaptă să-l observi de atâtea luni, încât în curând nu le mai poate număra pe franjuri.
        Discutam astăzi cu dânsa despre ultimele actualități din viața mea împrăștiată. Lucrurile s-au înnodat, nu mai am sare pentru glume și toate firele fug în direcții diferite, strângând acel ghem, care vrea să fie sănătatea mea psihică, până la punctul în care materialul va pocni (voi redeveni ființa acră, concentrată pe sine și reconstruirea zidurilor de apărare, cât mai înalte, cât mai înspăimântătoare, să nu cumva să se mai cațere vreun creț nesăbuit pe speranțele mele care dau pe afară). „Răbdarea e o mare virtute” au fost vorbele dânsei, aprobate de colega din dreapta mea. Însă cât aștepti până când nu poți fi condamnată pentru renunțare? Și, mai important, unde sunt formularele de remitere ascunse?
        Ochii mei triști și obosiți tânjesc după o privire pe furiș a chipului său. Vocea sa răsună ca un ecou între pereții nebuniei mele. Uneori râde, alteori e serios și-mi mărturisește nevoia sa de aprobare socială, aspectele pe care le pictează în culori diferite, care poate nu îl reprezintă, însă vor să-i aparțină. Surâsul său dulce, încurcat de situație, când nu cunoaște un subiect potrivit și-și epuizează energia căutând. Mă străduiesc să respir în marea de penibilitate, să-mi controlez pulsul alert și țipetele care vor să-și câștige eliberarea. Sunt trimisă acasă cu o muștruluială zdravănă și nu, nu reușesc să-mi reiau cursul. Trag de cuvintele respective ca de-o ancoră, le azvârl imediat în apă. Încă puțin. Încă odată. Încă ceva. La fel a spus și Iona.

                                                                                 Melissa.

No comments:

Post a Comment

Nothing haunts us like the things we don't say.