bucătărie

„Când aștepți pe cineva și numai asta te preocupă, 

ajunge să nu-ți mai pese de viitor. 

Cinci ani, sau zece, sau doar o lună, n-are importanță.”

        Curățam căpșunii de codiță și-i dezmierdam sub robinet în bucătăria sa modestă, veșnic dezordonată. Bucătăria în care mă vedeam diminețile la rând mâncând cereale cu lapte dintr-un bol verde ciobit, ascultând radio și țopăind în pijamale. Și îl vedeam pe el, așezat pe scaunul din colț râzând de mine, răsfoind un manual plin de ecuații enigmatice și mușcând dintr-un biscuite cu ciocolată, amintindu-mi din nou că sunt mult mai buni decât cei cu miere. Apoi mă stăpâneam și reveneam la propriul meu studiu pe fugă, furându-i câte-o privire a chipului său concentrat și serios. Și zâmbeam până la urechi, zâmbeam că sunt acolo, că el e acolo, că minunile se întâmplă.
        A pășit în încăpere și m-a rugat să-i clătesc trei pahare, fantezia mea disipându-se într-o clipă. Uitasem că avem companie, că dincolo de încă doi pereți se află o persoană despre care am auzit atâtea numai de bine și totuși nu reușeam să rămân impresionată. Uitasem că n-ar trebui să folosesc forma de plural, că el îmi va aminti mereu diferențele care delimitează universul său de al meu. Așa și cu paharele, pe care le-am sters împreună, eu mai neîndemânatică decât aș fi dorit.
        Nu îmi ține companie. Scrutând bucata de lume, care mai înainte îmi aducea fericire, un nod ia naștere în stomacul meu. Mă întreb ce părere și-a format celălalt. Adresarea sa m-a dezamăgit. Totuși, poate să nu fie adevărat, să fie vinovată paranoia mea. El revine și mă roagă să mă alătur. Număr căpșunile pe care le mai am de spălat și constat că sunt treisprezece. Ca și acel treisprezece de sâmbătă, care s-a lăsat cu o furtună și cu o amânare. Insistă că nu e necesar să le spăl pe toate, că e destul să vin, că oricum nu are importanță. Ceva se sfărâmă în interiorul meu. Înțeleg, nu are importanță pentru el, nu e ceea ce poftește, un alt moment nepotrivit. Păcat că pentru mine păstra o importanță colosală. Îi servesc un retur sfidător și-mi continui corvoada. Răspunde încurcat că mă așteaptă. Păcat că nu mă așteaptă unde s-ar cuveni.
        Reîntoarsă în odaia din fundul apartamentului sunt invitată la o distanță confortabilă, pe care nu o respect. Încep să-mi fac de cap, iar deziluziile mă îmbată într-un periculos joc de nepăsare. Mă îngrijesc de castronul cu căpșuni la mine-n poală și iau parte la schimbul de amabilități. Se propune un film. Accept și mă conformez, deși sunt incomodă atât în situație, cât și pe saltea. Apoi mă răzgândesc. Parcă mă revolt împotriva naivei din mine și abandonez câmpul de luptă. Arunc o minciună la întâmplare (și ce inspirată a fost, am ajuns să constat mai târziu) și mă pornesc spre ieșire. O îmbrățișare, un sărut aievea pe obraz și, separat, un salut ezitant noului cunoscut.
        În drum spre casă îmi propun să nu despic firul în patru, să las evenimentul să se aștearnă exact așa cum se arată la prima vedere, să nu-i acord pic de târguială. Surpinzător apare dânsa, căreia îi mărturisesc fără șovăială numele persoanei care mi-a tulburat dupămasa.

                                                                                 Melissa.