străinele

„Capul meu e ca un labirint întunecos. Niște fulgere îi luminează din când în când coridoarele. Niciodată nu știu pentru ce fac unele lucruri.”

        Astăzi străzile s-au prefăcut în străine. S-a schimbat vremea. De la o ceață prăpăstioasă s-a lungit spre un soare cuprinzător și, în ploaia de culoare, pe care n-am mai întâlnit-o de nenumărate existențe, simțeam un nod în stomac. Colindam oare alt oraș? Nu eram la fel de distrasă, regăseam o picătură de frumusețe în arhitectura clădirilor, mă lăsam furată de vocile de pretutindeni. Cu pași înceți le redescopeream. Când am condus-o pe Verzișor la gară și mă gândeam la 14 decembrie, ninsoare și dânsa. Amanetul, unde se afla clopoțelul, despre care Liz spunea că seamănă cu un lacăt și o cheie. Nu vorbeam același film. Urma colțul de iarnă, unde băiatul cu legături sclipitoare mă aștepta la capătul trecerii de pietoni, purtând căciula tricotată care îmi place enorm de mult. Colțul din dreapta, de pe celălalt trotuar, pătat cu o excursie la cetate și puncte ciocolatii. Parcul din stânga cu hinte de bebeluși, unde petreceam un timp consistent înainte, ascultând balade și plănuindu-mi viitorul. Stația de tramvai, care-mi lasă un gust confuz, oarecum plăcut, dar greu de recunoscut. Clădirea, care Liz spune că nu seamănă cu o școală și care-i aparține aventurilor băiatului care fotografiază păsări moarte, zâmbește strâmb dimineața devreme și mă urmărește pentru poante slab plănuite. Un lac desprins de gheață, însă care-n amintirea mea rămânea nemișcat, evocând un strigăt amuzat de pe bancheta din spate. Urma o cale dreaptă, prin miezul orașului, pe unde am alergat nebună de fericire și în al cărei covoraș alb am scris „love life”. O serbare grăbită, cu moș crăciuni mititei și adormiți. Un autocar cu destinație, pentru care am tremurat în frig un ceas. Un apel telefonic, emoționat și încărcat de speranță, o poză în fața primăriei și o îmbrățisare pentru un fost ar-fi-putut-să-fie-micky-mouse. O cotitură la stânga. Ne decidem la semafor și râd în hohote. Dacă mă opresc dau în lacrimi. Mă învârt și văd altă stație de tramvai, încărcată de altă scrijelitură. Înainte, un cățel ursuleț polar trage hotărât de lesă. Fără vreo legătură, îmi poartă gândul către antrenamentele de baschet. Plin de ele. Urcăm faleza și coborâm spre mal. O clădire scundă, asociată cu o zi mohorâtă, în care rățuștele au pornit cursa pe Mureș. Puțin mai la dreapta se regăsește pontonul, înțesat de săruturi, teamă și poate prea multă sinceritate. O promisiune pentru corb neîmplinită, consolidată cu una din sărutări. Pornim în stânga. Revăd serile de frisbee, băiatul cu părul de aur care a primit bucuros cererea mea la joc și fata roșcată care mi-a rămas prietenă prețioasă. Banca de povești neserioase, mâncare mcdonalds, jucării cu personalitate. Ne așezăm, iar o sărmăluță se rostogolește în panta din spate. Râd absentă și mi-l imaginez pe el în ziua aceea plină de căzături. Avea o glumă pregătită pentru fiecare situație. Glume pe care, privată acum de prezența lui, simt că nu le-am apreciat îndeajuns. Povestim. Bucuroasă, împart cele trei clementine din ghiozdan. Apoi fluxul de amintiri își reia cursul, împreună cu călătoria. Reînviu maratonul din 2015, unde mă agit bucuroasă, prietena rapunzel mânâncă biscuiți belvita. Îmi amintesc de băiatul de la medicină care, deși urma cursurile în Arad de 2 ani, nu văzuse niciodată Mureșul. Un sfârșit de august bântuie timid, îl dezbatem și adoptăm concluzia că-i departe. Băiatul cu tatuaj, al cărui stil de îmbrăcăminte mi-a atras atenția și care avea multe cunoștințe de împărtășit. Mai încolo, luminițele podului se aprind imediat ce-mi odihnesc privirea pe el. Punctele ciocolatii revin pentru a treia oară. Încerc să-l înțeleg, mă încâlcesc, pun ghemul deoparte. Parcul Eminescu păstreză o sumedenie de seri de film în aer liber. Băiatul prietenos, care mă ajută cu scaunele, se oferă să mă ducă acasă pe bicicletă și folosește burghiul fără să ezite, în timp ce povestește despre viața lui amoroasă. Ghiozdanul death note al fetei alături de care hoinăresc pe străzi la 1 noaptea. Festivalul luminii, oceanele care mă zăresc de departe, sclipind nefaste. Melissa care se roagă să nu-i uite numele și un spectacol de pirotehnie un an mai tărziu. Gulguțe îneacă peste tot. O băncuță mică, unde crețul s-a dat în spectacol. Liceul pentru vineri, sâmbătă, duminică, în franceză. Bucata de pământ pe unde mă conducea corbul. Apoi mcdonalds, șapte luni de amintiri și nemulțumiri. Comand ceva de dor, iar capul lui ar-fi-putut-să-fie-micky-mouse răsare de după pult acoperit de un rânjet până la urechi. Iau sendvișul la masa mea din lobby doi, însă numaidecât el apare să ne întâmpine. „Ca-n familie!” spune, înainte să-și deschidă larg brațele. Mă cuibăresc acolo, un iz de țigări și aftershave îmi întâlnește nările, iar eu am certitudinea că perioada în care împărțeam același loc de muncă se află la ani distanță, că niciunul n-am rămas aceiași. Nenorocitul mă mușcă. Din impuls îi reped o palmă, însă o regret imediat ce-i cunosc figura dezamăgită, puțin jignită. Atunci stiu că poate face ce-o vrea din mine, căci sunt înfrântă și mă retrag rușinoasă în baie să-mi văd roșeața. Străinele sunt reînsuflețite imediat ce adierea de seară îmi răvășește părul. Cu efort, iau o gură de aer, iar inima mi-o ia la galop. Sunt pe ducă și-mi pierd îngrijorarea.

                                                                                 Melissa.