ploaia din privirea ta

„Ca toți romanticii ăștia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoșenie, ci prin frumusețe.”

        Câteodată trăiesc cu părerea că nimic în viața mea amoroasă nu s-a împlinit pentru că am renunțat prea curând la compania sa. Mereu căutam alte priorități, lăsam cuvinte nespuse să plutească în picături de somn și pași admirați să se înstrăineze. Lacrimile se adunau, însă ședeau întodeauna ascultătoare. 

        Nu este un secret faptul că nici în ziua de astăzi n-am învățat să înot. Nimeni n-a izbutit să-mi transmită arta de a dansa grațioasă în ape învolburate. S-ar presupune că, dacă nu le cunosc valsul, păstrez distanța. Cu toate acestea, ființa cea plăpândă se zbate adeseori în valuri și, deși continuu învinsă, nu încetează să dea din coate, din picioare și din vorbe. Iar când zărește malul, primind ajutor de la amabili dansatori, asemenea unei netrebnice nemulțumite, se răsucește și se agită de dorul înecului. Astfel, sosește neîncetat în centrul mării, prețuind cerul senin și singurătatea, împachetate într-o iluzie a independenței. Până când norii își dau întâlnire și-i întunecă menirea.

        Simt că-mi alunecă din brațe și trecutul meu e prea conturat în tonuri de gri ca să-l înhațe. Pe de-o parte, vreau să-l rătăcesc ca să mă întregesc pe mine. Pe de altă parte, știu că n-am să mă regăsesc niciodată aceeași. Piesele de puzzle joacă în forme anonime, fragmentând drumul ales. Sunt la o incomensurabilă depărtare de dorințele zânei. O figură ștearsă în mulțime care nu mai strălucește, care nu mai împarte pâine dulce la porumbeii răsăriți în parc. Aș putea să mă bucur de mine când mi-e alături, plină de viață și orientată spre absolut. Revenită în lume, cu rădăcini serioase și drăgăstoase. Să fiu egoistă și să-l iubesc pentru mine. 

        Cu fragilitate în voce, îmi glăsuiesc sălășluirea. Mă împrăștii în cioburi și amintiri, pierind în neascultare. Două râsete acompaniază suferința, două râsete pe care nu le pricep, iar ele nu se obosesc să-și explice cursul. Înțeapă adânc în țeasta mea și, totuși, zâmbesc în clinchetul lor. Punctele ciocolatii nu se apropie de structura dezordonată. Nici nu-i primesc ofrandele de sentimente. Îi întind o mână și un gând când se încălcește în deplasare, dar nu o însoțesc. O lasă să aștepte, ofilind o inimă firavă în bătaia soarelui. O inimă care tânjește după ploaia din privirea ta. Capabilă de afecțiune, însă temătoare la salturi hazardate, ea continuă să cugete în solitudine la momentele risipite, când pământul rodea și ea nu l-a îngrijit, când l-a înlocuit cu vastele ape care-i zbârcesc pielea, numai ca să-l plângă-n nostalgie sute de ani și mii de închipuiri.

        Răceala ta îmi copleșește dragul care crește în al meu piept, îl înconjoară de neliniște și sugrumă spontaneitatea din el. Unde să mă avânt? Să te las să colinzi universul în absența mea sau să mă agăț de a ta mânecă, sperând că nu mă vei scutura departe?

                                                                                 Melissa.