spre delirul meu

„am simțit mereu acel tremur violent și irepresibil, 

senzația aceea de pierdere iminentă a minților...”

        Când mă port în gânduri spre tine sunt ancorată în altă lume. În lumea unde sunt pictată în măreția fericirii mele. Îți număr zâmbetele în albumul meu de zile trecute. Nu le număr pentru însemnătatea unei cifre, ci pentru că, atunci când le recunosc pe toate, adorm cu un zâmbet de al meu. Un zâmbet rar, rătăcit împreună cu micul tău secret. O dată, când am să fiu pregătită să te eliberez din strânsoarea obsesiei mele, îți voi scrie ceva lung, plin de cuvinte pompoase și lipsit de sens. Aidoma rândurilor astora. N-ai să desprinzi nicio rază din a mea cugetare, însă vei împleti ceva difuz - mă tem să spun o șansă neîncercată - lângă încăperea unde-mi păstrezi trăsăturile, reflectate în contuzia nebuniei tale, foarte diferită de al meu labirint de poezie, unde ale tale se conturează prin fine puncte ciocolatii care strălucesc în soare și aduc ploaie lângă ale mele.
        Tu, un salt ilimitat spre delirul meu, te-ai strecurat timid. Îmi amintesc fluturașii care se amețeau în jurul meu și cât i-am negat. Apoi, când singurătatea m-a sufocat, micuțele insecte colorate nu-și mai învărteau aripile în violență pură. Păreau rupți de rai, iar eu, ruptă de adevăr, am lansat un scenariu al nimicirii mele în insuficiente acte. Ai surâs în câteva scene apoi, întocmai ca într-o tragedie, cursul a poftit la moarte. Puțin dinafară, mai mult dinăuntru, căci acolo se ascunde vâlva revelatoare.

                                                                                 Melissa.