revedere

„primim ceva pieritor și noi înșine vom pieri.”

        O ființă plângăcioasă în mijloc de zi. Ceasurile doisprezece se apropie și n-am realizat nimic memorabil, doar mă învârt într-un stres oribil și mă îndoiesc că urmez ceea ce-mi va face bine. De prea puține ori lucrurile care-mi stau în gând se regăsesc și în viața mea. Întrebări curg mereu, așteptând răspunsuri nevinovate, ceva care să-mi lămurească acest continum neînțeles: de ce exist si mâine dacă simt că e degeaba? Visuri, aspirații, sentimente, îmi propun de toate. Și muncesc pentru ele, dau din coate și transpir. Nu pot să admit că nu plang, se întâmplă să-mi pun uneori capul pe birou seara și să mă rog să o duc la capăt cumva. Pentru că sunt singură, pentru că o dată așa am ales să fiu și e ca și cum toate cele care-i urmează acelei alegeri se înfăptuiesc în măsuri asemănătoare fără voia mea. Teama de abandon e mereu ascunsă sub piele, vibrând și semnalând fiecare cuvânt care are un fir pornind în direcția respectivă.
        Astăzi, descurajată și alungată din circuit, un fost coleg de teatru mi-a ieșit în cale. Un surâs a răsărit pe chipul meu la vederea sa. Îmi e dor, foarte dor, de momentele scurse. Trecutul, nenorocitul, nu-mi dă pace. Mă caută la domiciliu, întră neinvitat și doarme în patul meu seară de seară, să fie sigur că n-am să uit treapta de unde am căzut. Atunci îmi displăcea să-mi petrec sfârșitul de săptămână într-o sală de sport în subsolul unui alt liceu decât al meu si al unui alt liceu decât cel unde m-am prezentat. Semăna mai mult a obligație decât a activitate destinată timpului liber, dar aveam o vinovăție imensă (amestecată cu o simpatie ruginită) în mine ancorându-mă de joculețele care-mi rupeau sufletul în două. Privind înapoi, comparativ cu sambetele epuizate ca să-mi adun regretele, aș vrea să primesc o a doua șansă, să schimb cursul evenimentelor. Sunt mai conștientă și mai capabilă. În fine, nu are relevanță. Intenția povestirii este cumva legată de ființa întâlnită. Împreună cu o colegă de clasă, bănuiesc, cutreiera centrul, ea ținând încrezătoare în mână o cameră de filmat. Dacă nu mă înșel, proiectul lor se leagă de judecățile oamenilor asupra semenilor. Un „la mulți ani!” a fost livrat cu succes, însă nu purta emoția pe care mi-aș fi dorit-o.
        Mă încearcă o epuizare cumplită. Iar îmi așez capul pe birou și să mă rog de mine să continui. Și mă rog: Hai, spune...! Și spun.
        Culoarea neobișnuită a însoțitoarei mi-a antrenat un drag pentru persoana ei. Oricum era o drăguță. El reprezintă o parte din fericire care-mi lipsește. Glume potrivite la momente potrivite de la persoane potrivite. De mult nu s-a mai întâmplat. Prima zi mi-a lăsat impresia unui băiat timid care poate o să renunțe în următoarele zile. Nu încapea în mine bucuria simțită când, a doua zi, a pășit în sala de sport vesel. Poezia „Les enfants qui s’aiment” mi-a dat bătăi de cap. Nu-mi aminteam precis înțelesul cuvintelor și am rămas surprinsă de îngăduința aratată de el și încă un băiat aflat în grija mea care, cu părere de rău, n-a intrat vesel sâmbătă și, de fapt, n-a intrat deloc. Amintirea acelui surâs plin de bunăvoință îmi va rămâne locatară fidelă și mă bucur de ea. Mă bucur că, pe lângă toți oamenii care mi-au adus noroi în casă, se găsesc și oameni care mi-au adus căldura și refugiul, poate chiar fără să-și dea seama. Vreau să-i mulțumesc și azi pentru că m-a întâlnit în drum și mi-a scuturat tristețea.

                                                                                 Melissa.