„Singur în odaia încinsă, poți coborî în fine în lumea ta, în adevărul tău, în tot ce există adânc și enigmatic în tine, dacă ești în stare să-ntâmpini cu același curaj abjecția și sublimul, dezastrul și mântuirea, arhanghelul și estropiatul...”
Parcă se înfundă tot în acordurile muzicii în ale cărui tărâmuri te refugiezi. Toate întrebările ale căror răspunsuri nu există și nici nu vor exista în aria ta de acoperire, toate nemulțumirile care te-au ostenit încercând să le preschimbi în aspecte pozitive ale vieții tale scurte și insignifiante, toate visurile pe care nu le-ai împlinit și nici nu vei mai avea oportunitatea, pentru că ori nu ți-au fost alocate încă de la început, ori s-a întâmplat ceva pe parcurs (o alegere aparent mică, dar care-ți va răsturna întregul parcurs pe dos). Adică ce relevanță are dacă sunt colegi de generație care merg departe, alergându-și idealurile, iar tu te pregătești pentru o viețuire mediocră, care poate nu te va satisface niciodată. Căci ai fost o nenorocită încă din primele clipe în universul ăsta. Mereu ți-ai dorit mai mult decât se putea și trebuia să știi că te vei alege numai cu o colecție de dezamăgiri. Însă nu îți pierde timpul cu gânduri asemenea (așa spun prietenii preocupați de sănătatea ta psihică), agață-te de acel poate, că poate va fi totul bine (mereu ne limităm la bine, e prea obositor să aspiri la „extraordinar” sau „nemaipomenit”) și n-ai să clachezi la vârsta adultă târzie, adunat într-un ghem de regrete, încă tergiversând asupra sensului vieții.
Parcă timpul a șprintat pe lângă tine. Îl admiri pe băiatul care ți-a inunndat stomacul de fluturi în copilărie, cât de mult s-a maturizat și cât de înalt țintește. Rămâi uimită că abia ieri (adică acum nouă ani) îi mărturiseai simpatia într-un carusel și te bâlbâiai la telefon pe holurile spitalului, sperând că va accepta într-o zi invitația să vă plimbați împreună cu bicicleta. Ți se umplu ochii cu lacrimi de mândrie că ai cunoscut persoana asta deosebită, că i-ai cunoscut părinții și că își urmează visul de a deveni actor, un talent care i-a fost întodeauna la îndemână. Iar peste ani, dacă vei apuca anii ăia (se face tot mai întuneric după perdeaua minții mele), ai să auzi de el prin vreun comunicat de presă și ai să zâmbești.
Parcă-i tot mai greu să revi aici și să-ți împărtășești amalgamul de păreri. Vrei să pășești în încăperea ființei tale, să-i dedici ei toate demersurile și să uiți de tovarășii indivizi sociali. Să rămâi tu, până o iei pe arătura apatiei și halucinezi, ca și amiralul acela american exemplificat în manualul de psihologie. Să te plimbi, să înveți, să mânânci, să citești, totul în lipsa companiei. Să vedem dacă eviți singurătatea, (căci de curând am constatat distincția dintre a fi solitar și a te simți singur, slăvită fie admiterea) dacă nu aluneci într-o nevroză.
Parcă-s atât de multe „nu vei reuși” în capul ăsta dezorientat al meu. Și, totuși, mai am un vis care respiră acolo, sub piele, rânjind, căci încă n-a fost dat pieirii. Vreau să mă modelez ca pe-o plastilină, să fiu imună la orice vine dinafara ființei mele, să caut studiul ca pe-o mângâiere sufletească, să am scrierile celor ce-au trăit și să trăiesc prin ele. Lumea asta nu mi-a conferit vreodată confortul. Parcă-ntodeauna am resimțit orice ședere alături unei alte ființe ca pe-un ghimpe-n coaste. Mă instruiam cât mai sever: nu lăsa această creatură să-ți pătrundă esența, căci plecarea sa îți va sfâșia bucata în care-a atins cu culoare țesătura gri de bumbac. Dar n-aveam eficiență, serios. Se găsea câte-un nătărău care mă gâdila-n numeroase nuanțe și-apoi stingea lumina. Eu surâdeam naivă.
Vrea să ne jucăm, spuneam. Însă, după nenumărate căutări prin întuneric, realizam că sunt doar eu, primordiala eu, și nimeni altcineva. „Jocul” era să găsesc întrerupătorul până nu-mi pierdeam vederea.
Parcă te-ai aștepta ca întâlnirile să fie diferite, să nu ai revelația înspre mijloc că ai mai trecut prin asta. Însă ei se aseamănă ca două picături de apă. Toți sunt apă, toți îți pot da salvarea și înnecul și, din nefericire, totdeauna ești cadorisit cu amândouă. Ordinea în care-ți sunt puse-n palmă e singura prospețime. Ori te umpli de roșeață-n obraji, ori ești palid ca varul. Negru și alb, sau, dacă vrei, roșu și alb. În fine, vreau (verbul „a vrea” parcă-i cel mai mare egoism al planetei) să mă acomodez în izolare, să fiu unica persoană cu care conversez, să las lumea să îmbătrânească în lipsa mea, iar eu să mă păstrez tânără între pereții minții mele, să înnebunesc și să îmbrățișez nebunia, să o cultiv în artă.
Parcă orașul meu nu-i același colț de iad dacă-mi imaginez toți oamenii fiind înlocuiți de alții. Desigur, și cei nou-veniți ar fi tot o gașcă de nenorociți, dar curiozitatea cunoașterii unei noi configurații de nenorociți m-ar motiva să rămân aici, să extrag drame și tragedii din fiecare ciocnire. Plec să caut mai multă nenorocire, să caut un final al interacțiunii mele sociale. Să-mi descopăr nenorocitul câștigător al întregii mele atenții, fie el ființă sau concept, de-ndată ce închei cu hoțul de carte și cu condiția asta strâmtă de Bacovia frustrat.
Melissa.
