i am. i will

        To be achieved in 2018...

        1. Get a scholarship;
        2. Have that amazing road trip;
        3. Make a surprise to someone who does not expect anything from you;
        4. Get that confidence flowing;
        5. Get your driving licence;
        6. Read all the books you've bought;
        7. Go to the sea in winter;
        8. Write a short story about a moment of your life and send it to be published;
        9. Get yourself a gift you will keep through the years;
        10. Learn to ski;
        11. Go to a concert of one of your favorite bands you actually got tickets for;
        12. Get a job you actually enjoy;
        13. Go paragliding;
        14. Get better at cooking;
        15. Go to a circus;
        16. Write a letter to the person you are most thankful for;
        17. Donate blood;
        18. Open wish.

                                                                                 Melissa.

nu vrei tu oare

nu vrei tu oare să mă alinți. să împarți cu mine un pahar de vin fiert. să mă ții de mână cât ne plimbăm pe universității. să mai zâmbești la mine cum ai zâmbit în seara aceea, când mă așteptai curios în fața facultății. și să te superi din nou când nu îți spun de ce. să îmi spui cât de mult te enervez.
nu vrei să porți pălăria din Hunedoara și eu să-mi port cartea cu poezii. să ne plimbăm iar cu autocarul. să te întreb dacă e liber locul de lângă tine. e liber?
nu vrei să mâncăm împreună. sau să îți trimit mesaje și să zâmbesc la tine de la altă masă. să anticipezi când mă voi ridica. să îmi strângi iar mâna în chip de la revedere.
să îmi mâzgălești caietele. să nu mă lași să fiu atentă la oră. să spui că-mi vei da notițele și apoi să nu mi le mai dai vreodată. căci doar tu înțelegi ce se predă acolo. serios.
nu vrei să te aștept pe scările de la intrare. să pui două pliculețe de zahăr în cafea. să te superi că întărziu. apoi să întărzii tu.
nu vrei tu oare să mă alinți.

                                                                                 Melissa.

epilog

people go

but how

they left

always stays

după cinci luni pline îmi returnează cartea printr-un intermediar. îmi conțin dezamăgirea. a fost alegerea mea și îmi asum.
mă întâlnesc cu dânsa în centrul orașului.  eu vin dinspre gară, cu biletul cumpărat pentru Cluj a doua zi, dânsa pornită spre gară, aspirând la un bilet cu destinație necunoscută. nu m-am așteptat, însă prezența dânsei mă bucură nespus. s-a întâmplat ceva în cele câteva săptămâni de când am plecat, îmi spune, fără să îmi spună de fapt. apele se tulbură cu fiecare început de septembrie. precum natura moare, așa se fărmițează și întregul. însă, fiind vorba de dânsa, știu mai bine decât să întreb. zâmbește la vederea mea, iar eu îi oglindesc gestul. îmi place să cred că, oricâți km ar fi, oamenii când trebuie să se întâlnească se vor întâlni. îmi place să cred că o voi mai vedea pe dânsa. și îmi place și mai mult când se întâmplă.
după un schimb de impresi, dânsa capătă un surâs cunoscut. știu ce urmează să-mi spună. sau nu, mai bine, știu despre cine urmează să-mi spună. și am dreptate. s-a întâlnit cu punctele ciocolatii în urmă cu două săptămâni și, la fel cum m-a oprit pe mine, asemenea și-a spus și el amarul. nu a mers departe nici cu următoarea, are din nou nelămuriri și, desigur, pesimismul său este fără limite. o parte din mine apreciază că nu m-a sunat, înseamnă că, cel puțin odată, mi-a respectat decizia, însă cealaltă parte din mine este oarecum dezamăgită, oarecum plină de dor. nici dânsa nu-nțelege de ce nu și-a adunat curajul pentru mine. nici ea, nici eu, nici încă o grămadă de oameni. poate nici el.
dânsa promite că următoarea dată când îi va ieși în cale îi va spune ea. nu o opresc. nu o încurajez. fie.
în aceeași zi primesc o scrisoare, prima scrisoare pe care am primit-o vreodată. un plic alb, simplu. prima impresie: un expeditor al cărui nume nu îmi spune nimic. pe verso: numele și adresa mea într-un scris pe care nu îl recunosc. deschid nerăbdătoare. în plic se regăsesc o foaie A4 și o fotografie.
întăi foaia. conține programul drumețiilor pentru toamna anului acesta ale unei asociații dragi. asociația pe care le-am prezentat-o părinților mei. îmi amintesc expeditorul. mă amintesc strângându-i mâna, pe el spunându-i punctelor ciocolatii că are o prietenă frumoasă și pe punctele ciocolatii înrosindu-se și susținând că suntem prieteni. mă amintesc dictându-i numele și adresa mea, plătind un leu pentru poza de grup. urma să o primesc ulterior, în următoarea drumeție. doar că noi n-am mai mers în altă drumeție. am rămas cu amintirea șoaptelor din tren, cu tricoul său milităresc, frumoasa cetate, parapanta, castana și multe multe altele. prea multe.
apoi fotografia. jos la izvor un grup de oameni veseli, dintre care pe puțini aș fi capabilă să îi recunosc pe stradă. însă e unul acolo pe care n-aș putea să îl uit. un creț ciufulit care stă lângă mine. ajunge.
am datat fotografia sâmbătă, 1 octombrie 2016, alături de numele său și am așezat-o înapoi în plic.
nu ne întoarcem. nu după rămas bun.

                                                                                 Melissa.

„atât de naivă”

„abia aștept să nu mai aștept”

una dintre ultimele zile petrecute în Cărtu cu Verzișor înainte de provocarea care urmează. vărul ei face o poză de ansamblu colțului de rai, înștiințându-ne că mobilierul urmează să fie înlocuit. privesc nostalgică la mesele verzi cu negru, la băncuța unde obișnuiesc să așez șervețelele și telefonul. sunt uzate, întradevăr, însă poartă amintiri pe care nici un alt set de mese nu le poate înlocui. pereții dăinuie în aceeași nuanță de verde, așteptând tablouri noi să-i împodobească. multitudinea de sortimente de ceaiuri, ceșcuțe, căni și ceainice conferă și mai multă culoare încăperii, acoperind parțial vederea librăriei. un loc deosebit pentru oameni deosebiți, cum obișnuia dânsa să-l numească.
din difuzoare se aude în surdină un refren cunoscut mie: „I know she knows that I'm not fond of asking. True or false, it may be. Well, she's still out to get me...” 
mi se întâmplă des să-mi pierd concetrarea ascultând fascinată câte o melodie în ceainărie. muzica pe care o găsești aici nu poate fi altceva decât o încântare. astfel, șirul meu de cugetări s-a întrerupt momentan. nu pot reculege ultima dată când am auzit piesa, însă s-ar putea să fi fost la radio. a trecut mult, prea mult. mă gândesc că asta e tinerețea, tot ceea ce trăiesc acum, asta e.
ceva din ambianță recrează o seară ruptă din decembrie, în care ieșisem din mall pentru a fi surprinsă de fulgii de zăpadă curgând din cer, alături de dânsa și Liz. purtam fularul meu preferat în jurul gâtului și vreo trei sau patru manuale de psihologie în ghiozdanul cu buline. îmi amintește de dânsa și de cât de mult am să duc lipsa sfaturilor cu care mă cadorisea după fiecare întâlnire.
parcă văd chipul băiatului care ne asculta curios poveștile și pe care nu ne-a luat mult să-l dibuim. ne intersectasem de mai multe ori, iar el se prefăcea de fiecare dată că citește, însă nu schimba pagina ore în șir. dânsa glumise că poate scrie o carte despre poveștile celor care trec pragul ceainăriei, iar noi construim unul dintre capitolele sale: profesoara de psihologie și eleva pasionată de psihologie împărtășindu-și viețile amoroase. clasic. aș citi. asta fiind altă amintire din iarnă.
totuși, încă e un început de toamnă, un început de mai mult. plănuiesc cu Verzișor să ne întâlnim aici în vacanța de Crăciun, să purtăm fulare, să bem un ceai fierbinte și să povestim primele luni de facultate. să fie asemenea anului trecut, când frigul de afară nu îngăduia plimbări foarte lungi, astfel încât ne refugiam adesea în Cărturești, unde căldura devenea sufocantă și obrajii prindeau culoarea ceaiului.

                                                                                 Melissa.

străină

"if the hurt comes

so will the happiness

- be patient"

pereții sunt goi și încăperea-i străină.
aseară, tolănită în pat, privind împrejur, mă simțeam departe.
știu că sunt vinovată. am smuls și rupt bucățele între reprizele de plâns tot ce am prins în mână, de la post-it-uri și ecusoane de voluntariat, până la fotografii și postere. ceea ce a rămas intact am adunat într-o cutie și-am pus capac și scoci și avertismente. resturile s-au împachetat în saci și-au fost duse la gunoi. o viață de om aruncată. una pe care nu vreau să o mai trăiesc.
apoi am sters de praf fiecare colț de mobilă, am aspirat fiecare fir din covor și-am rearanjat cărțile. am schimbat așternuturile, am aerisit, am ascuns plușurile și-am mototolit pagini de jurnal.
și-am să fiu alta. am să-mi cresc alte zambile-n grădină și n-am să mai rog pe alții să le ude. că am și eu mâini și apă și stropitoare.
totuși, momentan sunt străină. și de încăpere și de mine și de lume.

                                                                                 Melissa.

învățăm

"there is a difference between someone telling you they love you 

and them actually loving you."

„vreau” e unul din cuvintele care definesc ființa umană. întodeauna caută să aibă, fie că sunt lucruri trecătoare, irelevante, timp petrecut într-o anumită formă, companie, stare, sau alte ființe, neînțelegând că o ființă nu poate aparține altei ființe, ci doar ei înseși.

sunt vinovată de a mă defini cu „vreau”. dependentă de afecțiunea și aprobarea persoanei pe care am împletit-o-n viața mea, mi s-a încețoșat rațiunea. diferențiez cu strădanie cuvintelei de faptelei. și deși n-am întrezărit o altă fărâmă de comun decât cea în care mă joc de-a săgeata dintr-o parte în alta a țării, am continuat să o păstrez ca pe o nestemată ascunsă sub pernă de frica pungașilor, aspirând la ceva, fără a fi sigură ce înfățișare capătă acel ceva. rezervând un „vreau” pentru mai tărziu.
și-am pornit înspre teamă. încă port un semn de întrebare: nu știu ce așteptări aveam. să-și anuleze rutina pentru o săptămână? sau mai mult? să mă urmeze într-o călătorie înapoi spre răsărit? orice-ar fi fost în acel foc așteptând o scânteie, s-a pogorât ploaia. și după răsărit a continuat să cadă cu stropi imenși până pielea s-a învinețit. fapta fiind consumată, norii s-au lăsat călăuziți departe de vânt și Firava s-a perpelit la soare, fără ai mai zări vreodată.

nu vreau să-ți aduc reproșuri pentru că ai iubit și-ai oferit necondiționat. sunt oameni frumoși cei capabili de astfel onorabile demersuri. însă te rog, te rog mult, să-ți străjuiești mai atent inima următoarea dată când el îți înșeală speranțele.

                                                                                 Melissa.

toate cele

„Păianjeni mulți - recitam buimac - păianjeni mulți îmi caută inima.”

ți-am scris poezie și ți-am înmânat-o cu teamă. ți-am dăruit o fotografie, cu buza inferioară tremurându-mi. te-am privit fără să rostesc cuvinte, surâzând la chipul tău scăldat în razele de soare care pătrundeau printre crengile copacilor. ți-am tăiat feliuțe de mere și le-am așezat cu grijă într-o caserolă, că poate vei fi mai vesel și știu că-ți displace ciocolata. am dat fuga până la tine când mi-ai spus că ești necăjit, mi-am pus țelurile deoparte să te sprijin. te-am așteptat în ploaie, cu părul umed și sufletul strâns. ți-am acceptat întârzierile nenumărate, am lăsat ore să treacă până să te-ntreb de ce. am suportat ironiile, nesigură pe mine, rușinată, înfrântă, și-am întârziat acasă, alegând pe drum, ca să petrec timp cu tine. am rămas trează nopți la rândul ca să-ți potolesc temerile, să-ți ascult vocea. mi-am investit chefurile de la Deva în telefoane către tine, străduindu-mă s-aduc puțină fericire-n aniversarea ta. ți-am legat la mână nu doar o brățară, ci și afecțiunea mea. ți-am împrumutat o carte de poezii, însă doar după ce am subliniat toate citatele care mă duc cu gândul la tine. te-am invitat în visele și visurile mele. am șezut liniștită în dreapta ta, ascultând întreaga poveste lipsită de-un final satisfăcător, fără să vreau ceva în schimb, fără să reproșez neatenția ta, urmărind când ai să-ți pansezi rănile. ș-apoi m-am frânt, am clacat și m-am ascuns. n-ai întrebat de mine zile la rândul și ți-am simțit lipsa. pe când am izbutit să-mi controlez respirația, îți găsiseși altă companie. și m-am sfărâmat în scurt timp din nou.
acum mă adun fără tine și las în urmă toate cele făcute în ajutorul tău, toate cele care încă pulsează-n mine ca un dor nestingherit, de parcă ieri ți-aș fi dăruit prima castană și-am ascultat prima ta șoaptă-n tren. de parcă abia ieri m-am îndrăgostit de tine, atingându-ți obrazul cu dosul palmei lângă cetate, surprinzând tresărirea ta. de parcă încă încerc să neg amprenta permanentă pe care o vei lăsa-n adolescența mea. de parcă ești singurul pe care-l pot întâlni. dar știu mai bine.
și tu tot nu înțelegi. tot mă sufoci și telefonezi. mă cauți, mă abandonezi. tragi de inimă s-o ai, apoi o arunci ca să ai pentru ce te agita. nu vrei să o păstrezi, dar vrei să fie păstrată pentru tine.
am încheiat leapșa, mi-am făcut bagajele și mă pregătesc să plec. vreau cartea, finalul și liniștea. să mi te amintesc cu drag, dar să nu ne revedem, nici acum, nici peste ani. să mă întreb ce mai faci fără să aflu vreodată, ca să-mi pot imagina ceva dezirabil. să rămâi acea fantezie frumoasă, de nespulberat. acel băiat creț, ciufulit și nedormit, cu ochii de ciocolată, deși nu ți-a plăcut vreodată ciocolata, care studiază în gol, analizează prea mult și spune prea puține. acea persoană pe care-am cunoscut-o, am adorat-o ș-apoi am eliberat-o. rămâi cu bine.

                                                                                 Melissa.

acei ani

„Când te trezești în beznă, singurul lucru pe care-l poți face este să închizi ochii și să încerci să te obișnuiești cu întunericul.”

mă găsesc pe covor, înconjurată de trei cărți diferite, începute în zile diferite, cu stări diferite, gândindu-mă la trei persoane diferite. nenumărate posibilități și totuși, totuși doar o direcție rămasă: înainte. oricât de vânăt ești în suflet, cu privirea stingheră în zare, mergi înainte. doar unde altundeva să mergi? dac-aș putea pătrunde în anii ăia frumoși pe care nu i-am trăit pe-ndelete, ah, da, acei ani. să fi fost cea de-acum, mai cu scaun la cap și ezitare-n vorbe, sigur îmi încâlceam mai potrivit ițele. și corbul, frumusețea cu penele lungi, negre și ondulate, care a dansat cu mine într-o seară, mi-ar fi încă aproape, șoptindu-mi complimentele pe care atunci nu le apreciam, ba chiar le respingeam rușinată. avea un surâs în care nu citeai nimic altceva decât mister, puțină teamă și multă, foarte multă, curiozitate. „ce să fac cu vrabia asta tăntălaie?” probabil că se întreba. și apoi mă săruta din nou, amuzându-se de stângăcia mea.

                                                                                 Melissa.

pe sferturi

„Mai bine ia cornul și sună într-una.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creștete luna

și cornul sună, însă foarte puțin.”

pe cine mai interesează forma obiectului, persoanei, când putrezește pe dinăuntru? mă preocupă propriul meu bine, oarecum măcar, dar nu reușesc decât să-l înnec cu mândrie în alcool, într-un local cu pereții pictați, plăcut, zgomotos de plăcut, umplut cu oameni special aduși în lume, să servească măreția. pe unii îi cunosc, pe alții aș vrea. și este timp.
astfel pălăvrăgeam la un joc de cărți cu oamenii aceștia, câțiva, zilele trecute și-mi lăsasem ezitarea în locul acela unde mă strădui la odihnă, însă nu-l pot numi acasă. îi zâmbeam lui, un alt copil al universului, născut în același veac, poate același aluat, aproape rudă dacă spunem, fără vreun folos spre sfărșitul serii sau altei seri. mă simțeam în apele mureșene, plutind deasupra oricărei nedreptăți coborâtă pentru mine, fără să caut ceva anume, ceva deosebit, în felul lui de-a fi și de-ami surâde măgulit înapoi. și nu înțeleg de ce m-au dus picioarele într-acolo, după apusul soarelui, într-o veselie aproape stagnantă, când porumbeii îmi cântaseră la fereastră cu ore înainte. pot doar să mă întreb pe unde se ascunse nesăbuitul și cine l-a învățat să se joace de-a scunsa.

                                                                                 Melissa.

și așa

Lover, where do you live?

și-am crezut că ești tu 

luminita de la capătul calvarului,

brațele în care mă înmoi,

răsăritul din noaptea vieții mele. 

și-am fost convinsă, 

chiar înțeleasă cu universul,
să nu iau pe altul,

să mă păstrez în floarea tinereții

ca scanteile tale să fie singurele 

pe care le aflu,

care-mi mângâie trupul, 

care-l furnică rușinos.

și-am surâs cu încredere,

am conceput labirinturi,

(auzisem că ești pasionat),

am clădit un drum numai spre tine,

propriul nostru tunel subteran,

sub lume, sub nenorocire,

aruncând propria-mi lumină

alimentată de afecțiunea ta.

și-apoi te-ai preschimbat în calvar,

în teama care mă aleargă,

într-o noapte deloc poetică.

mi-ai vătămat ființa,

mi-ai ucis dorința

de soarele lui Barbu, 

de continuitate,

de împlinire.
și-am sfârșit o dramă,
și nu te recunosc.

                                                                                 Melissa.

acasă

ți-ai aminti de mine după tinerețe?

nu m-aș fi așteptat să fie tristă, poate ușor nostalgică, însă nu așa, nu plină de lacrimi și cu noduri în gât. să vreau să văd marea și să mă văd pe mine, o încercare de om, rătăcindu-se între valuri. mult zgomot și mulți oameni, pentru care eram doar un alt chip în mulțime. una ca oricare alta. oameni care și-au adus zâmbetele, familia, prietenii, tinerețea. mi-ar fi ajuns secunde să mă scufund de tot și să rămân de-a fundul. să mă sfărșesc. să pun un punct existenței deloc ilustre în care m-am complăcut. să nu mai visez carusele, pahare de vin și străzi ce coboară. succesul lui să nu mai fie eșecul meu. să fie atât și să nu mai fie. dar era musai să ajung într-o gară, să întâlnesc ceva, o fărâmă din mine, căci a locuit aici de câteva... câteva ceva, că e prea demult să-mi amintesc. și mai era și ziua aceea din an în care ceilalți cică îți reprimă nefericirea. poate de aceea am rămas impresionată.

dar trenul a oprit degeaba, iar reflecțiile le-am răpus cu acorduri și litere din alte vieți, alte altor persoane. nu știu să gestionez junghiul din piept nici încă. mă conving (încerc) să renunț la așteptări, la răgazul închipuit în brațele sale. oamenii n-au obligații. oamenii își scurg timpul după plac fără să-mi dea socoteală. eu nu sunt un loc unde ajungi. nu-i un punct hotărât. pe aici treci când te doare și părăsești când ai alte destinații. simplu. 

suficiența e singura cărare spre casă, draga mea. 

îmi place să-ți spun dragă, pentru că nimeni altcineva nu se încumetă. e oarecum unic, oarecum stingher, însă totuși călduț. știu că n-ai găsit acasă de când te cunoști pe tine și memoriile tale. și mai știu și că n-ai renunțat să cauți, că mai iei pauze când te frângi. că deși te resemnezi pe-o parte, dincolo mai te strădui. și aș vrea să îți spun că sunt mândră de tine. dar sunt o bucată din tine, întelegi? ești o dezamăgită. o oglindă cu rama spartă, eclipsată. de aceea nu pot fi mândră.
acasă e acel tărâm mitic despre care doar ai auzit de la alții.

                                                                                 Melissa.

aleargă, octombrie

ce-i acel dor care se zbate-n al meu piept,

acea dorință de aventură...

un deal, o cetate, o superstiție?

poate o bucată de pânză de care depinde-o viață

când spre cer se-nalță-n bătaia vântului

și visul și curajul.

atunci când ți-am dăruit o castană 

găseam o formă de sentiment în ele,

credeam c-ai s-o păstrezi până se va prinde mucegaiul

ș-apoi surâzând îmi vei cere alta.

atunci când te-am însoțit în ploaie

așteptam să-ți sece mâhnirea, 

ca să-ți umplu fântâna cu raze de soare, 

sclipitoare asemenea zâmbetului

pe care l-ai acoperit adesea-n complimente.

sunt țărmuri îndepărtate

care-atârnă de-un fir sau se plimbă pe el,

amintind cântecul blestemat cu fărâme de franchețe,

o cană de cafea, un examen și ignoranță,

întrucât nu m-ai așteptat tu.

                                                                                 Melissa.

undeva prin aprilie

„Și plouă-n ora vag crepusculară

Când toate drumurile către zori se-ndreaptă,

Când trupuri ce nimica nu aflară

Dezamăgit și trist se trag deoparte.”

furtuna cântă frumos la fereastră

deghizând o noapte de primăvară

într-o seară tomnatică

aproape de inima mea.

un trăsnet anunță din când în când

că și cerul se mai supără uneori.

ascult dansul picăturilor pe pervaz 

și mă gândesc că, 

asemenea străfulgerării care traversează bolta cerească, 

tu te plimbi printre camerele inimii mele.

câteodată faci curat și le așezi atent,

însă, de cele mai multe ori, smucești fața de masă, 

iar farfuriile în care se odihneau

sentimentele mele

se prefac în cioburi.

                                                                                 Melissa.

afectare

„Nu aveam cum să știu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creșteri îi urmează o descreștere, că tragedia arcului de cerc este universală și necruțătoare.”

        Știam că ești acolo, acolo în mulțimea de oameni veniți să vadă intens promovatul ”Street Food Festival”. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea să ne întâlnim privirile din depărtare, să îți zâmbesc (chiar dacă îți port o supărare), și să vin la tine, să îți văd buclele răzlețe, să știu cum mai ești, ce s-a mai întâmplat și, poate, doar poate, să-ți spun și despre mine și întortocheata mea aventură prin materia de bac. Să recreem seara de la patinoar, în lipsa vinovăției. Poate sunt naivă, însă simțeam cu toată ființa mea că împărțeam aerul acelui parc, că vibrezi înspre mine, și mă entuziasmam cu orice gând pe care mi-l invadai. Te căutam în fiecare chip care-mi ieșea în cale și fiecare, cunoscut sau nu, care nu erai tu mă dezamăgea nesocotit. După ce am colindat festivalul de două sau trei ori, m-am resemnat, crezând că respiri numai în amintirea mea, bolnavă de tine.
        Apoi ne pregăteam să părăsim evenimentul, însoțiți de doi prieteni de familie, culeși întâmplător, și renunțasem întreg la iluzia că te pot simți când îmi ești aproape. Oricum nu ieșeai datorită accidentului, eram o toantă să cred altceva. Dar, ca întodeauna, când vreau să abandonez, să te dosesc în fundul minții, apari de nicăieri, ca o rază de soare într-o iarnă tristă. Încă de pe partea cealaltă a trecerii de pietoni te-am remarcat, vorbind la telefon, preocupat fără răgaz. Și ți-am surâs, cuprinsă de extaz, când m-ai încântat cu atenția vizuală, iar inima și-a început spectacolul, zbătându-se în piept ca dementa. I-am anunțat pe ai mei că revin și m-am apropiat să te întâmpin. Părul tău era ușor ciufulit, cum te prinde cel mai bine, ochii calmi și blânzi, iar zâmbetul ștrengar, precum îl păstram întipărit în memorie. Te-am asaltat cu întrebări, cuprinsă de dorul vocii tale, ignorând complet partea decentă din mine, care mă sfătuia să fiu rece, indiferentă, așa cum se cuvine. Și mi-ai răspuns puține, până un telefon ne-a întrerupt conversația. Te întâlneai cu „niște prieteni” (mereu spuneai „niște”, nu te-ai obosit vreodată să-mi prezinți prietenii tăi), așa că nu voiam să te mai rețin, sentimentul de afectare mă copleșea cu avânt. Parcă te-am reținut prea mult și în scurtul timp în care te-am cunoscut. Prin urmare, te-am lăsat. Mi-am anunțat plecarea, salutând cu o ușoară atingere a brațului tău stâng. Tânjeam după o îmbrățișare (însă nu era permisă, datorită brațului accidentat și convorbirii telefonice) sau un sărut pe obraz (din nou nepermisă, deoarece se isca o distanță prea mare să fie trecută c-un sărut). Am plecat, cu inima grea, lacrimi adunate-n ochi, fără să am curajul să privesc în urmă, însă deosebit de curioasă de reacția ta. Te-ai uitat după mine? Te-a fulgerat vreun regret că n-am stat mai mult? Vreo nedumerire de ce nu-ți mai vorbesc de două săptămâni? Sau doar te-ai întors la fel de repede, pornind în direcția opusă (noi am fost dintodeauna simboluri ale unui univers polarizat, în care contrariile se atrag, dar contactul nu este posibil, căci aparțin unor lumi diferite) să te întâlnești cu „niște prieteni”? S-a strâns și inima ta de dor?

                                                                                 Melissa.

totul

„unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat și complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. 

Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.”

        Ca o dimineață liniștită și aveam gânduri. Tânjeam după momente în care să mai leșin într-un somn, când păsările mă vizitau necontenit (porumbei, mierle și vrăbii) și, neobișnuit, aveam o soră, una dragă, pe care o rugam să nu strângă papagalul pe care-l ținea în mână, să nu-i sufle viața. Mă stăpânește o teamă că-l va spulbera când voi privi în lături, apărându-mă de amintire, dar nu și de sentiment.
        Alene pășesc spre bucătărie, deschid frigiderul, contemplez. Altceva expirat de cinci zile, altceva fără de-un rost. O amețeală mă cuprinde și mă așez tulburată, respirând controlat de gând, concentrându-mă să nu leșin, să trec prin ziua asta fără incidente. Apoi, când am certitundinea că-mi revin, mă fulgeră un junghi și mă cutremur într-un spasm. Întinsă în pat, scutur din picioare, trează-n agonie. Știu că acolo mor, că am apogeul, că n-am apucat să-mi marchez pe de-a-ntregul lista și sunt nevoită să mă resemnez cu puținele câștiguri până-n prezent, cu farfuria spartă de ieri și însemnătatea ei. Atât știu, că am fost și n-am să mai fiu. Dar trece. În final toate trec, însă, în clipa cu pricina, crezi că-i sfârșitul. N-are cum să fie, căci, dacă ar fi atunci, prin definiție, ești totul, tot ce ai să mai fi: frustrare, neîmplinire, nebunie, dor, cât dor. Asemenea lui, adolescentul tulburat din semiromanul citit în somnul conștiinței, dacă ești totul, ești singur, „acuplat cu nimicul, vidul ruinat și viermănos”. Bolnav de dor, deoarece ca să cunoști un altul trebuie să nu fii totul, ca să poată fi și el ceva. Și, oare, nu halucinez și eu? Nu sunt și eu rătăcită-n spațiul deschis și fără limite?

                                                                                 Melissa.