Păpădie

        Parcă mă simt ceva mai bine. Mi-am achiziționat într-un final un jurnal. Nu am avut timp să caut unul special, m-am mulțumit cu ce am găsit. Micuț, spirală, negru. Am scris la greu astăzi, cel puțin zece pagini. Nici n-am realizat cum a zburat timpul. S-au întâmplat multe în două luni, s-au întâmplat multe până și ieri. Unele lucruri parcă nu sunt nici măcar de blog, atât sunt de încețoșate și decolorate. Nu știu de ce, credeam că scăpasem de depresie. Poate m-am înșelat.

        În ultima vreme n-am mai trecut pe aici. N-am simțit nevoia. Iar nu e sigur, sunt paranoică, îmi spun simțurile ceva. Încă tot n-a venit prima lacrimă de anul ăsta. Sunt doar lipsită de viață. Mă întreb ce mă va determina să încep maratonul. Ar fi îndeajuns câteva cuvinte din partea lui, dar nu vreau să mă gândesc la asta, cu siguranță m-ar răvăși mai mult decât sunt deja. 

        Am impresia că sunt împărțită lunile astea. O anumită parte din mine își dorește ceva, altă parte altceva și cealaltă ce a rămas. Mă hotărăsc greu în toate privințele. Nu cunosc motivul.

        El nu înțelege o păpădie. Nu înțelege cât e de specială, firavă și complicată. Nu îi înțelege frumusețea. Tot ce și-a dorit a fost să o sufle, apoi să o arunce. Eu am privit-o, îmi place de ea. E pretutindeni, însă de puțini observată. Unică și totuși omniprezentă. Îți aduce o dorință. Alege una potrivită dacă vrei să se îndeplinească. Nu l-am lăsat să îi ruineze „penajul”, însă a făcut-o altcineva când n-am fost atentă. M-au dezămăgit, nu au studiat-o, doar au condamnat-o la pieire. Semăn cu o păpădie. Cine s-ar obosi să cunoască un suflet atât de defect ca al meu? 

                                                                                 Melissa.

Something you should know

        I thought things will be totally different this time, but you know what I figured lately? There's always something kept from the last adventure for the new one. It doesn't matter how small or big, it just is, waiting to be discovered. Good luck with that! If you cross the path nothing can stop you! So don't be a girl about it and follow your dreams, loves or whatever you're looking for. Just saying.

                                                                                 Melissa.

Always and never

        E atât de mică și fragilă încât o adiere blândă i-ar putea frânge aripile. E atât de simplă și totuși specială. E atât de timidă și totuși o persoană minunată. Are un glas de înger, cald și fermecător. Însă nu e reală. O fantezie, undeva într-un colț de suflet. E prea ocupat să viseze, nu zărește ce se află înaintea sa. Zâmbetul ei bleg se pierde, el nu s-a uitat niciodată la ea, nu în felul acela. Și totuși inima ei îi aparține lui. El nu-și dă seama că rupe câte puțin din ea în fiecare zi. Probabil nu va afla niciodată. Probabil va realiza când nu va mai rămâne nimic din dragostea ei, când se va pierde și totul va fi în van. Nimeni nu-i deschide ochii. Ea a încercat odată, n-a reușit. A rămas rătăcită. El nu-și mai amintește.

        She was always his, but he was never hers.

                                                                                 Melissa.

One letter

        Hey, beautiful. It was just a terrible night, please don't try to hurt yourself. I'll be here for you every time you need someone to listen your stories. I'll give you the best advices someone could ever gave you. I will not judge and I will care. I'll be your friend. I'll try to find a solution to every problem you'll ever have.

                                                                                    With love, yourself.

                                                                                 Melissa.

Overwhelming

        Can we stop that pain? Can we at least once think we are good enough? Can we believe we did everything could be done? Or everything we wanted to do? Why can't I be thankful? Why I'm such a horrible person? Why I always want more? Why I always think I'm not good enough? I know I can do better, but why I don't think is good how I am now? Why I always have so many questions? Why can't I just shut the fuck up and believe I'm great how I am?

        Do you ever just get the overwhelming urge to cry because you think you’re not going to go far in life because you’re not as smart or as talented as the people around you?  I do, I always do. I don't know how to stop. I can't keep my mouth shut. I can't build my own future 'cause all the people around seem to build better. Sometimes I try harder but it gets me and then I fail. I'm a fucking stupid lazy person in every day that ends in "day".

                                                                                 Melissa.

Zâmbește

        Zâmbește și parcă cerul e din nou senin. Un cuvânt și norii se risipesc. Vorbește încet, privind în ochii mei, obligându-mă să mă uit în altă parte. Nu-i pot întâlni privirea, știu că am să uit tot ce aveam de spus. Îmi soptește că nu poți comunica cu o persoană dacă îți pironești ochii pe altceva.

        Iau o gură mare de aer și privesc înainte, îl surprind rânjind. Ridic din sprâncene și adopt o atitudine indiferentă în ciuda mirosului specific de măr. Aș putea sta așa o veșnicie, oricum nu-mi amintesc discursul pe care voiam să îl țin. Totuși fac un pas lateral să-l ocolesc, îmi taie calea. Dacă nu intenționam să întâziu ar fi trebuit să fi intrat deja. Mă surpind că nu-mi pasă și îmi pun mâinile în șolduri așteptând să aud ce are de zis. Îmi înclin puțin capul drept răspuns la tăcerea sa:

        - Dă-te la o parte, spun. N-a sunat ca un ordin, cum îmi închipuiam, ci mai degrabă a implorare. Nu s-a clintit, continuă să rânjească. Clocotesc de furie și din impuls îmi agit mâna aproape de capul lui. Mă oprește, ca și cum ar prinde un avion de hârtie din zbor. Nu pare deloc deranjat de tentativa mea de a-l lovi.

        - Ți-a mai spus cineva că ești drăguță când ești nervoasă?

        Filme. Îmi smucesc încheietura din strânsoarea lui. Mă împing cu coatele să-mi fac loc să trec. Nu mă lasă. Râde, de parcă as fi o jucărie. Îi place să mă enerveze. Cedez, lacrimile îmi siroiesc pe obraji. Îmi simt sufletul greu, vreau să plâng până mi se usucă ochii. El mă îmbrățisează, eu îl las. Îmi îngrop fața în scobitura gâtului său și suspin. Mă simt ca o fraieră.

        - Ești mult prea stresată, spune, și eu știu că are dreptate.

                                                                                 Melissa.

Colors and promises

        S-a întors doar ca să plece din nou. Nu a părut să îi pese de cât de mult mi-a lipsit. Pare că s-a schimbat. Are alte gusturi în materie de haine, ascultă alt gen de muzică și vorbește cu încredere și mult entuziasm când nu mi se adresează mie. Nu o judec pentru că este altfel, toți oamenii se schimbă într-o zi. Însă nu înțeleg când s-a deformat prietenia noastră. Credeam că își va ține promisiunea, dar s-a comportat de parcă ar fi expirat contractul.

        N-am spus nimic, am zăcut într-un colț de bancă strângându-mi picioarele la piept. Mi-era frig, dar nu fiindcă nu mă îmbrăcasem bine. Ea povestea ceva despre viitorul ei tată vitreg. Sesizam că bătea din gură, însă nu-mi ajungea niciun sunet la urechi. Am privit-o în ochi de câteva ori. Afișa de fiecare dată aceeași expresie ostilă, de parcă ne-am fi cunoscut ieri. Ne-am intersectat pentru o perioadă îndelungată privirile o dată. A luat o gură mare de aer și și-a înălțat bărbia. Nu știu cu ce sunt de vină, dacă am făcut ceva. M-am scuzat și mi-am luat tălpășița. Nu mi-a adresat niciun cuvânt, doar un zâmbet distant și politicos însoțit de ușoara înclinare a capului, mișcare care o efectuase de nenumărate ori pe durata vizitei. Parcă aș fi fost o pată pe noul ei tricou. Cred că nu m-am simțit în viața mea mai nedorită. Nu a folosit cuvinte, dar căutătura ei era menită să frângă inimi.

        Unde s-a pierdut culoarea?

                                                                                 Melissa.

Gelozie

        We crave what we can't have. Why?

        Știi cum e să vezi o persoană și să fi conștient că ea e tot ceea ce ai vrea tu să fii vreodată? Ea îți stăpânește idealurile și îți deține visurile, deși n-a făcut nimic să ajungă la ele. Tu doar o privești și îți dorești să cadă ca să nu mai fi nevoită să o vezi acolo unde presupuneai că vei ajunge. E un gând egoist și păcătos, dar totuși nu te poți abține. Poate n-ai muncit îndeajuns sau nu ai avut noroc, nu conteză, n-ai reușit și cu asta basta, ești nevoit să trăiești cu eșecul.

        Și în timp ce persoana respectivă își savurează viața tu ți-o irosești pe a ta gândind încontinuu scenarii care încep cu „Ce ar fi fost dacă...?”. Te întrebi „De ce?” și deși nu vrei să îl învinovățești pe Dumnezeu în subconștientul tău o faci. Un lucru oribil, dar de care nu poți scăpa până nu vezi persoana aceea coborâtă de pe podiumul tău. Așa că alegi să faci un păcat și mai mare, să îți îndrepți furia spre persoana respectivă care nu are nici măcar o vină. Până când îți dai seama e prea târziu, deja te-ai transformat în umbra a ceva ce ai fost odată. Se numește gelozie, pentru că oamenii nu pot trăi dacă curtea vecinului e mai bine amenajată.

        Mi-e silă de tot ceea ce văd, până și de mine.

                                                                                 Melissa.

Oameni pierduți

        I always liked the idea of those unknown people lost in the world. They make me feel like I'm not alone. They are my friends, 'cause they understand and they don't judge. They are infinite. 

        - Ia-mă de mână și fugi cu mine. Scapă de griji și trăiește-ți viața. Nu te gândi la nimic. Lasă golul să te cuprindă și apoi umple-l cu fericire.
        - Nu.
        - De ce? Îți place prăpastia asta? Ți-am oferit o scăpare.
        Îngerul rânji, dezvelindu-și colți.
        - Mi-ai oferit-o ca să ai ocazia să mă răvășești mai tare decât sunt, ca după aceea să mă arunci înapoi. Dacă vreodată voi scrie pe o foaie nouă v-a fi numai decizia mea. Ți-ai vopsit aripile albe pe degeaba. Eu nu cred în ajutor. Păcatele curg din tine mai evident decât găvanele goale și negre pe care le ai. Fă-ți un bine și închide fermoarul sufletului tău infestat, dai pe afară smoala din locul unde cândva ți-a fost inima.
        Îngerul și-a acoperit pieptul cu palmele. Curgea ceva de acolo, a văzut si el. Un lichid negru și gros i se prelingea pe mâini.
        - Ai fost rănit.
        Îngerul privi înainte. Ochii săi nu mai păreau la fel de întunecați. Aduceau mai mult a ochii negri a unui puști părăsit, pierdut.
        - Ia loc lângă mine. Gândește-te dacă vrei să sari sau să mergi înapoi.
        Zâmbi sincer și stângaci. Se aseză și oftă.
        - Am făcut mult rău la rândul meu pentru că și alții mi-au făcut mie. Încetul cu încetul mi s-au înegrit aripile. Le-am vopsit, dar tot se vede nu-i așa?
        Am încuviințat.
        - Încă mai poți îndrepta greșeala. Adu cuiva un zâmbet pe buze.
        - Tu de ce ești aici?
        - Eu sunt gardianul. Eu încerc să le deschid ochii oamenilor înainte să se arunce cu totul în negura răului. Unii mă ascultă, alții ba. Acum totul depinde de tine. Vrei să te arunci?
        Îngerul mă privi pentru o perioadă lungă. Încet înima lui s-a recompus și ochii săi au căpătat culoarea lor de drept, albastru verii. Zâmbi și mă îmbrățisă.
        - Mulțumesc, mi-a spus.

                                                                                 Melissa.

Câtă fericire pe capul meu!

            +books!

        Să îl binecuvânteze Dumnezeu pe omul care a venit cu ideea de simulare la clasele a11a si a12a! Mâine clasa noastră stă acasă, ca să aibă cei de a12a loc pentru examen în sala noastră mică și îndesată. Ce drăguț! Dira a zis că ne învoiește ea orice ar fi! Cred că a fost atât de entuziamată de brățara care i-am făcut-o cadou de 8 Martie încât ne-a prelungit weekend-ul. 

        Acum că m-am lăudat, să revenim la adevăratul motiv al acestei postări: un alt fragmențel simpatic din „Trădări” de Lili St. Crow! Mă jur că fată mai proastă ca Dru n-am întâlnit. Crede că le știe pe toate și se simte vinovată de orice e posibil. Gândește prea mult! Ea îl iubește pe Christophe, dar stă cu Graves fiindcă (,) crede că i-a ruinat viața. De ce?

        „Mi-am revenit în simțuri treptat. Și mă simțeam ca naiba. Mă durea tot corpul, dar cel mai rău capul. Am gemut puțin și cearceafurile foșniră. Sunetul picăturilor grele de ploaie care cădeau pe acoperiș îmi răsuna în cap și un tunet mă făcu să tresar. 

         Apoi o mână răcoroasă îmi atinse fruntea.

         - Sst, milna! E totul bine.

         Încheietura mâinii stângi mă săgetă fierbinte și am deschis ochii. Pentru o clipă nu am putut să văd nimic și am crezut că orbisem, dar apoi se auzi un clic. Se aprinse o lumină de veghe lângă ceva ce părea o ușă. Îmi arse pupilele și îmi dădură lacrimile. Am tresărit.

         Lumina se stinse. Încheietura mâinii îmi devenii din nou fierbinte. Simțeam două ace de foc. Se auzi din nou bubuitura tunetului de undeva de deasupra.

         - O să îți simți capul sensibil o perioadă. Odihnește-te!

         Îmi vorbea blând, de parcă eram bolnavă și încerca să mă supere.

         - Și ceilalți?

         - Sunt teferi toți. 

         Ochii albaștri îi scânteiau în întuneric. Irisurile lui Christophe luceau stins. 

         - Bun...

         Mă copleși o senzație de ușurare, se luptă cu durerea pentru supremație, apoi bătu în retragere. Am expirat. Mâna lui îmi atinse din nou fruntea și degetele lui îmi alunecară în jos, pe creștet. Apoi mi-am amintit ce făcuse și m-am încordat și mai mult.

         El râse. Scoase un sunat slab, amar ca schelălăitul sarcastic al lui Graves. (...)

         - Culcă-te!

         Își schimbă din nou poziția și am auzit o haină alecând și scaunul scârțâi din nou. O mireasmă de mere condimentate îmi mângâie fața. 

         - Ăsta e cel mai bun lucru pe care poți să-l faci.

         Părea o idee bună, dar eu voiam altceva.

         - Graves.

         Am înghițit în sec, iar gâtul meu scoase un sunet.

         - Ți-am spus, e bine.

         Ochii lui Christophe se deschiseră din nou. 

         - Ai putea să mă întrebi și tu cum mă simt. Și eu am avut câteva zile grele.

         Șții când pui problema așa, nici că-mi pasă câtuși de puțin. 

         - Pleacă.

         - Fermecătoare ca întodeauna. Îmi pare rău, Dru.

         Apoi m-am simțit ca o ticăloasă. El îmi salvase viața, nu? Intrase într-o clădire cuprinsă din flăcări ca să mă scoată afară. Și ceața tot el o adusese. Și căldura corpului său lipit de al meu, o amintire rușinoasă care m-ar fi făcut să mă jenez dacă n-aș fi fost atât de obosită. 

         - Nu-ți face griji.

         Am tușit puțin. Cuvintele îmi zgâriară gâtul. (...)

         Oftă din nou. Scaunul scârțâi puțin când se ridică și îl dădu pe spate. Am văzut umbrele posterelor care erau lipite pe perete. Nu erau ferestre, și mai era ceva ce semăna cu un dulap pe jumătate deschis schițat în creion. Era o liniște de mormânt. 

         Închise ochii și aproape că l-am simțit cum se freacă pe față.

         Conturul vag al ușii fu umbrit de silueta lui și mai întunecată.

         - O să ți-l trimit pe prietenul tău loup-garou.

         Părea atât de... trist.

         - Christophe.

         Nu puteam nici măcar să mă ridic în coate.

         - Stai!

         Se opri. Rămase în dreptul ușii o secundă lungă, apoi se întoarse. Adierea cu miros de mere îmi suflă în față. Christophe se aplecă și teama bruscă, irațională, că era posibil să mă muște din nou îmi tăie repspirația. Buricele degetelor se odihneau pe scobitura caldă a medalionului. Le simțeam greutatea.

         Ceva moale și cald îmi apăsă pe buze. Rămase acolo câteva secunde, umplându-mi nările de miros de plăcintă cu mere. Până să se înregistreze senzația, el se îndreptă de spate și se dădu deoparte. Acum ochii îi luceau, de un albastru nefiresc. 

         - Dacă voi avea nevoie de un motiv acum, Dru, tu vei fi acela.

         Acoperi cu umbra sa ușa și dispăru. M-am foit agitată. Nici nu reușeam să-mi dau seama ce se întâmplase. Somnu părea o idee foarte bună.

         Am închis pleoapele și dusă am fost.”

        Acum să vă lămuresc termenii pe care probabil nu îi înțelegeți. Loup-garou înseamnă jumătate vârcolac, jumătate om. Mireasma de „plăcintă cu mere” este mirosul lui Christophe. „Milna” înseamnă „iubita mea” în portugheză. Și motivul despre care vorbește Christophe e de a rezista tentației sângelui, pentru că, la fel ca Dru, e jumătate vampir, jumătate om. Nu e drăguț băiatul ăsta? 

                                                                                 Melissa.

Heure Française

        Poezia personajului principal din piesa de actualitate de la AmiFran are cea mai drăguță strofă ever! Oricâte alte poezii am citit cred că asta s-a întipărit cel mai bine în suflețelul meu mic și caradios, parce que je suis obsédé par les questions romantique. Nu știu sigur dacă m-am exprimat bine, încă îmi exersez franceza, așa că nu săriți pe mine! De toute façon, uite-o aici:

        "J'entends pourtant ton coeur qui bat
         Je ne sais pas s'il bat pour moi
         Je ne sais rien, je ne sais plus
         Je voudrai qu'il ne batte plus ton coeur 
         Si jamais un jour tu ne m'amais plus."

        Parcă nu mai am răbdare până vinerea viitoare când e spectacolul. Știu, știu, eu nu joc în el, nu ar trebui să fiu atât de agitată. Și totuși sunt. Abia aștept să îl văd pus în scenă, îmi dă o idee de ce o să fie la Viena. Plus că ar fi primul spectacol AmiFran la care merg și pe care am să îl înțeleg de la cap la coadă. Înainte mergeam și mă bazam pe gesturi și cuvinte cunoscute pe ici, pe colo.

                                                                                 Melissa.

A better place

        Nu am „o voce”, cum au mulți scriitori. Nu am un scris impecabil, care să îți facă plăcere să îl citești. Nu am idei extraordinare, nu întodeauna. Însă un lucru îl am. Îmi place să tastez știind că voi avea o memorie. Uneori să am stiloul în mână. Îmi place ceea ce fac, chiar dacă câteodată mi se pare un lucru stupid. Poate cândva voi râde citind rândurile care în prezent îmi par neînsemnate și o pierdere de timp. Sau voi plânge, n-am de unde să știu. Oricum ar fi am să știu cât de naivă am fost. Știu și acum că sunt naivă, dar face parte din maturizare, sau cel puțin așa am auzit. Trebuie să ai câteva eșecuri ca să ajungi la un ideal, nu-i așa?

        Martie nu a început cum mă așteptam. Am fost supărată, dar n-am să mă descurajez. Adică sunt tot aici, corect? N-am dat înapoi, continui să merg. Cu pași mici și nesiguri, dar o fac. Mi-am purtat mărțisorul și am privit înainte. Nu e capăt de drum o persoană, indiferent cât de mult a însemnat sau înseamnă pentru tine. Am mai trecut prin asta o dată, iar persoana pe care am lăsat-o să plece data trecută a fost mult mai importantă decât actuala.

        Am îndeajuns respect de sine să mă desprind de ceva care nu mă mai ajută să înfloresc. Sunt eu, Melissa, cunoscută și sub numele de Moni. Eu a fost curajoasă cândva, poate fi din nou. Voi reuși să ajung în locul acela comod, știu drumul, trebuie doar să îl urmez și cu bune și cu rele. Și dacă voi fi eu împtriva lumii, am să fiu pregătită. Poate am să pierd și voi mai adăuga un eșec în coșuleț, dar voi ști că am încercat. Dacă iau șansa s-ar putea să pierd, dar dacă n-o iau am pierdut deja. Probabil Cel de Sus păstrează ceva special pentru mine, din moment ce n-am dat peste el deja. Sunt optimistă și am încredere. I can do it.

                                                                                 Melissa.

#Fragmențel

        Cartea mea tocmai a devenit interesantă în dimineața asta. Am găsit un fragmețel mult prea drăguț, după părerea mea. Dacă Christophe și Dru n-au să fie împreună în seria aceasta am să o blestem pe scriitoare și am să o bântui în lumea de dincolo. Părticica asta care am să v-o transcriu din „Trădări” de Lili St. Crow. Nu e romantică, cum probabil vă așteptați. E o părticică nebună, poate bolnavă ar fi un termen mai potrivit. Asta dovedește mintea creepy pe care o am.

       „Inima îmi urcase din nou în gât.
        Nici măcar nu l-am văzut când s-a mișcat. Într-o clipă era tocmai în partea cealaltă a debarcaderului. În clipa următoare, suprafața argintie a apei care acoperea barca scufundată se tulbură și Christophe apăru chiar în fața mea. Am sărit înapoi, lovind cu umerii ușa. Nasul lui era foarte aproape de al meu. Mâinile lui loviră surd lemnul ușii și încheieturile îmi atinseră umerii care și așa mă dureau. Mă învălui un miros de mere. 
        Dumnezeule! E așa de rapid! Și ochii lui ardeau. Șuvițele blonde îi luciră când o rază rătăcită de soare îi mângâie părul. 
        - Ce crezi că vrei să știi? Dacă vroiam să te trădez, milna, aș fi putut să o fac. Ușor chiar. Dacă aș fi vrut să te rănesc, aș fi făcut-o deja. Aș fi putut...
        Se opri. Mă apucă de încheieturile mâinilor. Cuțitul se ridică și el îl fixă cu vârful pe pieptul lui, pe partea stângă. 
        - Uite. Aici e locul. Între coastele astea două. Bagă cuțitul și răsucește dacă poți. Nu ezita, Dru. Dacă tu chiar crezi că sunt un pericol pentru tine, împlântă cuțitul! Te ajut eu.
        I se dezveliră dinții și mă strânse și mai tare. Împinse cuțitul și eu m-am surprins smulgându-l. Nu puteam să-i dau drumul. Îl ținea cu prea multă forță. Degetele mele julite mă dureau și se retraseră.
        El încercă din nou trăgând. Vârful cuțitului îi atinse puloverul. Același pulover negru subțire cu anchior pe care-l purta mereu, fie că era cufundat până la brâu în zăpada din Dakota, fie că era gerul crunt de aici. 
        - Hai, dă-i bătaie!
        Răsuflarea lui îmi atingea fața.
        Am încercat să-mi desfac degetele. El nu mă lăsa. Stăteam așa, el trăgând înainte și eu înapoi, până când îmi dădu drumul la mână. Își sprijini palmele pe lemnul ușii pe care stăteam rezemată.
        - Acum ești mulțumită?
        Am deschis gura. Cuțitul căzu atârnând în mâna mea inertă. Nu-mi venea în minte nimic ce să zic. El așteptă. Sunetul apei care clipocea sub jumătate din podeaua debarcaderului, atingându-i pilonii putreziți, era ca o șoaptă rece, de mătase.”

        Și acum să vă hrănesc nelămuririle: Christophe și Dru sunt jumătate vampir, jumătate oameni. Dru e căutată de o bandă minune de vampiri și Christophe o protejează, sau ceva de genul. Știam eu că o să-mi placă de tipul ăsta încă de când a intrat pe ușa lui Dru cu atitudinea autoritară. Christophe e un fel de bad-boy super arătos, simpatic și amuzant. Îmi place la nebunie când îi spune lui Dru „milna”, care înseamnă „iubita mea” în portugheză, sau „vrăbiuțo”. Cred că el e singurul motiv care m-a împins să citesc volumul doi din seria asta extra-boring. Ok, asta și lipsa cărții: „Cele treisprezece motive” pe care aștept să o citesc de săptămâni bune.

                                                                                 Melissa.

#Pretty Little Liars Quote

        ”Look at my mermaid. If she knew how much power she had. She could have whenever she wants. But she's afraid. I think about what she'd be like if she was as though as she was beautiful.
        You can be anything you want in this world, but one thing you can't never be is weak.” If you're weak they will do anything they can to bring you down. And if you let them, someday they will win.

                                                                                 Melissa.

What I Read - part 1

       Ieri n-am avut somn, îmi zburau milioane de închipuiri prin minte. Pentru a-mi distrage atenția de la gândurile mele aleatorii am continuat lectura cu „Moștenirea familiei Van Alen” de Melissa de la Cruz, astfel găsind un paragraf foarte simpatic din punctul meu de vedere. Lectură plăcută!

       „Ar trebui să plece. Așteptase destul. Jack avea nevoie de ea. Trebuia să se ducă să-l caute; nu putea să stea aici și să aștepte cu mâinile în sân. 
        Luă torța de jos. Dar exact când se îndreptă spre primul tunel, auzi un zgomot din spate. Pași. Se întoarse, învârtind torța. 
        - Înapoi! țipă ea.
        - Eu sunt, nu-ți face griji, sunt eu!
        Jack era în fața ei. Părea neatins și întreg. Nu i se mișcase niciun fir de păr. Nu se vedea nicio zgârietură pe obraz. Avea hainele curate și chiar proaspăt călcate. Arăta perfect, așa cum arăta mereu, nu ca și cum tocmai s-ar fi luptat cu un grup de monștri cu Sânge Argintiu. 
        Schuyler nu lăsă torța din mână. Jack era oare? Își aduse aminte de ochii purpurii ai baronului. La început nu văzuse Sângele Argintiu de sub masca de ființă umană. Ăsta era Jack Force, sau altcineva? Un alt dușman care-și schimba cu abilitate forma?
        - De unde știu că ești tu? zise ea, ținând torța în sus, ca și cum ar fi salvat-o de creatura care stătea în fața ei. 
        - Schuyler, abia am scăpat cu viață. Cred că glumești, spuse Jack.
        - Nu te apropia!
        Îi trecu prin minte un gând: dacă toată șarada asta era parte din planul celor cu Sânge Argintiu? O stratagemă mortală? O mascaradă? Dacă plănuiseră ca Jack s-o „salveze” ca să-i câștige încrederea? Trecuse un an - loialitatea se mai schimbă. De unde știa ea că el nu fusese transformat? În Adunarea aia a lor fuseseră atât de departe de toate noutățile - dacă... dacă...
        - Schuyler, nu sunt Sânge Argintiu!
        Jack părea enervat și la tâmplă îi pulsa o venă. Vocea îi era răgușită de la strigat.
        - Încetează. Trebuie să ai încredere în mine! Nu avem foarte mult timp - tata nu-i poate reține prea mult. Trebuie să ieșim de aici!
        - Dovedește-mi, suieră ea. Dovedește-mi că ești cine pretinzi!
        - N-avem timp de așa ceva! Chiar vrei să-ți dovedesc cine sunt?
        - Da, îl provocă ea. 
        Drept răspuns, el o luă în brațe și o ridică în sus, sprijinind-o de perete. Își lipi buzele de ale ei și cu fiecare sărut ea putea vedea în mintea și sufletul lui. Văzu un an de ură... îl văzu singur, înstrăinat, rănit. Îl mințise și îl părăsise. Cu fiecare sărut, el o forța să vadă, să simtă... fiecare emoție, fiecare vis pe care-l avuse cu ea... fiecare gram de dorință și dor... și dragostea lui... absoluta și totala lui dragoste pentru ea. În întuneric se regăsiră unul pe altul din nou... și ea-l sărută la rândul ei, lacomă și înfometată, nu voia să se mai oprească niciodată... să-i simtă inima lângă a ei, amândoi împreună, mâinile lui în părul ei, apoi în jos pe spatele ei. Îi veni să țipe de profunzimea emoțiilor care-i învăluiau...
        - Acum mă crezi? întrebă Jack răgușit, trăgându-se puțin în spate pentru a-i putea vedea ochii.
        Schuyler dădu din cap, cu răsuflarea tăiată. Jack. Fiecare celulă a ființei ei vibra de dragoste și dorință și remușcare și iertare. Oh, Jack... dragostea vieții ei, sufletul ei...”

                                                                                 Melissa.