Păpădie

        Parcă mă simt ceva mai bine. Mi-am achiziționat într-un final un jurnal. Nu am avut timp să caut unul special, m-am mulțumit cu ce am găsit. Micuț, spirală, negru. Am scris la greu astăzi, cel puțin zece pagini. Nici n-am realizat cum a zburat timpul. S-au întâmplat multe în două luni, s-au întâmplat multe până și ieri. Unele lucruri parcă nu sunt nici măcar de blog, atât sunt de încețoșate și decolorate. Nu știu de ce, credeam că scăpasem de depresie. Poate m-am înșelat.

        În ultima vreme n-am mai trecut pe aici. N-am simțit nevoia. Iar nu e sigur, sunt paranoică, îmi spun simțurile ceva. Încă tot n-a venit prima lacrimă de anul ăsta. Sunt doar lipsită de viață. Mă întreb ce mă va determina să încep maratonul. Ar fi îndeajuns câteva cuvinte din partea lui, dar nu vreau să mă gândesc la asta, cu siguranță m-ar răvăși mai mult decât sunt deja. 

        Am impresia că sunt împărțită lunile astea. O anumită parte din mine își dorește ceva, altă parte altceva și cealaltă ce a rămas. Mă hotărăsc greu în toate privințele. Nu cunosc motivul.

        El nu înțelege o păpădie. Nu înțelege cât e de specială, firavă și complicată. Nu îi înțelege frumusețea. Tot ce și-a dorit a fost să o sufle, apoi să o arunce. Eu am privit-o, îmi place de ea. E pretutindeni, însă de puțini observată. Unică și totuși omniprezentă. Îți aduce o dorință. Alege una potrivită dacă vrei să se îndeplinească. Nu l-am lăsat să îi ruineze „penajul”, însă a făcut-o altcineva când n-am fost atentă. M-au dezămăgit, nu au studiat-o, doar au condamnat-o la pieire. Semăn cu o păpădie. Cine s-ar obosi să cunoască un suflet atât de defect ca al meu? 

                                                                                 Melissa.