Damnare

        - Mă iubești?
        Își deschide gura, vrea să spună ceva. Nu o face, își pleacă privirea. Ea clatină din cap, o fărâmă din acel suflet rănit încă spera la un răspuns afirmativ. Însă zâmbește, chiar dacă e aproape de lacrimi.
        - Uită că te-am întrebat.
        Se privesc în ochi. Are o căutătură vinovată, poate îi cunoaște suferința. Zâmbetul ei e pe jumătate, reflectă o inimă frântă. Și totuși îl iubește.
        - Ia-mă de mână, spune, întinzându-i-o pe a sa.
        - De ce? întreabă acesta, cu ochii ațintiți asupra mâinii întinse.
        - Vreau să simt măcar odată că trăiesc.
        El o ia de mână.
        - O secundă vreau să cred că sunt fericită. E falsă, știu, dar astfel sunt cel mai aproape de locul unde mi-aș dori să mă aflu. E mai plăcut decât golul interior cu care sunt familiară. Vreau să cred pentru o clipă că ți-e teamă să-mi pierzi iubirea, la fel cum mi-a fost mie teamă că nu mi-e înapoiată.
        - Nu e vina mea..
        - N-am spus niciodată că e vina ta, îl întrerupe ea.
        Lacrimile amare, pe care le păstrase o perioadă mult prea îndelungată, i se revarsă în final pe obraji.
        - Mi s-a spus că destinul își bate joc de noi. Te leagă de o persoană, însă pe ea nu o leagă de tine. Și nu poți fugi. Îți taie aripile și te aruncă într-un infern. Te condamnă la suferință. Dar azi am aflat.
        Cu acestea spuse, ea își desprinde mâna dintr-a lui și pleacă fără să privească în urmă. E ruinată, însă e liberă.

                                                                                 Melissa.