What I Read - part 1

       Ieri n-am avut somn, îmi zburau milioane de închipuiri prin minte. Pentru a-mi distrage atenția de la gândurile mele aleatorii am continuat lectura cu „Moștenirea familiei Van Alen” de Melissa de la Cruz, astfel găsind un paragraf foarte simpatic din punctul meu de vedere. Lectură plăcută!

       „Ar trebui să plece. Așteptase destul. Jack avea nevoie de ea. Trebuia să se ducă să-l caute; nu putea să stea aici și să aștepte cu mâinile în sân. 
        Luă torța de jos. Dar exact când se îndreptă spre primul tunel, auzi un zgomot din spate. Pași. Se întoarse, învârtind torța. 
        - Înapoi! țipă ea.
        - Eu sunt, nu-ți face griji, sunt eu!
        Jack era în fața ei. Părea neatins și întreg. Nu i se mișcase niciun fir de păr. Nu se vedea nicio zgârietură pe obraz. Avea hainele curate și chiar proaspăt călcate. Arăta perfect, așa cum arăta mereu, nu ca și cum tocmai s-ar fi luptat cu un grup de monștri cu Sânge Argintiu. 
        Schuyler nu lăsă torța din mână. Jack era oare? Își aduse aminte de ochii purpurii ai baronului. La început nu văzuse Sângele Argintiu de sub masca de ființă umană. Ăsta era Jack Force, sau altcineva? Un alt dușman care-și schimba cu abilitate forma?
        - De unde știu că ești tu? zise ea, ținând torța în sus, ca și cum ar fi salvat-o de creatura care stătea în fața ei. 
        - Schuyler, abia am scăpat cu viață. Cred că glumești, spuse Jack.
        - Nu te apropia!
        Îi trecu prin minte un gând: dacă toată șarada asta era parte din planul celor cu Sânge Argintiu? O stratagemă mortală? O mascaradă? Dacă plănuiseră ca Jack s-o „salveze” ca să-i câștige încrederea? Trecuse un an - loialitatea se mai schimbă. De unde știa ea că el nu fusese transformat? În Adunarea aia a lor fuseseră atât de departe de toate noutățile - dacă... dacă...
        - Schuyler, nu sunt Sânge Argintiu!
        Jack părea enervat și la tâmplă îi pulsa o venă. Vocea îi era răgușită de la strigat.
        - Încetează. Trebuie să ai încredere în mine! Nu avem foarte mult timp - tata nu-i poate reține prea mult. Trebuie să ieșim de aici!
        - Dovedește-mi, suieră ea. Dovedește-mi că ești cine pretinzi!
        - N-avem timp de așa ceva! Chiar vrei să-ți dovedesc cine sunt?
        - Da, îl provocă ea. 
        Drept răspuns, el o luă în brațe și o ridică în sus, sprijinind-o de perete. Își lipi buzele de ale ei și cu fiecare sărut ea putea vedea în mintea și sufletul lui. Văzu un an de ură... îl văzu singur, înstrăinat, rănit. Îl mințise și îl părăsise. Cu fiecare sărut, el o forța să vadă, să simtă... fiecare emoție, fiecare vis pe care-l avuse cu ea... fiecare gram de dorință și dor... și dragostea lui... absoluta și totala lui dragoste pentru ea. În întuneric se regăsiră unul pe altul din nou... și ea-l sărută la rândul ei, lacomă și înfometată, nu voia să se mai oprească niciodată... să-i simtă inima lângă a ei, amândoi împreună, mâinile lui în părul ei, apoi în jos pe spatele ei. Îi veni să țipe de profunzimea emoțiilor care-i învăluiau...
        - Acum mă crezi? întrebă Jack răgușit, trăgându-se puțin în spate pentru a-i putea vedea ochii.
        Schuyler dădu din cap, cu răsuflarea tăiată. Jack. Fiecare celulă a ființei ei vibra de dragoste și dorință și remușcare și iertare. Oh, Jack... dragostea vieții ei, sufletul ei...”

                                                                                 Melissa.