all of them

           "But darling, love like this is rough and fierce.
            It searches for cracks and holes in the walls
                  you've built around all these years."

"“Charlotte said that if I chose, I could cease to be a Gray and take the name my mother should have had before she was married. I could be a Starkweather. I could have a true Shadowhunter name.”

    She heard Will exhale a breath. It came out a puff of white in the cold. His eyes were blue and wide and clear, fixed on her face. He wore the expression of a man who had steeled himself to do a terrifying thing, and was carrying it through. “Of course you can have a true Shadowhunter name,” Will said. “You can have mine.”

    Tessa stared at him, all black and white against the black-and-white snow and stone. “Your name?”

    Will took a step toward her, till they stood face-to-face. Then he reached to take her hand and slid off her glove, which he put into his pocket. He held her bare hand in his, his fingers curved around hers. His hand was warm and callused, and his touch made her shiver. His eyes were steady and blue; they were everything Will was: true and tender, sharp and witty, loving and kind. “Marry me,” he said. “Marry me, Tess. Marry me and be Tessa Herondale. Or be Tessa Gray, or be whatever you wish to call yourself, but marry me and stay with me and never leave me, for I cannot bear another day of my life to go by that does not have you in it.”

    The snow was swirling down around them, white and cold and perfect. The clouds above had parted, and through the gaps she could see the stars.

    “Jem told me what Ragnor Fell said about my father,” Will went on. “That for my father there was only ever one woman he loved, and it was her for him, or nothing. You are that for me. I love you, and I will only ever love you until I die—”

    “Will!”

    He bit his lip. His hair was thick with snow, his lashes starred with flakes. “Was that too grand a statement? Did I frighten you? You know how I am with words—”

    “Oh, I do.”

    “I recall what you said to me once,” Will went on. “That words have the power to change us. Your words have changed me, Tess; they have made me a better man than I would have been otherwise. Life is a book, and there are a thousand pages I have not yet read. I would read them together with you, as many as I can, before I die—”

    She put her hand against his chest, just over his heart, and felt its beat against her palm, a unique time signature that was all its own. “I only wish you would not speak of dying,” she said. “But even for that, yes, I know how you are with your words, and, Will—I love all of them. Every word you say. The silly ones, the mad ones, the beautiful ones, and the ones that are only for me. I love them, and I love you.”

    Will began to speak, but Tessa covered his mouth with her hand.

    “I love your words, my Will, but hold them for a moment,” she said, and smiled into his eyes. “Think of all the words I have held inside all this time, while I did not know your intentions. When you came to me in the drawing room and told me that you loved me, it was the hardest thing I have ever done to send you away. You said you loved the words of my heart, the shape of my soul. I remember. I remember every word you said from that day to this. I will never forget them. There are so many words I wish to say to you, and so many I wish to hear you say to me. I hope we have all our lives to say them to each other.”

    “Then you will marry me?” Will said, looking dazed, as if he did not quite believe in his good fortune.

    “Yes,” she said—the last, the simplest, and most important word of all.

    And Will, who had words for every occasion, opened his mouth and closed it on silence, and instead reached for her to pull her against him. Her wrap fell onto the stairs, but his arms were warm around her, and his mouth hot against hers as he slanted his head down to kiss her. He tasted like snowflakes and wine, like winter and Will and London. His mouth was soft against hers, his hands in her hair, scattering white berries across the stone steps. Tessa held fast to Will as the snow swirled around them. Through the windows of the Institute, she could hear the faint sound of the music playing in the ballroom: the pianoforte, the cello, and rising above it all, like sparks leaping toward the sky, the sweet, celebratory strains of the violin."

                                                                                 Melissa.

the first dream

"Stars, hide your fires;

Let not light see my black and deep desires."

"They had been standing in the famous Whispering Gallery, Tessa leaning on the railing and gazing down into the cathedral below. Will was translating the Latin inscription on the wall of the crypt where Christopher Wren was buried - "if you seek his monument, look about you" - when Tessa absently reached to slip her hand into his. He immediately drew back, flushing.
    She looked at him in surprise. "Is something wrong?"
    "No," he said to quickly. "I simply- I did not bring you here that I might maul you in the Whispering Gallery."
    Tessa Exploded. "I am no asking you to maul me in the Whispering Gallery! But by the Angel, Will, would you stop being so polite?"
    He looked at her in amazement. "But wouldn't you rather-"
    "I would not rather. I don't want you to be polite! I don't want you to indicate points of architectural interest to me as if you were a Baedeker guide! I want you to say dreadfully, mad, funny, things and make up songs and be -" The Will I fell in love with, she almost said. "And be Will," she finished instead. "Or I shall hit you with my umbrella."
    "I am trying to court you," Will said in exasperation."Court you properly. That's what all this has been about. You know that, don't you?"
    "Mr. Rochester never courted Jane Eyre," Tessa pointed out.
    "No, he dressed up as a woman and terrified the poor girl out of her wits. Is that what you want?"
    "You would make a very ugly woman."
    "I would not. I would be stunning."
    Tessa laughed."There, she said. There is Will. Isn't that better? Don't you think so?"
    "I don't know,"Will said, eyeing her."I'm afraid to answer that. I've heard that when I speak, it makes American women wish to strike me with umbrellas."
    Tessa laughed again, and then they were both laughing, their smothered giggles bouncing off the walls of the Whispering Gallery. After that, things were decidedly easier between them, and Will's smile when he helped her down from the carriage on their return was bright and real.
    That night there had been a soft tap on Tessa’s door, and when she had gone to open it, she had found nobody there, only a book resting on the corridor floor. A Tale of Two Cities. An odd present, she had thought. There was a copy of the book in the library, which she could read as often as she wanted, but this one was brand-new, with a receipt from Hatchards marking the title page. It was only when she took it to bed with her that she realized that there was an inscription on the title page as well.

    Tess, Tess, Tessa.

    Was there ever a more beautiful sound than your name? To speak it aloud makes my heart ring like a bell. Strange to imagine that, isn’t it—a heart ringing? But when you touch me, that is what it is like, as if my heart is ringing in my chest and the sound shivers down my veins and splinters my bones with joy.

    Why have I written these words in this book? Because of you. You taught me to love this book, where I had scorned it. When I read it for the second time, with an open mind and heart, I felt the most complete despair and envy of Sydney Carton—yes, Sydney, for even if he had no hope that the woman he loved would love him, at least he could tell her of his love. At least he could do something to prove his passion, even if that thing was to die.

    I would have chosen death for a chance to tell you the truth, Tessa, if I could have been assured that death would be my own. And that is why I envied Sydney, for he was free.

    And now at last I am free, and I can finally tell you, without fear of danger to you, all that I feel in my heart.

    You are not the last dream of my soul.

    You are the first dream, the only dream I ever was unable to stop myself from dreaming. You are the first dream of my soul, and from that dream I hope will come all other dreams, a lifetime’s worth.

    With hope at last,

    Will Herondale

    She had sat up for a long time after that, holding the book without reading it, watching the dawn come up over London. In the morning she had fairly flown to get dressed, before she’d seized up the book and dashed downstairs with it. She caught Will coming out of his bedroom, hair still damp from the pitcher, and hurled herself at him, catching his lapels and pulling him to her, burying her face in his chest. The book thumped to the floor between him as he reached to hold her, smoothing her hair down her back, whispering softly, “Tessa, what is it, what’s wrong? Did you not like—”

    “No one has ever written me anything so beautiful,” she said, her face pressed against his chest, the soft beat of his heart steady beneath his shirt and jacket. “Not ever.”"

                                                                                 Melissa.

waste

"For this alone on Death I wreak

The wrath that garners in my heart:

He put our lives so far apart

We cannot hear each other speak."

"She looked up at that.“I think you are very selfless.”At his noise of disagreement she said: “Surely you must know that what you do is exemplary. There is a coldness to the Clave, it is true. We are dust and shadows. But you are like the heroes of ancient times, like Achilles and Jason.”
    “Achilles was murdered with a poisoned arrow, and Jason died alone, killed by his own rotting ship. Such is the fate of heroes; the Angel knows why anyone would want to be one.”

    Tessa looked at him. There were shadows under his blue eyes, she saw, and his fingers were worrying at the material of his cuffs, thoughtlessly, as if he were not aware he was doing it. Months, she thought. Months since they had been alone together for more than a moment. They’d had only accidental encounters in hallways, in the courtyard, awkwardly exchanged pleasantries. She had missed his jokes, the books he had lent her, the flashes of laughter in his gaze. Caught in the memory of the easier Will of an earlier time, she spoke without thinking:

    “I cannot stop recollecting something you told me once,” she said.

    He looked at her in surprise.“Yes? And what is that?”

    “That sometimes when you cannot decide what to do, you pretend you are a character in a book, because it is easier to decide what they would do.”

    “I am,” Will said, “perhaps, not someone to take advice from if you are seeking happiness.”

    “Not happiness. Not exactly. I want to help—to do good—” She broke off and sighed. “And I have turned to many books, but if there is guidance in them, I have not found it. You said you were Sydney Carton—”

    Will made a sound, and sank down onto a chair on the opposite side of the table from her. His lashes were lowered, veiling his eyes.

    “And I suppose I know what that makes the rest of us,” she said. “But I do not want to be Lucie Manette, for she did nothing to save Charles; she let Sydney do it all. And she was cruel to him.”

    “To Charles?” Will said.

    “To Sydney,” Tessa said. “He wanted to be a better man, but she would not help him.”

    “She could not. She was engaged to Charles Darney.”

    “Still, it was not kind,” Tessa said.

    Will threw himself out of his chair as quickly as he had thrown himself into it. He leaned forward, his hands on the table. His eyes were very blue in the blue light of the lamp. “Sometimes one must choose whether to be kind or honorable,” he said. “Sometimes one cannot be both.”

    “Which is better?” Tessa whispered.

    Will’s mouth twisted with bitter humor. “I suppose it depends on the book.”

    Tessa craned her head back to look at him. “You know that feeling,” she said, “when you are reading a book, and you know that it is going to be a tragedy; you can feel the cold and darkness coming, see the net drawing close around the characters who live and breathe on the pages. But you are tied to the story as if being dragged behind a carriage, and you cannot let go or turn the course aside.” His blue eyes were dark with understanding—of course Will would understand—and she hurried on. “I feel now as if the same is happening, only not to characters on a page but to my own beloved friends and companions. I do not want to sit by while tragedy comes for us. I would turn it aside, only I struggle to discover how that might be done.”

    “You fear for Jem,” Will said.

    “Yes,” she said. “And I fear for you, too.”

    “No,” Will said hoarsely. “Don’t waste that on me, Tess.”"

                                                                                 Melissa.

ploaie de amintiri

"You call it hope - that fire of fire!

Is it but agony of desire."

        Explicații. Gesticulări. Fraze scurte și neînțelese, scrise pe o tablă neagră mohorâtă. Un murmur se plimbă prin sală. Profesorul solicită liniște. Colegul din ultima bancă se cere la baie. Un comentariu ironic este oferit de măscăriciul clasei. Râsete îl acompaniază. Acele ceasului se învârt în același ritm lent, precum o faceau și cu un minut înainte. Purtată de un val de obosoală împletită cu nostalgie își îngăduie să alunece din nou în zilele de vară, când zâmbetul se prezenta singur, fără să fie forțat de o aparență. Chipul ușor îmbujorat, încrețit întodeauna de un rânjet încrezător și contagios, găzduind oceanele în care ea se înneacă veșnic, îi răsare în minte, luminându-i figura asemenea unui far într-un întuneric absolut.

        Cu puțin timp în urmă, el se prezentase într-unul din visele ei. Scenariul, fiind unul deosebit de neobișnuit, aduce elemente de pretutindeni. Pătura reprezintă terenul comun, strada reprezintă copilăria fetei, iar iarba verde, așezată pe alocuri, reprezintă colțurile de lume pe care el încă dorește să le viziteze. Băiatul cu părul bălai își poartă tricoul galben, semnul său distinctiv, culoarea care îi întoarce mereu capul fetei, în speranța că oceanele lui sunt în apropiere. Tolăniți pe pătură, joacă eternul joc de sah al privirilor, scânteiând a dorință. Se pun de acord să-și ofere unul celuilalt sinceritate, dezvăluindu-și sentimentele care nu vor fi rostite niciodată înafara somnului.
        - Îți amintești ședința aceea din februarie?
        Un surâs îi încolțește în colțul gurii. O zi de februarie bogată în evenimente, încheiându-se cu întâlnirea a doi ochi căprui care îl studiau curioși. N-au schimbat nicio vorbă în acea seară și nici multă vreme după, însă odată începută discuția cuvintele curgeau mai iute decât râurile.
        - Patru luni mai târziu îmi aminteam fructul tău preferat, dar nu și numele.
        - Totuși, l-ai ghicit.
        O privire vicleană o fulgeră.
        - Aha, ți s-a spus.
        Își muscă buza inferioară, cum mai făce uneori când este prins cu mâța-n sac. Cu un gest sigur îi mângâie obrazul. Spunea de multe ori că suferă de timiditate, însă ea se gândea că nu cunoscuse o persoană mai precisă în acțiunile sale sau mai creativă în soluți.
        - Dacă timpul ar fi fost potrivit, dacă spațiul ar fi fost corect și dacă visurile noastre ar fi zburat în aceeași direcție, aș fi putut păstra iubirea ta. Aș fi învelit-o într-a mea și aș fi dosit-o bine, să fiu sigur că n-am să pierd ghemotocul niciodată.
        Răspunsul o dezamăgește. Totuși, la ce se aștepta? Nisipul din clepsidră este pe sfârșite, are să audă în curând o altă bătaie nedorită la ușă și, înainte să-și dea seama, are să planeze spre alt pământ arid, altă glumă a universului.

        Scenariul se schimbă. Amintirea visului se pierde în favoarea unei întâmplări de pe pământ.
        Lidera de grup o roagă să aranjeze scaunele într-un cerc, pentru jocul de cunoaștere care va urma. Câteva minute, nu mai mult de douăzeci, depășesc ora de sosire. Nu va mai veni. N-ar îndrăzni.
        Așează ultimul scaun când o voce mult prea cunoscută îi salută pe ceilalți participanți. Un fior îi străbate șira spinării. Neliniștea i se instalează în ființă, cuprinzând-o într-o strânsoare fatală. Cu o lună în urmă, vocea spunea că își umple programul de călătorii. Budapesta, Busteni și încă ceva spontan. Plusuri, minusuri, argumente și contraargumente duc o bătălie în interiorul minții controverse a fetei. Gânduri irelevante scriu iar și iar pe hârtia ei: „Nu te întoarce. Rămâi unde ești. Dacă încremenești te vei face mică și vei dispărea.”
        Se răsucește și, surpriză, se izbește de cineva. Acel cineva. Acel cineva care poartă un zâmbet până la urechi, cald, care îi lasă picioarele moi.
        - Hey, spune și, înainte să apuce ceva, ea îl strânge într-o îmbrățisare așteptată de mult.
        - Întenționam să te sărut pe obraz, dar și asta funcționează, continuă, răzând vesel.
        Odată despărțiți el îi ia fața în mâini și, încet și cu încredere, îi depune pe fiecare obraz un sărut, lăsând în urmă pete roșii, arzând. Îi spune că i-a lipsit, iar ea se bâlbâie. Părăsește încăperea într-o manieră grăbită și netrebnică, răspunsul ei nerostit fiind „Și tu mi-ai lipsit.”
        Ședința începe cu jocul de cunoaștere pregătit de lidera de grup. Se numește Rețele, sau ceva asemănător. Ai nevoie de un ghem de ață și de o mulțime de persoane. Ții de ață, arunci ghemul la o persoană care nu a primit, îți spui numele și sportul preferat. Se formează o plasă de ață în interiorul cercului. El primește ghemul și îl aruncă fără ezitare înspre ea. Ghemul se rostogolește pe jos și ea se deplasează să îl înhațe. Se înroșește. Îl aruncă mai departe. Jocul merge înainte, între cei doi întinzându-se acum o fășie de ață de care el trage pentru a-i atrage ei atenția. Schimburi de priviri, zâmbete și îmbujorări. Ghemul ajunge la celălalt capăt. Prima persoană traversează plasa de ață, formând din nou ghemul și oferindu-l persoanei căreia i l-a aruncat împreună cu informația primită de la aceasta. El pășește spre ea. Se oprește înaintea fetei și îi întinde ghemul. Contemplează ironic timp de câteva secunde la numele ei. Ea continuă jocul absentă, urechile ei înregistrând un singur sunet, asemenea unei bătăi regulate de tobă. Un zâmbet tont îi împodobește chipul.

                                                                                 Melissa.

la revedere

          "This is the last one." 

        Sunt șapte miliarde de oameni pe care i-aș fi putut întâlni și șapte miliarde de oameni pe care i-as fi putut iubi. Totuși, dintre acei șapte miliarde de oameni, în colțul meu de lume a apărut o singură ființă cu părul bălai, zâmbet strălucitor și ochii ca oceanele și, dintre acei șapte miliarde de oameni, doar ființa aceasta mi-a îmbătat inima.
        „O petrecere de la revedere” o numiseră. Deși, dacă socotești puțin, se prea poate să fi fost un adio neînflorit.
        A început nepromițător și a continuat la fel, însă noi nu ne prezentasem pentru petrecere, ci pentru oamenii care se învârteau în jurul subsolului unde se desfășura jumatate din acțiune. Cealaltă jumatate consta în face-painting și avea loc la mai puțin de zece pași de anterioara, în bucătăria celebră pentru discuțiile de seară.
        Mi-am făcut intrarea în istorie printr-un plonjon pe gresie din cauza picioarelor mele neatente și, desigur, prin îmbrățișarea tuturor participanților.
        El hotărâse să transforme un Halloween vrut „creepy” întrunul și mai și datorită lumânărilor aprinse pretutindeni în încăpere, în special în apropierea „caietului de la revedere”, cum îl numise. Am lăsat și eu câteva urme de pix și am stins dansurile de flăcări de fiecare dată când se uita la mine. Îi puteam oferi o tachinare finală așa că asta am și făcut.
        Înainte de plecare vream să spun atâtea încât am ajuns să spun nimic altceva decât „take care”, fiind singurele cuvinte care și-au găsit ieșirea. Stătea în fața mea și priveam în oceanele lui, mai confuză ca niciodată, pentru că creierul meu nu realiza despărțirea. Il vedeam și mâine, și poimâine, si tot restul zilelor în viața mea, o bulină constantă, o pată nedorită la început, însă îndrăgită mai târziu. Și poate dacă nu mi-ar fi spus „this is the last one” când l-am strâns la piept pentru a mia oară în acea seară, probabil n-aș fi conceput nici până în momentul ăsta că mai aveam exact zece minute până când urma să ma urc în mașină și să-i pierd din vedere trăsăturile, vii și atent conturate, pentru totdeauna.
        Cu toate acestea nu am plâns. Mă simțeam departe. Parcă priveam dintr-o a treia perspectivă. Cred că cineva se aștepta să vărs lacrimi, dat fiind că o mai făcusem înainte din același motiv, dar ele n-au venit, iar eu nu le-am putut chema.
        Încă pierdută într-o lume de neatins, mă forțam să rețin momentul, să îl sculptez în amintirile mele, să păstrez fiecare secundă rămasă. Am parcurs cu spatele ultimii pași până la colț, special ca să-i văd pentru ultima dată silueta, și am rămas perplexă să constat că ființa aceea minunată și bălaie îmi imita gestul, tratându-mă cu fața și oferindu-mi o finală reclamă la colgate. Și-a fluturat mâna cu un gest nonșalant, lăsându-mi neintenționat o arsură înăntru, de o amploare infinită. Pentru el semăna cu un joc de șah știut deja pierdut de lângă care abia aștepți să zbori.
        Mi-a spus că o să-l uit. Că într-un an nu va mai fi existat niciodată un voluntar cu razele împletite în creștet și că vor fi alții să-mi fure privirile. Nu i-am spus cât de mult se înșală. Cumva vorbele mi se împotmoleau pe drum și rămâneau nespuse.
        Poate că vor opri și alte trenuri în stație, însă felul în care m-a răvășit șederea lui nu se va pierde niciodată.

                                                                                 Melissa.

cântec de adio

„Ia tu, din inima-mi capricioasă,

Iubirea mea meschină:

Ia-o sau n-o lua, cum dorești;

Eu n-o mai vreau de-acum.”

        Acum că timpul ni se scurge,
        Lovește-mă cum nu m-ai mai lovit,
        Iubește-mă cum nu m-ai mai iubit,
        Cum nici n-ai fi gândit,
        Dacă lumea nu ne-ar fi asuprit
        Speranțele împreună.

        Mărunțește-mă în palma ta,
        Dar păstrează dragostea mea tânără
        Și amintește-ți de zilele de vară
        Pentru a căror avânt
        Eu voi plânge seară de seară.
        Promite-mi că mi te vei strecura în vise,
        De departe, de unde oi fi
        Ca să-mi mângâi chipul plâpând,
        Lăcrimând a nostalgie.

        Și când nimic nu va mai rămâne,
        Din ceea ce am împărțit,
        Sper ca stelele strălucind la ani distanță
        Să-ți lumineze încă oceanele.

                                                                                 Melissa.

vrea

„În suflet sunt ascunse comorile,

Ținute în secret, în tăcere învăluite;

Gândurile, speranțele, visele, plăcerile,

Doar farmece distruse, de-ar fi dezvăluite.”

       „- Tessa, spune ceva! Lui Jem îi tremura vocea. Mă tem să nu crezi că regret acea noapte. Nu e adevărat. Își trecu degetul peste încheietura mâinii ei, pe porțiunea de piele dintre manșeta rochiei și mănușă. Singurul meu regret este că s-a întâmplat prea curând. Eu... eu aș fi vrut să te... să te curtez mai întâi. Să te invit la plimbare, cu un însoțitor.

        - Un însoțitor? 

        Tessa râse împotriva propriei voințe. El continuă hotărât.

        - Să-ți spun despre sentimentele mele, înainte de a le dovedi. Să scriu versuri pentru tine...

        - Dar ție nici măcar nu-ți place poezia, zise Tessa, vocea ei mimând un râs de ușurare. 

        - Nu. Dar tu mă faci să vreau să scriu versuri. Asta nu se ia în calcul? 

        Buzele Tessei se arcuiră într-un zâmbet. Se aplecă și-l privi, atât de aproape încât îi putea distinge fiecare geană argintie a pleoapelor, ușoarele cicatrice albe de pe gâtul palid, acolo unde cândva fuseseră peceți.

        - James Carstairs, asta sună de parcă ai exersat mult timp. Câte fete ai dat pe spate cu această remarcă? 

        - Există numai o fată pe care să-mi doresc să o dau pe spate, zise el. Întrebarea este: vrea? 

        Tessa îi zâmbi.

        - Vrea.”

                                                                                 Melissa.

ceva

          „Uneori suntem mai puțin nefericiți 

           când cei pe care-i iubim ne decepționează, 

           decât dacă nu ne decepționează.”

       „- Will, zise ea, iar vocea îi răsună slab în propriile-i urechi. Will, vreau să te întreb...
        Se uită la ea. Apa îi lipea genele una de cealaltă, făcându-le să semene cu niște brațe de stele.
        - Da?
        - Te porți de parcă nu ți-ar păsa de nimic, spuse ea dintr-o suflare.
        Se simțea ca și când ar fi alergat, și ar fi urcat pe vârful unui deal, și ar fi alergat înapoi pe partea cealaltă, și nu putea să se opreasca. Gravitația o ducea acolo unde trebuia să meargă.
        - Dar tuturor ne pasă de câte ceva. Nu?
        - Oare? zise Will blând.
        Pentru că nu-i răspunse, se lăsă din nou pe spate, cu capul sprijinit pe mâini.
        - Tess, zise el. Vino aici și stai lângă mine.
        Ea se apropie. Era rece și umed pe podea, dar se așeză, strângându-și fustele în jurul ei astfel încât i se vedeau numai vârfurile botinelor. Se uită la Will; stăteau foarte aproape, față în față. În lumina cenușie, profilul lui era rece și curat; doar gura avea o ușoară moliciune.
        - Nu râzi niciodată, zise ea. Te porți de parcă totul ți s-ar părea amuzant, dar niciodată nu râzi. Uneori, când crezi că nimeni nu e atent la tine, zâmbești.
        Pentru o clipă, el tăcu. Apoi:
        - Tu, spuse Will, pe jumătate șovăitor. Tu mă faci să râd. Din clipa în care m-ai lovit cu sticla aia...
        - Era o cană, zise Tessa imediat.
        El schiță un zâmbet.
        - Ca să nu mai vorbim de faptul că întodeauna mă corectezi. Cu figura aia a ta nostimă când faci asta. Tu mă faci...”

                                                                                 Melissa.

încăpere

          "We kill all the caterpillars and complain that there are no butterflies."

        - Și cam ce se petrece în acea încăpere?
        - Încăperea aia? Umm.. nu știu, se ceartă de când mă știu. Aud cum strigă unii la ceilalți. Uneori izbesc lucruri. Lucruri se sparg. Pentru unele se plânge, pentru unele se pornește încă un schimb de cuvinte tăioase. Nu știu cine plânge, aud doar bocete în agonie. Oameni în trecere mă întreabă de ce aleg să fiu un spectator, când aș putea înceta zarva. Adevărul este că mi-e teamă să trec pragul. N-am văzut să iasă nimic întreg din agitația aceea. Văd doar speranțe decedate rostogolindu-se pe afară, pierdute pentru totdeauna.
        - Atunci care crezi că este rolul tău în aceasă poveste?
        - Rol? N-am nici rol, nici scop, nici încredere în viitor. Poate am avut cândva, însă am trecut de partea cealaltă înainte să găsesc. Sunt o himeră care bântuie împrejurimile, iar singurele ființe care mă pot zări sunt fie cele pierdute, fie cele care se alătură grupului gălăgios. Poate sunt un fel de paznic al pieirii sau al infernului.
        Fantoma luă o mică pauză de contemplare, în timpul căreia țipetele de dincolo de ușă împungeau aspru ambianța. Vizitatorul tresări la auzul unei plesnituri pronunțate și își șterse fruntea de sudoare. Scena se desfășura înăuntrul unui vid imprecis, familiar fantomei și înspăimântător vizitatorului. Niciunul din personaje nu pricepea cum a apucat prezentul.
        - În fine, să revenim la tema inițială. Te consideri pierdut?
        Vizitatorul inspiră adânc, privindu-și pantofii și hainele murdare de sânge și noroi. Nu i se părea firesc felul în care arăta, dar veșmintele curate păreau ireale, un ideal absurd.
        - Probabil sunt pierdut din moment ce nu cunosc drumul pe care l-am parcurs să ajung aici, ce am facut  să mă acopăr într-atât de negru și cum mă numesc.
        - Înțeleg.Ai vreo aspirație pentru viitor?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.Vreun chip rămas întimpărit în memorie?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.Vreun sentiment care te apasă?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.
        Un zâmbet cunoscător se întipări pe fața fatomei. Mulți ca el îi mai ieșiseră în cale, mulți ca el și-au făcut alegerea.
        - Tu, dragul meu vizitator, ești ceea ce îmi place să numesc o vietate goală pe dinăuntru. Unul dintre cei pierduți. Ești prada vieții, persoana în care ceilalți au lovit până te-ai prefăcut în pulbere. Am o teorie precum tu și cei ca tine sunteți parte din cadavrele măcelului de dincolo de ușa aceasta. Însă sunteți o parte mai specială. Diferit de alte cadavre, voi încă străbateți, chiar dacă v-a apus esența. Ce ai să faci în continuare nu știu și nu mă privește. Te vei face nevăzut spre locul destinat ție în funcție de ceea ce ai construit în tine, chiar dacă în acest moment ai rămas cu nimic. Unii se scutură de mizerie și pășesc pe ușă precum sufletele noi, alții se disipă, iar cei mai mulți continuă să colinde dimensiunea aceasta nedefinită.
        Vizitatorul își luă zborul. Unde, nu contează. Fantoma, rămasă singură pentru a mia oară, se rezemă de ușa problematică înfrântă, lacrimi brăzdându-i obrajii. Șopți pentru sine: „Eu în schimb am rămas pe loc.”

                                                                                 Melissa.

pe aripile confuziei

          "Some cry with tears; others with thoughts."

        Mă perind prin labirintul vieții, căutând în disperare o portiță de ieșire, o arcadă înverzită anunțând finalul chinului. Și deși o caut cu mintea pretudindeni, seara mă întreb dacă as păși spre ea. Mă simt mai în siguranță știind că ar fi acolo, cunoscându-mă și binevoind să mă ajute, însă nu m-ar lua ea oare mult prea devreme? Nu simt că aparțin grădinii de puieți veseli și plini de încredere. Uneori ei îmi zâmbesc și îmi oferă o vorbă bună care-mi ușurează ziua, dar de cele mai multe ori mă îmbrâncesc și râd de hainele mele pătate cu noroi. Poate și pe ei îi încearcă același sentiment. Sau nu. N-am să știu niciodată. Se pricep la aparențe mai bine ca mine.
        Mi-am legat simpatia de un individ temporar și imprevizibil. Il văzusem chiar ieri. Ieri fiind in urmă cu două zile, însă arsura își păstrează aceeași prospețime. Mi-a tăiat calea tocmai când mă așteptam mai puțin să-i văd chipul, ca întodeauna. Se anunța o ceață adâncă deasupra apelor mele, amețindu-mă îndeajuns încât să pierd esențialul întâlnirii. Totuși, se prea poate ca întâlnirea să fi fost lipsită de esențial deoarece primele cuvinte care au ajuns la urechile mele n-au fost în chip de salut. Ele constituiau un „la revedere” repezit, precum alungi un tânțar care îți bâzâie lângă ureche. N-am înțeles, dar i-am făcut o promisiune inutilă.

                                                                                 Melissa.

nemărginite

        Îmi ciocăne repezit la ușă și bate din picior a nerăbdare. Expresia sa îmi transmite necazul înaintea cuvintelor care alunecă cu iuțeală spre urechile mele. Îmi spune că totul s-a terminat, că zarurile sunt aruncate, zambilele ofilite, zâmbetele pierdute. Soarele s-a ascuns după mantia lui neagră, iar acum aruncă raze difuze, sărace în ardoare. Rămân distrată cu mâna pe clanță și îi ratez plecarea. Dinaintea ochilor mei dansează frunze arămii îmbrăcate în fuste de ploaie, învârtind în brațele lor vijelii răutăcioase. Izbesc agasată orificiul către însuflețire și mă trântesc furtunos pe divan.
        - Și unde e catastrofa?
        Tresar observând himera așezată confortabil în colțurile minții mele. O cunosc și ea mă cunoaște pe mine. Are părul bălai, ochii de culoarea cerului, zâmbetul maiestuos asemenea divinității.
        Nu-i răspund. Nenorocirea e prezentul. Nu înțeleg sensurile universului, nu înțeleg de ce m-ar smulge din pământ ca să mă arunce nepăsător pe altul, lăsându-mi greutățile înrădăcinării. Îi îngăduie Mării să mă înnece în valurile sale, privind din lojă nemulțumit. Nu pricep însemnătatea gesturilor sale, cruditatea nemărginită cu care îmi servește nedreptățile, felul în care nici nu clipește când mă zbat în boală, tânjind după gustul dulce al suprafeței. Iar când vremea răpirii se abate din nou asupra mea nu-mi oferă lămuriri sau bandaje. Nu-mi oferă nici măcar prezența sa. Își trimite subalternii scârbiți să anunțe în grabă următoarea treaptă a suferinței. Și eu, continuu neîndreptățită, mă scufund molcomă în străfundurile mele, așteptând înfrigurată prima lovitură.

                                                                                 Melissa.

promisiunile crăiesii

          "And then I felt sad 
           because I realized that once people are broken in certain ways, 
           they can’t ever be fixed."

        - Îmi amintesc că într-una din zile îmi dorisem să navighez marea cu atâta ardoare încât m-am oferit pradă valurilor sale, încrezătoare că mă vor ocroti. Întreaga viață mi s-a derulat prin fața ochilor și simțeam cum alunec spre neființă. În acel moment Moartea nu mi se înfățișa asemenea unui secerător înveșmântat în negru și înzestrat cu o coasă. Măria Sa avea grația unei lebede și venirea unei crăiesi. Îmi șoptea povești cu prinți și prințese care și-au găsit tronul pe care să șeadă, povești cu oameni obosiți care își întâlneau odihna, povești cu suflete pierdute care s-au împlinit în regatul ei. Îi făgăduisem că am să mă prezint îndată, că am să pășesc în lumina orbitoare ce se isca înaintea mea. M-a luat blând de mână, grâindu-mi că mă însoțește și promitând solemn că n-am să mai simt fiorii singurătății în veci. Mă încerca un somn amarnic. Aproape am închis ochii, aproape i-am închis. Aproape.

        - Ce s-a întâmplat pe urmă? 

        Chipul inexpresiv al străinei se distinse într-un zâmbet la auzul întrebării copilei, floarea incocenței în întreaga sa splendoare. 

        - Pe urmă am zărit cerul. Bolta cerească îmbrăcase o haină trandafirie și pregătea plecarea celei mai însemnate stele din univers. Oameni se agitau de jur împrejurul meu debordând de îngrijorare, întrebând diverse, scuturându-mă de atingerea Măreții Crăiese. Am vărsat pe nisipul fin și arzător promisiunile acesteia, iar lumea și-a recăpătat vocea. Auzeam din nou freamătul neîncetat al mării. Auzeam din nou glasul vieții, iar lacrimi se strecurau afară, revărsându-se peste obrajii mei palizi și lucind în lumina tot mai scăzândă a apusului. 

                                                                                 Melissa.

amar

          "What do you say when the feelings don't fit into words?"

        Rămâi încremenit, privind in gol, având pe fundalul gândurilor tale mișcările dezordonate și vesele ale celorlalți. Pentru prima privire guști un sentiment de fericire, de tinerețe, de infinitate. Trăiești prin bucuria lor, le inspiri energia. Însă, cu cât privești mai lung, cu atât se apropie mai mult o întrebare tulburătoare de tine: „Eu de ce nu sunt printre ei?”. Socotești situația ca fiind un puzzle, o întorci pe toate părțile, pierzând din suflu la fiecare numărătoare. Chipul voios ți se întunecă, concluzia te scutură bine de umeri și te mototolește pe dinăuntru. Încerci să forțezi gândul că va veni și vremea ta, dar minciuna e mult prea uzată să funcționeze cu aceeași intensitate. Brusc fericirea celorlalți îți pare o jignire la adresa ta. Felul în care stai pe margine studiind este nedrept. Te simți de parcă Dumnezeu a uitat să îți ofere și ție cadoul prieteniei. Îți cobori privirea în poală la mâinile tale împreunate și nesigure. Ei nu te pot vedea în felul ăsta, nu te pot vedea șters și decolorat. Trebuie să îți îngrijești puținul. Cu silă îți pictezi un zâmbet străin, tremurând din buză. Îți spui că poți trăi cu amintirile celorlalți. Îți spui că poți merge mai departe imaginându-ți că, pe o altă pânză, a unui alt pictor, te-ar strânge și pe tine de mână în dansul lor nebun.

                                                                                 Melissa.

suntem, sunt, nu suntem

          "Stop thinking about everything so much, 
                     you're breaking your own heart."

        Cuvintele rostite se amestecă cu tainele sufletului și tălmăcesc sentimente amestecate, neînțelese, difuze. Spun ceea ce vreau să păstrez și păstrez ceea ce vreau să spun. Plâng. Strig. Regret. Noaptea se încheie în aceeași manieră, înfundând suspine în pernă, aruncând pumni în saltea, repetând o propoziție neadevărată în speranța că ziua de mâine va fi mai blândă cu inima mea plăpândă, sfărămadă de prăpăd.
        Îmi imaginez chipul tău, ochii colcăind a mister, pletele bălaie reflectând soarele, privirea încrezătoare, necunoscătoare eșecului. Nu îndrăznesc să-ți reproduc buzele. Cântăresc vorbele pe care le-am schimbat, ajungând mereu la un rezultat dezastruos. Știu că nu funcționăm, oricât mi-aș dori, oricât ți-ai dori, dacă îți dorești. Suntem asemenea muritorilor lui Eminescu, mici și neînsemnati, naivi și puerili. Avem doar stele cu noroc și prigoniri de soarte. Avem doar amintiri, vise spulberate și praf de stele. Suntem pierduți pe Marea Vieții, pierzând și timpul, și dorințele rămase, pierzându-ne pe noi.
       
                                                                                 Melissa.

șoapte

        Se aud șoapte înăuntrul meu, șoapte deranjate. Ceva se fărâmă din interior. Ignor zgomotele, înțepăturile și potoapele care-mi încețoșează pașii, însă știu că sunt acolo și știu că n-au cum să-și schimbe cuibul, iar asta mă răscolește înzecit. Privesc în amintirea fantomei, a ceea ce credeam că sunt. Sufletul îmi tremură la unison cu glasul și mâinile. Nu mă pot lăsa, n-am curajul. Tăcută, mă apropiu de oglindă. Se uită la mine, se amuză pe socoteala mea. Îi îngădui, n-am fost niciodată în stare să mă apăr sau să mă feresc de cuțitele aruncate intenționat în direcția mea. Îmi strecor o minciună referitoare la viitor. Schițez o imitație deplorabilă a unui zâmbet și inspir. A mai trecut o zi și n-a fost ce am așteptat. Teama că mă va întălni sfârșitul înaintea panglicii a înaintat. Nu-mi doresc să fiu fericită, aspirația la un ciob crescut îmi ajunge. Cumva îmi găsesc așternuturile și renunț. Șoaptele continuă să mă bântuie, devenind singurul zgomot reverberând în mine.

                                                                                 Melissa.