la revedere

          "This is the last one." 

        Sunt șapte miliarde de oameni pe care i-aș fi putut întâlni și șapte miliarde de oameni pe care i-as fi putut iubi. Totuși, dintre acei șapte miliarde de oameni, în colțul meu de lume a apărut o singură ființă cu părul bălai, zâmbet strălucitor și ochii ca oceanele și, dintre acei șapte miliarde de oameni, doar ființa aceasta mi-a îmbătat inima.
        „O petrecere de la revedere” o numiseră. Deși, dacă socotești puțin, se prea poate să fi fost un adio neînflorit.
        A început nepromițător și a continuat la fel, însă noi nu ne prezentasem pentru petrecere, ci pentru oamenii care se învârteau în jurul subsolului unde se desfășura jumatate din acțiune. Cealaltă jumatate consta în face-painting și avea loc la mai puțin de zece pași de anterioara, în bucătăria celebră pentru discuțiile de seară.
        Mi-am făcut intrarea în istorie printr-un plonjon pe gresie din cauza picioarelor mele neatente și, desigur, prin îmbrățișarea tuturor participanților.
        El hotărâse să transforme un Halloween vrut „creepy” întrunul și mai și datorită lumânărilor aprinse pretutindeni în încăpere, în special în apropierea „caietului de la revedere”, cum îl numise. Am lăsat și eu câteva urme de pix și am stins dansurile de flăcări de fiecare dată când se uita la mine. Îi puteam oferi o tachinare finală așa că asta am și făcut.
        Înainte de plecare vream să spun atâtea încât am ajuns să spun nimic altceva decât „take care”, fiind singurele cuvinte care și-au găsit ieșirea. Stătea în fața mea și priveam în oceanele lui, mai confuză ca niciodată, pentru că creierul meu nu realiza despărțirea. Il vedeam și mâine, și poimâine, si tot restul zilelor în viața mea, o bulină constantă, o pată nedorită la început, însă îndrăgită mai târziu. Și poate dacă nu mi-ar fi spus „this is the last one” când l-am strâns la piept pentru a mia oară în acea seară, probabil n-aș fi conceput nici până în momentul ăsta că mai aveam exact zece minute până când urma să ma urc în mașină și să-i pierd din vedere trăsăturile, vii și atent conturate, pentru totdeauna.
        Cu toate acestea nu am plâns. Mă simțeam departe. Parcă priveam dintr-o a treia perspectivă. Cred că cineva se aștepta să vărs lacrimi, dat fiind că o mai făcusem înainte din același motiv, dar ele n-au venit, iar eu nu le-am putut chema.
        Încă pierdută într-o lume de neatins, mă forțam să rețin momentul, să îl sculptez în amintirile mele, să păstrez fiecare secundă rămasă. Am parcurs cu spatele ultimii pași până la colț, special ca să-i văd pentru ultima dată silueta, și am rămas perplexă să constat că ființa aceea minunată și bălaie îmi imita gestul, tratându-mă cu fața și oferindu-mi o finală reclamă la colgate. Și-a fluturat mâna cu un gest nonșalant, lăsându-mi neintenționat o arsură înăntru, de o amploare infinită. Pentru el semăna cu un joc de șah știut deja pierdut de lângă care abia aștepți să zbori.
        Mi-a spus că o să-l uit. Că într-un an nu va mai fi existat niciodată un voluntar cu razele împletite în creștet și că vor fi alții să-mi fure privirile. Nu i-am spus cât de mult se înșală. Cumva vorbele mi se împotmoleau pe drum și rămâneau nespuse.
        Poate că vor opri și alte trenuri în stație, însă felul în care m-a răvășit șederea lui nu se va pierde niciodată.

                                                                                 Melissa.