"You call it hope - that fire of fire!
Is it but agony of desire."
Explicații. Gesticulări. Fraze scurte și neînțelese, scrise pe o tablă neagră mohorâtă. Un murmur se plimbă prin sală. Profesorul solicită liniște. Colegul din ultima bancă se cere la baie. Un comentariu ironic este oferit de măscăriciul clasei. Râsete îl acompaniază. Acele ceasului se învârt în același ritm lent, precum o faceau și cu un minut înainte. Purtată de un val de obosoală împletită cu nostalgie își îngăduie să alunece din nou în zilele de vară, când zâmbetul se prezenta singur, fără să fie forțat de o aparență. Chipul ușor îmbujorat, încrețit întodeauna de un rânjet încrezător și contagios, găzduind oceanele în care ea se înneacă veșnic, îi răsare în minte, luminându-i figura asemenea unui far într-un întuneric absolut.
Cu puțin timp în urmă, el se prezentase într-unul din visele ei. Scenariul, fiind unul deosebit de neobișnuit, aduce elemente de pretutindeni. Pătura reprezintă terenul comun, strada reprezintă copilăria fetei, iar iarba verde, așezată pe alocuri, reprezintă colțurile de lume pe care el încă dorește să le viziteze. Băiatul cu părul bălai își poartă tricoul galben, semnul său distinctiv, culoarea care îi întoarce mereu capul fetei, în speranța că oceanele lui sunt în apropiere. Tolăniți pe pătură, joacă eternul joc de sah al privirilor, scânteiând a dorință. Se pun de acord să-și ofere unul celuilalt sinceritate, dezvăluindu-și sentimentele care nu vor fi rostite niciodată înafara somnului.
- Îți amintești ședința aceea din februarie?
Un surâs îi încolțește în colțul gurii. O zi de februarie bogată în evenimente, încheiându-se cu întâlnirea a doi ochi căprui care îl studiau curioși. N-au schimbat nicio vorbă în acea seară și nici multă vreme după, însă odată începută discuția cuvintele curgeau mai iute decât râurile.
- Patru luni mai târziu îmi aminteam fructul tău preferat, dar nu și numele.
- Totuși, l-ai ghicit.
O privire vicleană o fulgeră.
- Aha, ți s-a spus.
Își muscă buza inferioară, cum mai făce uneori când este prins cu mâța-n sac. Cu un gest sigur îi mângâie obrazul. Spunea de multe ori că suferă de timiditate, însă ea se gândea că nu cunoscuse o persoană mai precisă în acțiunile sale sau mai creativă în soluți.
- Dacă timpul ar fi fost potrivit, dacă spațiul ar fi fost corect și dacă visurile noastre ar fi zburat în aceeași direcție, aș fi putut păstra iubirea ta. Aș fi învelit-o într-a mea și aș fi dosit-o bine, să fiu sigur că n-am să pierd ghemotocul niciodată.
Răspunsul o dezamăgește. Totuși, la ce se aștepta? Nisipul din clepsidră este pe sfârșite, are să audă în curând o altă bătaie nedorită la ușă și, înainte să-și dea seama, are să planeze spre alt pământ arid, altă glumă a universului.
Scenariul se schimbă. Amintirea visului se pierde în favoarea unei întâmplări de pe pământ.
Lidera de grup o roagă să aranjeze scaunele într-un cerc, pentru jocul de cunoaștere care va urma. Câteva minute, nu mai mult de douăzeci, depășesc ora de sosire. Nu va mai veni. N-ar îndrăzni.
Așează ultimul scaun când o voce mult prea cunoscută îi salută pe ceilalți participanți. Un fior îi străbate șira spinării. Neliniștea i se instalează în ființă, cuprinzând-o într-o strânsoare fatală. Cu o lună în urmă, vocea spunea că își umple programul de călătorii. Budapesta, Busteni și încă ceva spontan. Plusuri, minusuri, argumente și contraargumente duc o bătălie în interiorul minții controverse a fetei. Gânduri irelevante scriu iar și iar pe hârtia ei: „Nu te întoarce. Rămâi unde ești. Dacă încremenești te vei face mică și vei dispărea.”
Se răsucește și, surpriză, se izbește de cineva. Acel cineva. Acel cineva care poartă un zâmbet până la urechi, cald, care îi lasă picioarele moi.
- Hey, spune și, înainte să apuce ceva, ea îl strânge într-o îmbrățisare așteptată de mult.
- Întenționam să te sărut pe obraz, dar și asta funcționează, continuă, răzând vesel.
Odată despărțiți el îi ia fața în mâini și, încet și cu încredere, îi depune pe fiecare obraz un sărut, lăsând în urmă pete roșii, arzând. Îi spune că i-a lipsit, iar ea se bâlbâie. Părăsește încăperea într-o manieră grăbită și netrebnică, răspunsul ei nerostit fiind „Și tu mi-ai lipsit.”
Ședința începe cu jocul de cunoaștere pregătit de lidera de grup. Se numește Rețele, sau ceva asemănător. Ai nevoie de un ghem de ață și de o mulțime de persoane. Ții de ață, arunci ghemul la o persoană care nu a primit, îți spui numele și sportul preferat. Se formează o plasă de ață în interiorul cercului. El primește ghemul și îl aruncă fără ezitare înspre ea. Ghemul se rostogolește pe jos și ea se deplasează să îl înhațe. Se înroșește. Îl aruncă mai departe. Jocul merge înainte, între cei doi întinzându-se acum o fășie de ață de care el trage pentru a-i atrage ei atenția. Schimburi de priviri, zâmbete și îmbujorări. Ghemul ajunge la celălalt capăt. Prima persoană traversează plasa de ață, formând din nou ghemul și oferindu-l persoanei căreia i l-a aruncat împreună cu informația primită de la aceasta. El pășește spre ea. Se oprește înaintea fetei și îi întinde ghemul. Contemplează ironic timp de câteva secunde la numele ei. Ea continuă jocul absentă, urechile ei înregistrând un singur sunet, asemenea unei bătăi regulate de tobă. Un zâmbet tont îi împodobește chipul.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.