încăpere

          "We kill all the caterpillars and complain that there are no butterflies."

        - Și cam ce se petrece în acea încăpere?
        - Încăperea aia? Umm.. nu știu, se ceartă de când mă știu. Aud cum strigă unii la ceilalți. Uneori izbesc lucruri. Lucruri se sparg. Pentru unele se plânge, pentru unele se pornește încă un schimb de cuvinte tăioase. Nu știu cine plânge, aud doar bocete în agonie. Oameni în trecere mă întreabă de ce aleg să fiu un spectator, când aș putea înceta zarva. Adevărul este că mi-e teamă să trec pragul. N-am văzut să iasă nimic întreg din agitația aceea. Văd doar speranțe decedate rostogolindu-se pe afară, pierdute pentru totdeauna.
        - Atunci care crezi că este rolul tău în aceasă poveste?
        - Rol? N-am nici rol, nici scop, nici încredere în viitor. Poate am avut cândva, însă am trecut de partea cealaltă înainte să găsesc. Sunt o himeră care bântuie împrejurimile, iar singurele ființe care mă pot zări sunt fie cele pierdute, fie cele care se alătură grupului gălăgios. Poate sunt un fel de paznic al pieirii sau al infernului.
        Fantoma luă o mică pauză de contemplare, în timpul căreia țipetele de dincolo de ușă împungeau aspru ambianța. Vizitatorul tresări la auzul unei plesnituri pronunțate și își șterse fruntea de sudoare. Scena se desfășura înăuntrul unui vid imprecis, familiar fantomei și înspăimântător vizitatorului. Niciunul din personaje nu pricepea cum a apucat prezentul.
        - În fine, să revenim la tema inițială. Te consideri pierdut?
        Vizitatorul inspiră adânc, privindu-și pantofii și hainele murdare de sânge și noroi. Nu i se părea firesc felul în care arăta, dar veșmintele curate păreau ireale, un ideal absurd.
        - Probabil sunt pierdut din moment ce nu cunosc drumul pe care l-am parcurs să ajung aici, ce am facut  să mă acopăr într-atât de negru și cum mă numesc.
        - Înțeleg.Ai vreo aspirație pentru viitor?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.Vreun chip rămas întimpărit în memorie?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.Vreun sentiment care te apasă?
        - Nu-mi amintesc.
        - Înțeleg.
        Un zâmbet cunoscător se întipări pe fața fatomei. Mulți ca el îi mai ieșiseră în cale, mulți ca el și-au făcut alegerea.
        - Tu, dragul meu vizitator, ești ceea ce îmi place să numesc o vietate goală pe dinăuntru. Unul dintre cei pierduți. Ești prada vieții, persoana în care ceilalți au lovit până te-ai prefăcut în pulbere. Am o teorie precum tu și cei ca tine sunteți parte din cadavrele măcelului de dincolo de ușa aceasta. Însă sunteți o parte mai specială. Diferit de alte cadavre, voi încă străbateți, chiar dacă v-a apus esența. Ce ai să faci în continuare nu știu și nu mă privește. Te vei face nevăzut spre locul destinat ție în funcție de ceea ce ai construit în tine, chiar dacă în acest moment ai rămas cu nimic. Unii se scutură de mizerie și pășesc pe ușă precum sufletele noi, alții se disipă, iar cei mai mulți continuă să colinde dimensiunea aceasta nedefinită.
        Vizitatorul își luă zborul. Unde, nu contează. Fantoma, rămasă singură pentru a mia oară, se rezemă de ușa problematică înfrântă, lacrimi brăzdându-i obrajii. Șopți pentru sine: „Eu în schimb am rămas pe loc.”

                                                                                 Melissa.