promisiunile crăiesii

          "And then I felt sad 
           because I realized that once people are broken in certain ways, 
           they can’t ever be fixed."

        - Îmi amintesc că într-una din zile îmi dorisem să navighez marea cu atâta ardoare încât m-am oferit pradă valurilor sale, încrezătoare că mă vor ocroti. Întreaga viață mi s-a derulat prin fața ochilor și simțeam cum alunec spre neființă. În acel moment Moartea nu mi se înfățișa asemenea unui secerător înveșmântat în negru și înzestrat cu o coasă. Măria Sa avea grația unei lebede și venirea unei crăiesi. Îmi șoptea povești cu prinți și prințese care și-au găsit tronul pe care să șeadă, povești cu oameni obosiți care își întâlneau odihna, povești cu suflete pierdute care s-au împlinit în regatul ei. Îi făgăduisem că am să mă prezint îndată, că am să pășesc în lumina orbitoare ce se isca înaintea mea. M-a luat blând de mână, grâindu-mi că mă însoțește și promitând solemn că n-am să mai simt fiorii singurătății în veci. Mă încerca un somn amarnic. Aproape am închis ochii, aproape i-am închis. Aproape.

        - Ce s-a întâmplat pe urmă? 

        Chipul inexpresiv al străinei se distinse într-un zâmbet la auzul întrebării copilei, floarea incocenței în întreaga sa splendoare. 

        - Pe urmă am zărit cerul. Bolta cerească îmbrăcase o haină trandafirie și pregătea plecarea celei mai însemnate stele din univers. Oameni se agitau de jur împrejurul meu debordând de îngrijorare, întrebând diverse, scuturându-mă de atingerea Măreții Crăiese. Am vărsat pe nisipul fin și arzător promisiunile acesteia, iar lumea și-a recăpătat vocea. Auzeam din nou freamătul neîncetat al mării. Auzeam din nou glasul vieții, iar lacrimi se strecurau afară, revărsându-se peste obrajii mei palizi și lucind în lumina tot mai scăzândă a apusului. 

                                                                                 Melissa.