nemărginite

        Îmi ciocăne repezit la ușă și bate din picior a nerăbdare. Expresia sa îmi transmite necazul înaintea cuvintelor care alunecă cu iuțeală spre urechile mele. Îmi spune că totul s-a terminat, că zarurile sunt aruncate, zambilele ofilite, zâmbetele pierdute. Soarele s-a ascuns după mantia lui neagră, iar acum aruncă raze difuze, sărace în ardoare. Rămân distrată cu mâna pe clanță și îi ratez plecarea. Dinaintea ochilor mei dansează frunze arămii îmbrăcate în fuste de ploaie, învârtind în brațele lor vijelii răutăcioase. Izbesc agasată orificiul către însuflețire și mă trântesc furtunos pe divan.
        - Și unde e catastrofa?
        Tresar observând himera așezată confortabil în colțurile minții mele. O cunosc și ea mă cunoaște pe mine. Are părul bălai, ochii de culoarea cerului, zâmbetul maiestuos asemenea divinității.
        Nu-i răspund. Nenorocirea e prezentul. Nu înțeleg sensurile universului, nu înțeleg de ce m-ar smulge din pământ ca să mă arunce nepăsător pe altul, lăsându-mi greutățile înrădăcinării. Îi îngăduie Mării să mă înnece în valurile sale, privind din lojă nemulțumit. Nu pricep însemnătatea gesturilor sale, cruditatea nemărginită cu care îmi servește nedreptățile, felul în care nici nu clipește când mă zbat în boală, tânjind după gustul dulce al suprafeței. Iar când vremea răpirii se abate din nou asupra mea nu-mi oferă lămuriri sau bandaje. Nu-mi oferă nici măcar prezența sa. Își trimite subalternii scârbiți să anunțe în grabă următoarea treaptă a suferinței. Și eu, continuu neîndreptățită, mă scufund molcomă în străfundurile mele, așteptând înfrigurată prima lovitură.

                                                                                 Melissa.