Se aud șoapte înăuntrul meu, șoapte deranjate. Ceva se fărâmă din interior. Ignor zgomotele, înțepăturile și potoapele care-mi încețoșează pașii, însă știu că sunt acolo și știu că n-au cum să-și schimbe cuibul, iar asta mă răscolește înzecit. Privesc în amintirea fantomei, a ceea ce credeam că sunt. Sufletul îmi tremură la unison cu glasul și mâinile. Nu mă pot lăsa, n-am curajul. Tăcută, mă apropiu de oglindă. Se uită la mine, se amuză pe socoteala mea. Îi îngădui, n-am fost niciodată în stare să mă apăr sau să mă feresc de cuțitele aruncate intenționat în direcția mea. Îmi strecor o minciună referitoare la viitor. Schițez o imitație deplorabilă a unui zâmbet și inspir. A mai trecut o zi și n-a fost ce am așteptat. Teama că mă va întălni sfârșitul înaintea panglicii a înaintat. Nu-mi doresc să fiu fericită, aspirația la un ciob crescut îmi ajunge. Cumva îmi găsesc așternuturile și renunț. Șoaptele continuă să mă bântuie, devenind singurul zgomot reverberând în mine.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.