nemărginite

        Îmi ciocăne repezit la ușă și bate din picior a nerăbdare. Expresia sa îmi transmite necazul înaintea cuvintelor care alunecă cu iuțeală spre urechile mele. Îmi spune că totul s-a terminat, că zarurile sunt aruncate, zambilele ofilite, zâmbetele pierdute. Soarele s-a ascuns după mantia lui neagră, iar acum aruncă raze difuze, sărace în ardoare. Rămân distrată cu mâna pe clanță și îi ratez plecarea. Dinaintea ochilor mei dansează frunze arămii îmbrăcate în fuste de ploaie, învârtind în brațele lor vijelii răutăcioase. Izbesc agasată orificiul către însuflețire și mă trântesc furtunos pe divan.
        - Și unde e catastrofa?
        Tresar observând himera așezată confortabil în colțurile minții mele. O cunosc și ea mă cunoaște pe mine. Are părul bălai, ochii de culoarea cerului, zâmbetul maiestuos asemenea divinității.
        Nu-i răspund. Nenorocirea e prezentul. Nu înțeleg sensurile universului, nu înțeleg de ce m-ar smulge din pământ ca să mă arunce nepăsător pe altul, lăsându-mi greutățile înrădăcinării. Îi îngăduie Mării să mă înnece în valurile sale, privind din lojă nemulțumit. Nu pricep însemnătatea gesturilor sale, cruditatea nemărginită cu care îmi servește nedreptățile, felul în care nici nu clipește când mă zbat în boală, tânjind după gustul dulce al suprafeței. Iar când vremea răpirii se abate din nou asupra mea nu-mi oferă lămuriri sau bandaje. Nu-mi oferă nici măcar prezența sa. Își trimite subalternii scârbiți să anunțe în grabă următoarea treaptă a suferinței. Și eu, continuu neîndreptățită, mă scufund molcomă în străfundurile mele, așteptând înfrigurată prima lovitură.

                                                                                 Melissa.

promisiunile crăiesii

          "And then I felt sad 
           because I realized that once people are broken in certain ways, 
           they can’t ever be fixed."

        - Îmi amintesc că într-una din zile îmi dorisem să navighez marea cu atâta ardoare încât m-am oferit pradă valurilor sale, încrezătoare că mă vor ocroti. Întreaga viață mi s-a derulat prin fața ochilor și simțeam cum alunec spre neființă. În acel moment Moartea nu mi se înfățișa asemenea unui secerător înveșmântat în negru și înzestrat cu o coasă. Măria Sa avea grația unei lebede și venirea unei crăiesi. Îmi șoptea povești cu prinți și prințese care și-au găsit tronul pe care să șeadă, povești cu oameni obosiți care își întâlneau odihna, povești cu suflete pierdute care s-au împlinit în regatul ei. Îi făgăduisem că am să mă prezint îndată, că am să pășesc în lumina orbitoare ce se isca înaintea mea. M-a luat blând de mână, grâindu-mi că mă însoțește și promitând solemn că n-am să mai simt fiorii singurătății în veci. Mă încerca un somn amarnic. Aproape am închis ochii, aproape i-am închis. Aproape.

        - Ce s-a întâmplat pe urmă? 

        Chipul inexpresiv al străinei se distinse într-un zâmbet la auzul întrebării copilei, floarea incocenței în întreaga sa splendoare. 

        - Pe urmă am zărit cerul. Bolta cerească îmbrăcase o haină trandafirie și pregătea plecarea celei mai însemnate stele din univers. Oameni se agitau de jur împrejurul meu debordând de îngrijorare, întrebând diverse, scuturându-mă de atingerea Măreții Crăiese. Am vărsat pe nisipul fin și arzător promisiunile acesteia, iar lumea și-a recăpătat vocea. Auzeam din nou freamătul neîncetat al mării. Auzeam din nou glasul vieții, iar lacrimi se strecurau afară, revărsându-se peste obrajii mei palizi și lucind în lumina tot mai scăzândă a apusului. 

                                                                                 Melissa.

amar

          "What do you say when the feelings don't fit into words?"

        Rămâi încremenit, privind in gol, având pe fundalul gândurilor tale mișcările dezordonate și vesele ale celorlalți. Pentru prima privire guști un sentiment de fericire, de tinerețe, de infinitate. Trăiești prin bucuria lor, le inspiri energia. Însă, cu cât privești mai lung, cu atât se apropie mai mult o întrebare tulburătoare de tine: „Eu de ce nu sunt printre ei?”. Socotești situația ca fiind un puzzle, o întorci pe toate părțile, pierzând din suflu la fiecare numărătoare. Chipul voios ți se întunecă, concluzia te scutură bine de umeri și te mototolește pe dinăuntru. Încerci să forțezi gândul că va veni și vremea ta, dar minciuna e mult prea uzată să funcționeze cu aceeași intensitate. Brusc fericirea celorlalți îți pare o jignire la adresa ta. Felul în care stai pe margine studiind este nedrept. Te simți de parcă Dumnezeu a uitat să îți ofere și ție cadoul prieteniei. Îți cobori privirea în poală la mâinile tale împreunate și nesigure. Ei nu te pot vedea în felul ăsta, nu te pot vedea șters și decolorat. Trebuie să îți îngrijești puținul. Cu silă îți pictezi un zâmbet străin, tremurând din buză. Îți spui că poți trăi cu amintirile celorlalți. Îți spui că poți merge mai departe imaginându-ți că, pe o altă pânză, a unui alt pictor, te-ar strânge și pe tine de mână în dansul lor nebun.

                                                                                 Melissa.

suntem, sunt, nu suntem

          "Stop thinking about everything so much, 
                     you're breaking your own heart."

        Cuvintele rostite se amestecă cu tainele sufletului și tălmăcesc sentimente amestecate, neînțelese, difuze. Spun ceea ce vreau să păstrez și păstrez ceea ce vreau să spun. Plâng. Strig. Regret. Noaptea se încheie în aceeași manieră, înfundând suspine în pernă, aruncând pumni în saltea, repetând o propoziție neadevărată în speranța că ziua de mâine va fi mai blândă cu inima mea plăpândă, sfărămadă de prăpăd.
        Îmi imaginez chipul tău, ochii colcăind a mister, pletele bălaie reflectând soarele, privirea încrezătoare, necunoscătoare eșecului. Nu îndrăznesc să-ți reproduc buzele. Cântăresc vorbele pe care le-am schimbat, ajungând mereu la un rezultat dezastruos. Știu că nu funcționăm, oricât mi-aș dori, oricât ți-ai dori, dacă îți dorești. Suntem asemenea muritorilor lui Eminescu, mici și neînsemnati, naivi și puerili. Avem doar stele cu noroc și prigoniri de soarte. Avem doar amintiri, vise spulberate și praf de stele. Suntem pierduți pe Marea Vieții, pierzând și timpul, și dorințele rămase, pierzându-ne pe noi.
       
                                                                                 Melissa.

șoapte

        Se aud șoapte înăuntrul meu, șoapte deranjate. Ceva se fărâmă din interior. Ignor zgomotele, înțepăturile și potoapele care-mi încețoșează pașii, însă știu că sunt acolo și știu că n-au cum să-și schimbe cuibul, iar asta mă răscolește înzecit. Privesc în amintirea fantomei, a ceea ce credeam că sunt. Sufletul îmi tremură la unison cu glasul și mâinile. Nu mă pot lăsa, n-am curajul. Tăcută, mă apropiu de oglindă. Se uită la mine, se amuză pe socoteala mea. Îi îngădui, n-am fost niciodată în stare să mă apăr sau să mă feresc de cuțitele aruncate intenționat în direcția mea. Îmi strecor o minciună referitoare la viitor. Schițez o imitație deplorabilă a unui zâmbet și inspir. A mai trecut o zi și n-a fost ce am așteptat. Teama că mă va întălni sfârșitul înaintea panglicii a înaintat. Nu-mi doresc să fiu fericită, aspirația la un ciob crescut îmi ajunge. Cumva îmi găsesc așternuturile și renunț. Șoaptele continuă să mă bântuie, devenind singurul zgomot reverberând în mine.

                                                                                 Melissa.

și zilele vin și tot ele pleacă

        Și destinul a făcut ca tu să te așezi într-un capăt al mesei, iar eu în celălalt. Deși nu mi-ai acordat nici măcar o singură atenție vizuală, eu nu m-am putut abține să nu fur câte o privire a chipului tău. Cântărisem că drumul ne fortificase prietenia, însă acesta întocmise întocmai opusul. Nu mi-ai mai scris, n-am mai pălăvrăgit nonsensuri, nu te-ai mai strâmbat la mine și nu mi-ai mai șoptit secrete. Am fost încordată și înspăimântată în toate acele zile, așteptând momentul care va ruina întregul nostru. Momentul nu s-a arătat, dar cumva magia s-a risipit. Nu-mi pot da seama dacă sunt eu de vină, dacă ești tu de vină sau dacă împărțim vina.
        Fericirea îmi curgea prin vene auzind că ți-ai găsit pe cineva, chiar dacă într-o oarecare minusculă măsură o parte din mine ardea de gelozie să te împartă. Încă socotesc ciudată seara în care am rămas singuri în încăperea de la parter, eu uscându-mi pletele, iar tu urmărindu-mă cu o atitudine amestecată, parcă încercând să te relaxezi, parcă încercând să nu pari stânjenit, parcă încercând să-ți ascunzi rânjetul, parcă neștiind ce să faci cu mine. Nici eu nu știam ce să fac cu mine, am fost foarte nesigură de situație, fascinată și îngrozită în același timp.
        Acum mă întreb unde am greșit, de ce râsetele noastre s-au tranformat în tăcere, de ce jocul de strâmbături s-a prefăcut în priviri deranjate, de ce schimbul de gânduri s-a alterat în cuvinte uscate și străjuite. Presupun că legăturile scânteietoare se pierd în noapte, între străzi neluminate, sub săruturi străine.

                                                                                 Melissa.

spune-mi

       Atinge-mă. Desenează-mi în palmă frânturi din aventura ta. Șoptește-mi poveștile îngrozitoare și strigă-le pe cele valoroase. Mi-a ajuns la ureche un glas care s-a ascuns de tine, însă care te-a urmărit pretutindeni. El mi-a relatat întămplări de necrezut, coșmarurile tale pitite bine sub pat. Cică au ieșit la iveală în scăparea ta și ti-au vătămat pielea cu ghearele lor neiertătoare. Așteptam să fiu prima căreia îi împărtășești fricile născute parcă seara trecută. Încă aș putea. Aud de prin mulțimi cunoscătoare că ți-a fost prea teamă să-ți deschizi ciocul. Îmi doresc să îți pot spune că înțeleg, te-ar aduce într-un cu totul alt spațiu. Dar nu înțeleg, niciodată nu am înțeles. Ești prea încâlcită și oferi mult prea puțin.
        Te-ai strâns înăuntrul tău, privind la cer când inima voia să se răsfrângă. Împărțeai tuturor gânduri neadevărate ca să le alungi atenția. N-am să te judec. Vreau să te prind de mâini și să le opresc tremurul. Încetează să ți le mai înfunzi în buzunare. Încetează să te mai ascunzi. Clipele aleargă în jurul tău, tu te avânți înainte, lăsându-le să moară odată cu fluturii. Ți-ai scrijelit pe suflet cuvintele de încheiere, iar acum șezi în colțul prăpădit și te plimbi pe lângă el, sperând la ceva nedefinit. Râde viața de tine, nu pricepi?

                                                                                 Melissa.

n-am să fiu acolo unde n-ai fost tu

        Stelele mi-au șoptit o poveste. Tu, ființă pământeană și muritoare, ți-ai adoptat o alură maiestuasă, mirifică, de neatins. Iubirea ta zbura pretutindeni, în sticluțe mici, înnebunitoare. Te simțeai puternic, deasupra tuturor, înconjurat de admirație și parfumuri dulci. Absorbeai fiecare privire, fiecare gând tandru, fiecare fir de posibilitate. Zâmbeai de o strălucire dumnezeiască.
        Însă cu timpul, folosindu-ți bobocii de floare pentru a atrage frumuseți pe care nu le doreai cu adevărat, ai uitat să îți împodobești și partea aceea a sufletului care respira numai pentru tine. Construind pânze de o siguranță falsă pretutindeni, ai rămas fără îndeajuns material pentru a ridica culcușul unde te adăpostești în momentele de singurătate, la sfârșitul zilelor încărcate și obositoare. Micuța sămânță a siguranței de care aveai nevoie a fost alungată, a găsit alt pâmânt unde să crească. Astfel, după îndelungata ședere pe tron, învăluit de afecțiune, ai rămas singuratic, nemângâiat și putrezit pe dinăuntru.
        Odată ce soarele tău va apune, dragul meu, îmi vei simți lipsa.

                                                                                 Melissa.

note triste pentru o amintire regăsită

        Clapele pianului în ritmul abătut al scufundării îmi trezesc nostalgia zilelor trecute. Îmi amintesc râsetele, zâmbetele și strigătele de bucurie din ziua aceea plină de soare. Îmi amintesc tricoul ud al prietenului nostru pe care îl storceam și îl învârteam prin toate părțile constant. Îmi amintesc cum toate celulele din mine cântau de fericire și surâdeau în timp ce ne stropeam cu apă. Mă îndoiam că am avut vreun moment în care să fi fost mai îmbătată de mirosurile mele de zambilă. Apoi ai răsărit tu, stația de tren în care poposeseam întruna, de mână cu ea, salutându-ne. Aproape mi-ai stricat ziua, însă sorele a ținut cu mine și mi-a luminat în scurt timp părticica de suflet asupra căreia ai aruncat o umbră.
        Încă te țin de mânecă. Nu pot îmbrățisa noi stații pentru că tu mă păstrezi captivă în a ta. S-a scurs mult nisip în clepsidră de când am coborît aici în neștiință și niciun alt tren n-a venit după mine. Uneori încerc să îmi imaginez pe unde m-aș afla dacă n-aș fi pus niciodată piciorul pe minunatul tău covor portocaliu. Nu văd nimic de care aș putea fi sigură, de care m-aș putea agăța cu speranță. Pereții tăi sunt mult prea înalți să privești peste amploarea lor. Singurele imagini permise sunt fantasme alergând în jurul meu, râzând de firea mea naivă și de lacrimile șiroinde a regrete.
        Poate aș fi fost altă persoană dacă nu aș fi știut de chipul tău și de lumea, aparent simpla pentru tine, în care petreceai pe atunci, dacă nu m-aș fi odihnit atât de des cu gândul la iluzia persoanei tale și a stației unde abia așteptam să mă întorc, neștiind că în urma numeroaselor vizite voi fi damnată acolo pentru totdeauna. Nu pot construi concret figura unei alte eu, este imposibibil, însă cu siguranță n-ar fi avut aceleași cicatrici.

                                                                                 Melissa.

nu știu

        Îmi e teamă că am să o pierd, o simt cum îmi alunecă printre degete. Starea ei pare că se înrăutățește, însă ea se izolează, refuză să discute deschis problemele și păstrează o aparență de echilibru. O trag de mânecă să-mi ofere explicații. Vreau să înțeleg, vreau să știu la ce să mă aștept. Nu știu ce se întâmplă, nu știu nici măcar ce s-a întamplat. Simt că înnebunesc. Dacă ea pleacă și eu am să plec. Nu mă interesează cum am să o fac, dar am să plec. Fără ea n-am să mă recuperez niciodată. Dacă ea pleacă voi fi mai moartă decât sunt deja.

                                                                                 Melissa.

Fericită, sunt fericită

          26 Ianuarie 2015

        Îmi doream să-l mai văd încă odată înainte să plece acasă. Am stabilit o ultimă vizită. Întreaga zi mi-am petrecut-o curățând, aranjând, pregătind terenul pentru glorioasa lui venire. Deseară îl așteptam împreună cu părinții și fratele meu, pe el și pe bunicul. Printr-un telefon s-a anulat totul. L-am rugat să se răzgândească, i-am spus că nu deranjează, că părinții mei nu sunt obosiți așa cum pretinde el, că îl așteptăm cu drag. Mi-a cerut să nu mă supăr, că ne vom vedea următoarea dată când va fi în oraș. Abia m-am abținut să nu mă smiorcăi la telefon. Îmi stăteau pe limbă vorbele: „Următoarea dată când vei fi în oraș? Adică la următoarea înmormântare? Abia aștept.” Până săptămâna trecută, după înmormântare, trecuseră 11 ani de când ne-a călcat pragul ultima dată. Desigur, și acea venire a fost justificată tot de o înmormântare.
        Adevărul este că nu-i poți forța pe oameni să le pese de tine sau de sentimentele tale.

                                                                                 Melissa.

In between

        I love staying in bed during the day.

        I love staying in bed, staring in vain at the blue shrimped wall, wrapped up in my sheets, hugging my body. I love staying in bed, burying myself in my pillows, listening to my heartbeat breaking the silence, sniffing the damp, dun, smell of the air in my room. I love staying in bed, claiming it's night and outside the stars are shining in the dark, singing me lullabies along with the moon radiating and the wind wandering through the trees, bushes and shadows.
        In that moment all the argues stay away, not having the courage to get through my warm, fuzzy blanket that's holding me, keeping my memory in one piece. In that moment the screams from the other room can't reach me, can't flick me, can't storm me. In that moment my worries fly away, making their shopping list for the next day, being happy and smiling. In that moment memories pass in front of my sight, not giving me any emotion, not making their presence known. In that moment tears run down my checks without my inside aching. In that moment I don't know why salty water is pouring down my face, it just does, in the absence of pain. In that moment you can't tell me who to be because I'm just a ghost of something I used to be, just a ghost missing the substance, missing life, not noticing that the time is ticking her youth away.

          In that moment I don't exist.

                                                                                 Melissa.

Okay

          23 Ianuarie 2015

        Sunt entuziasmată, mi-am amintit ceva amuzant. Mă întorc spre colega mea de bancă, vreau să îi povestesc despre un videoclip pe care l-am văzut zilele trecute pe youtube și am râs cu lacrimi. Pronunț două cuvinte, colega din față mă întrerupe, o întreabă pe prietena mea dacă am avut temă. Aceasta își face de lucru să-i caute un caiet și povestea mea se pierde. Peste cinci minute îmi cere să continui. Încă câteva cuvinte și colegul din spate o întreabă dacă am dat joi test la fizică. Prietena mea se întoarce și îl lămurește. Peste alte cinci minute îmi cere din nou să continui, însă privește peste umărul meu la doi băieți care se îmbrâncesc. Îi spun că nu mai contează, ea îmi răspunde simplu „okay” și pornește o discuție cu o altă colegă. Bănuiesc că nu intenționa să mă asculte de la bun început. Atunci cu ce rost falsifică un interes?
        Pauza următoare mă întreabă dacă sunt supărată. Îi zâmbesc și îi răspund că sunt okay. Primesc un okay înapoi. Mulțumesc.

                                                                                 Melissa.

31 Decembrie n-a fost mai pustiu vreodată

          "Brick by brick I've built a wall, strong enough so it won't fall..."

        Sunt ciudat de tăcută. Zăpada care se așterne blând la un geam depărtare nu mă atinge. Reproșurile care-mi sunt aduse la cunoștintă din ce în ce mai des nu mă afectează. Părerile celorlalți si diferitele situații când mă aflu printre persoane care nu mă doresc sunt numai fundaluri șterse care îmi scapă. Noul an care se pregătește să strălucească nu-mi promite nimic. Îmi doresc să mă pot ascunde sub pătură toată seara și să pretind că acesta nu este ajunul anului nou, ci doar o altă zi oarecare. Însă musafirii își vor face apariția, indiferent de dispoziția în care sunt, iar prezența mea este necesară, indiferent de părerea care o am despre dragele mele rude. Mama s-a străduit din nou să pregătească enșpe mii de feluri de mâncare, pretinzând că suntem o familie fericită, normală și fără pete în CV. Nu știu care este termenul normal considerând numărul în creștere al familiilor divorțate, însă măcar divorțații își cunosc situația și bucata de teren pe care le este permis să pășească. Eu sunt confuză, mă plimb prin ceață și mă lovesc neîncetat de pereți care ascund încăperi unde n-am dreptul să cotrobăi după adevăr.
        Mă tot întreb de câteva săptămâni cand a luat-o la vale familia asta și cum de nu am observat semnele. Știu că am avut o perioadă lungă în care am fost pierdută în lumea mea și nu voiam să aud de ceilalți, însă nu mă așteptam să mă trezesc într-o zi și să aflu cât de sărite în aer sunt împrejurimile prin care înotam indolent. Coechipierul meu continuă să fie apatic și îmi ignoră semnalele de alarmă pe care i le arunc în față.
        Sunt confuză referitor la următoarele mele acțiuni. Nimeni nu mă ascultă când îi sfătuiesc să își discute problemele, nu să le îngroape mai adânc. Ei spun că sunt prea tânără să pricep ce se petrece în jurul meu, că am să înțeleg când o să am un partener de viață. După părerea mea n-am nevoie de un partener de viață să observ cât de prost se așează lucrurile pentru că ei evită confruntarea lor. Din moment ce ei continuă să se străduiască să mențină o fațadă imaculată unul în fața celuilalt, cine este matur și cine nu în casa asta? Dar eu nu am dreptul la opinie, la sfârșitul zilei sunt tot copila râzgâiată care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.
        Așa că am să-l las să cadă amândoi în minunata prăpastie, care mereu se află pe undeva prin preajmă, pentru a se cățăra înapoi când au să se dumirească în legătură cu rahatul din jurul lor.

                                                                                 Melissa.

Te rog

        Te rog să nu mai pui întrebări. Te rog să ții în frău curiozitatea când subiectul îi privește pe ceilalți mai mult decât pe tine. Te rog să nu mai auzi conversații fără să vrei, să îți pui dopuri în urechi. Te rog să zâmbești, să fi fericit, să n-ai habar de ce se învârte în jurul tău. Te rog să îți găsești altă ocupație decât analiza vieții.
        Înțelegi tu, odată ce ai auzit ceva nu poți să faci să nu-l fi auzit. Odată ce imaginea unei persoane în ochii tăi se tulbură îți este imposibil să-ți oprești tremurul sufletului. Minciuna înjunghie, distruge relații, ruinează oamenii. Te rog, nu mai minți. Te rog, fixează ce ai stricat. Te rog, nu mă lăsa.
        Sâmbătă, când faptele mi-au fost puse în față, mi-a fost mai teamă ca niciodată. Sâmbătă, când lumea mea și-a inițiat căderea pentru a mia oară, n-am mai avut de ce să mă agăț. Sâmbătă, când gaura de siguranță, care mi-a fost la dispoziție de când m-am născut, nu m-a mai încăput, n-am izbutit să plâng. N-am admis o prăbușire. Te rog, demonstrează-mi că se înșeală.

                                                                                 Melissa.