"Brick by brick I've built a wall, strong enough so it won't fall..."
Sunt ciudat de tăcută. Zăpada care se așterne blând la un geam depărtare nu mă atinge. Reproșurile care-mi sunt aduse la cunoștintă din ce în ce mai des nu mă afectează. Părerile celorlalți si diferitele situații când mă aflu printre persoane care nu mă doresc sunt numai fundaluri șterse care îmi scapă. Noul an care se pregătește să strălucească nu-mi promite nimic. Îmi doresc să mă pot ascunde sub pătură toată seara și să pretind că acesta nu este ajunul anului nou, ci doar o altă zi oarecare. Însă musafirii își vor face apariția, indiferent de dispoziția în care sunt, iar prezența mea este necesară, indiferent de părerea care o am despre dragele mele rude. Mama s-a străduit din nou să pregătească enșpe mii de feluri de mâncare, pretinzând că suntem o familie fericită, normală și fără pete în CV. Nu știu care este termenul normal considerând numărul în creștere al familiilor divorțate, însă măcar divorțații își cunosc situația și bucata de teren pe care le este permis să pășească. Eu sunt confuză, mă plimb prin ceață și mă lovesc neîncetat de pereți care ascund încăperi unde n-am dreptul să cotrobăi după adevăr.
Mă tot întreb de câteva săptămâni cand a luat-o la vale familia asta și cum de nu am observat semnele. Știu că am avut o perioadă lungă în care am fost pierdută în lumea mea și nu voiam să aud de ceilalți, însă nu mă așteptam să mă trezesc într-o zi și să aflu cât de sărite în aer sunt împrejurimile prin care înotam indolent. Coechipierul meu continuă să fie apatic și îmi ignoră semnalele de alarmă pe care i le arunc în față.
Sunt confuză referitor la următoarele mele acțiuni. Nimeni nu mă ascultă când îi sfătuiesc să își discute problemele, nu să le îngroape mai adânc. Ei spun că sunt prea tânără să pricep ce se petrece în jurul meu, că am să înțeleg când o să am un partener de viață. După părerea mea n-am nevoie de un partener de viață să observ cât de prost se așează lucrurile pentru că ei evită confruntarea lor. Din moment ce ei continuă să se străduiască să mențină o fațadă imaculată unul în fața celuilalt, cine este matur și cine nu în casa asta? Dar eu nu am dreptul la opinie, la sfârșitul zilei sunt tot copila râzgâiată care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.
Așa că am să-l las să cadă amândoi în minunata prăpastie, care mereu se află pe undeva prin preajmă, pentru a se cățăra înapoi când au să se dumirească în legătură cu rahatul din jurul lor.
Melissa.
Sunt ciudat de tăcută. Zăpada care se așterne blând la un geam depărtare nu mă atinge. Reproșurile care-mi sunt aduse la cunoștintă din ce în ce mai des nu mă afectează. Părerile celorlalți si diferitele situații când mă aflu printre persoane care nu mă doresc sunt numai fundaluri șterse care îmi scapă. Noul an care se pregătește să strălucească nu-mi promite nimic. Îmi doresc să mă pot ascunde sub pătură toată seara și să pretind că acesta nu este ajunul anului nou, ci doar o altă zi oarecare. Însă musafirii își vor face apariția, indiferent de dispoziția în care sunt, iar prezența mea este necesară, indiferent de părerea care o am despre dragele mele rude. Mama s-a străduit din nou să pregătească enșpe mii de feluri de mâncare, pretinzând că suntem o familie fericită, normală și fără pete în CV. Nu știu care este termenul normal considerând numărul în creștere al familiilor divorțate, însă măcar divorțații își cunosc situația și bucata de teren pe care le este permis să pășească. Eu sunt confuză, mă plimb prin ceață și mă lovesc neîncetat de pereți care ascund încăperi unde n-am dreptul să cotrobăi după adevăr.
Mă tot întreb de câteva săptămâni cand a luat-o la vale familia asta și cum de nu am observat semnele. Știu că am avut o perioadă lungă în care am fost pierdută în lumea mea și nu voiam să aud de ceilalți, însă nu mă așteptam să mă trezesc într-o zi și să aflu cât de sărite în aer sunt împrejurimile prin care înotam indolent. Coechipierul meu continuă să fie apatic și îmi ignoră semnalele de alarmă pe care i le arunc în față.
Sunt confuză referitor la următoarele mele acțiuni. Nimeni nu mă ascultă când îi sfătuiesc să își discute problemele, nu să le îngroape mai adânc. Ei spun că sunt prea tânără să pricep ce se petrece în jurul meu, că am să înțeleg când o să am un partener de viață. După părerea mea n-am nevoie de un partener de viață să observ cât de prost se așează lucrurile pentru că ei evită confruntarea lor. Din moment ce ei continuă să se străduiască să mențină o fațadă imaculată unul în fața celuilalt, cine este matur și cine nu în casa asta? Dar eu nu am dreptul la opinie, la sfârșitul zilei sunt tot copila râzgâiată care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.
Așa că am să-l las să cadă amândoi în minunata prăpastie, care mereu se află pe undeva prin preajmă, pentru a se cățăra înapoi când au să se dumirească în legătură cu rahatul din jurul lor.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.