Friday, April 28, 2017

întărziat

„partea cea mai rea, atunci când trăiești o poveste romanțioasă, 
de orice fel ar fi, e că în urma ei rămâi cumplit de neromanțios.”


        Întodeauna ești tardiv. Spui cinci minute și aștept un ceas. Încă puțin, spui. Mai pierd o veșnicie fixând colțul după care te ivești, iar apoi, când toate speranțele mele își iau adio, dulcea ta voce aduce scuze de dincolo de granițe. Mă întreb cât timp mai am până am să renunț, până am să devin egoistă, până am să construiesc o prioritate din mine, înlocuind închipuirile pline cu acel băiat care locuiește în octombrie și care s-a rătăcit într-o nefericire.
        Ne plimbăm prin ploaie: eu atentă la fiecare amănunt rupt din tine, tu privind interesat la clădiri, absent la mine. Rar reveneai cu un surâs, rar mă încântai cu o grijă. Așa a fost mereu între noi. Eu îți așezam în palmă tot ce era mai de preț în lumea mea și primeam cât voiai să mă încânți. Tu ofereai o prezență pe jumătate, o săgetare dureroasă-n suflet, o înjunghiere în orgoliu, o noapte plină de gânduri și dintre ofrandele mele nu acceptai nimic. Te ascundeai după zidul „personal”, pe care o singură dată l-am depășit, și chiar și atunci doar pentru că am fost unica nătăfleață dornică să-ți fie ancoră.
        Nu păstrezi nimic romanțios în tine. Nu te bucuri de picăturile plânse de cer asemenea mie și nu mi te alături pe terenul de baschet să urmărești spectacolul stelelor. Nu povestești oboseala noaptea la telefon, nu îmi împărtășești atunci frânturi de altădată, pe care nu le-ai menționa în alte părți ale zilei. Mă străduiesc să mă conving că ești potrivit pentru mine, că încă mai am o șansă să-ți ajung la inimă, că toată această șaradă se va soluționa în nuanțe rozalii. Mă zbat de atâtea existențe, iar rezultatul încă se ascunde-n ceață. Perseverență sau încăpățânare? Alt mister pe care-l ții tăinuit.
        Mult timp am crezut că scrierile mele reușeau să exorcizeze obsesia care a luat naștere în momentul în care planetele noastre s-au ciocnit. Credeam că, scriind ceea ce nu aveam curajul să îți spun, voi lăsa în trecut emoțiile, că voi fi din nou eu cea de odinioară. Însă m-am înșelat. Serenadele și poezia pe care ți-am dedicat-o mi-au potențat nevoia sufletului de a-și găsi căldură la pieptul tău, de a căpăta afecțiunea unei persoane amorțită de ger. Și atunci, dacă rațiunea mea m-a ajuns din urmă, de ce continui să hrănesc această iubire unilaterală? poate că te întrebi. Caut un răspuns eu însămi. Poate că m-am obișnuit cu răceala ta, cu tăcerile inconfortabile, cu tine nepăsător de mine, de viitorul meu, esența mea. Poate că îmi place grija pe care ți-o port fără să cer nimic la schimb. Sau poate că sunt proastă. Am neglijat aspectul de o importanță capitală, punctul terminus al muncii mele de opt luni, ca să pot alerga după tine, să îți ingrijesc vânătăile și să mi le adâncesc pe ale mele. Singura vinovată sunt eu. Te-am lăsat să te strecori în viața mea, să revendici o bună bucată din mine, să mă păcălești cu iluzia fericirii alături de tine. Totuși, după tot calvarul la care m-am supus, după toată neînțelegerea tendințelor mele, contradicția ratiunii și a sentimentului, încă sunt acolo, urmărind colțul de stradă, tu întărziat de ani de zile, enigmă și tortură, deloc grăbit.

                                                                                 Melissa.

Friday, April 14, 2017

paișpe

because for some reason, i still happen to be in love with you


înc-o lună-n paișpe. însă nu miercuri, ci o vineri proaspătă. dimineața s-a presărat cu visuri, căci Deva se apropie, iar eu ridic din umeri. oare cum se va întâmpla, oare ce se va întâmpla. am lăsat detaliile pentru alte clipe și m-am regăsit alergând între aleile noastre și prin labirintul pe care tu-l numești casă. cu părere de rău, memoria mă înșeală. nu reușesc să retrăiesc pe-ntreg plimbarea, să-mi conturez clădirea respectivă. asemenea, timpul e în ceață. cât a trecut, cât va mai trece, nu cred că stă sub relevanță. te voi aștepta și secole, dacă nu-mi iau altă speranță.

                                                                                 Melissa.

Friday, April 7, 2017

jocul shakespearian

„Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană
Iubire și mânie în suflet mi se bat
Și în dușman descopăr pe omul adorat.”


        Agitată, cu gânduri aievea ale dragostei și înșelăciunii, cutreier străzile înțesate de ființe păstrând vieți diferite, amintiri realizate cu alte ingrediente. Prezent în conștiința mea, îmi tremură vocea la simpla posibilitate ca acel cap cârlionțat cu câteva rânduri de oameni mai în față să îți aparțină. Pălăvrăgesc și adun ipoteze scornite de pesimismul și tragicul existenței mele, gesticulez, simt, mă răstălmăcesc în scenarii cu puncte ciocolatii împreunate într-un joc prostesc de „a fi sau a nu fi?”. Liza îmi smucește mâna, purtându-mă într-o galerie, unde alți muritori zgândăriți la suflet își expun obsesiile, sulimând tensiunile carnale în pete pe o pânză, interpretată doar de ei, trăită și înțelească doar de ei, singurii care-au plătit suferința pentru a o descifra. Fiecare pătrat de viață, fragment de cunoștință înfățișează o altă entitate scuturată de absolut și explodată în galaxii dureroase trupului. Solitudinea lor o întâlnește pe a mea, formând o consonanță, o recunoaștere reciprocă a pașilor purtați de valuri. Vânturile, mareea, ele par departe, ung o experiență rătăcită în registrul memoriei. Eu știu că el nu mai trăiește, că spiritul care-i ocupă son somptueux corps aparține altei măreții. Privirea-i cea stângace-mi bântuie cotloanele, iar cuvintele dau năvală să-i poarte adresa. Și niciunul nu-i e potrivit, niciunul nu i se a aseamănă, căci el nu mai e creatura firavă pe care-o iubeam cândva, locuitorul de pe Marte înspăimântat de-o atingere sub care tresare și pe care nu îndrăznește s-o înapoieze, ca nu cumva să mă sfărâm de-a lui vină. Regăsesc o înscenare de nuanțe care-mi rezonează cu sufletul, acel tablou al resemnării, un strigăt de înfrângere. „Epilog sentimental” scris mic, alături de colțul stâng de jos, îmi așeaz-o pecete pe inimă, căci jocul shakespearian s-a sfărșit, marțianul mi-a părăsit orbita fără-o strângere de mână.

                                                                                 Melissa.

Monday, April 3, 2017

o, rămâi, rămâi cu mine

„Pack yourself a toothbrush dear,
Pack yourself a favorite blouse...”


o, rămâi, rămâi cu mine
mă prefac în mărunțele
să fiu mică, pricăjită,
să mă poți păstra alături,
căci limbile ceasului nu-ncetează
să-mi scuture timpul de tine.

te vreau aici, aici cu mine
să-mi fi călăuză
și în viață și în vise
să-mi fi cea veșnică muză


                                                                                 Melissa.

Sunday, April 2, 2017

taină

„Cine ar putea dormi cu sufletul atât de încărcat de sentimente 
ce nu pot fi transpuse în cuvinte?”


        Aseară m-am așezat pe ciment, într-o pată de praf, și am urmărit fascinată spectacolul frescei care se dezvăluia dinaintea ochilor mei, pe măsură ce norii se făceau nevăzuți. O stradă printre alte milioane de străzi, însă o singură stradă care-mi aduna emoțiile în mine. Câți băieți au frânt o inimă printre acele blocuri, pentru că niciunul nu-și dorea o păpădie călătoare. Iar cei care-o râvneau și n-au izbutit să o aibă, i-au sufocat sughițurile cu o bucată de pânză, sperând că, dacă însăși moare, echilibrul își reia domnia.
        Sclipeau planetele îndepărtate ale micului prinț, alături de fășia de vise, îmbrăcată într-o maiestuoasă bucată de satin. Inspiram aerul nopții, mărturisind vraja care m-a apucat de mijloc. Acele puncte, milioane de puncte reunite pe-un cer de primăvară, nu-mi aduceau nici râsete și nici fântâni. Ele păstrau un secret, care nu s-a lăsat decriptat de-a lungul nenumăratelor existențe, atât ale mele, cât și ale celorlalți rătăciți în sine, căscând sufletul la aștrii.
        Într-un moment rupt din rai, niciun glas nu perturba căderea în reverie. Zumzetul orașului îmi încânta auzul, cutreierând încă alte meleaguri, despărțit de altă stradă, unde alți și puțini muritori supravegheau evoluția frescei.
        Îi istoriseam Lizei de întunericul din camera mea, când lumina nu pătrunde în colțurile portocalii. Îi descriam astâmpărul care-și face cuib și mă primește. Mă sileam să-i aranjez pe tavă cât mai multe mărunțele, să-i expun frumusețea ireală a muțeniei. Chipul ei încurcat îmi scutura iluzia înțelegerii și, biruită de veridicitate, am știut că n-am să-i pot etala în veci pururi ținutul sferic al beatitudinii mele, căci ea, nesuferita de ea, își poartă trântele pe alte dealuri, cu alte culori, străine roșului copt al obrajilor mei. Două vopsele atinse la margini.
        Pecetluiesc negura de viață, care mi-a reanimat disperarea de-a viețui lângă alte multe și încă atâtea ființe neasemănătoare.

                                                                                 Melissa.

Saturday, April 1, 2017

să fiu eu

„Cum să te plictisești de frumusețea însăși, de neatins și de neconceput?”


dacă nu ești tu cel făr' de moarte, 
să fiu eu cea făr' de viață
să ne întâlnim la un taifas, 
să-mi spui de lume cât mă uit la ceas,
dar nu mai mult de un minut 
să nu-mi las ceața de demult.

                                                                                 Melissa.

Tuesday, March 21, 2017

călăuză

„Știam doar că stătusem față în față cu perfecțiunea și că lumea apărea minunată dinaintea ochilor mei - prea minunată, probabil, fiindcă o asemenea adorație dezlănțuită ascunde și primejdii, primejdia de a o pierde, nu mai puțin amenințătoare decât primejdia de a o păstra...”


o luminiță în miez de stradă
se ivește într-o seară
să-mi întindă cărarea sufletului tău
într-un colț de geam.

mă zgâiesc la chipul din depărtare
o fi al tău, acea arătare?
sub pătura nopții ești o pasăre maiastră
cu ochii scânteiând ca două stele,
dar când răsăritul te scaldă-n a sa privire
mă prefac într-o mărginire,
căci întregul ce-l am de plătit
nu se contopește cu peticul râvnit.

îi surâd naivă himerei
iar ea, dulce, se caută în buzunar,
rumenește obrajii,
și-i pun în palmă dezlegarea.

gândurile mă sugrumă
și, cu ultima suflare,
văd un mândru venind călare
să stingă felinarul spre uitare.

                                                                                 Melissa.

Wednesday, March 15, 2017

pretext

„Fata asta niciodată n-a trăit cu adevărat, 
și prin urmare nici n-a putut cu adevărat să moară.”


        Aș vrea ca astăzi să nu fie un pretext pentru mâine. Să nu mai dau din picioare și să mă învârt în cercuri, în așteptarea a ceva ce va veni cândva, iar când va veni, și numai atunci, mă voi simți completă. Aș vrea să-mi simt complexitatea și să-mi apreciez sinele pentru lucrurile pe care le știe, nu pentru cele pe care le știu ceilalți sau pentru cuvintele pe care ei mi le atribuie. Știu că sunt mai mult decât etichetele, privirile, replicile lor și, totuși, capitolul practică mă lasă rece. O continuă teorie se scrie în istoria ființei mele. O dau mai departe, oamenii se bucură, mă ridică în slăvi, apoi în cinci zile uită. O altă minune poposește la pragul casei. Fetița cu manuale și zâmbet stângaci este mijlocul, nu scopul fericirii. Nu e remarcată în fotografii, un chip înnecat în mulțime, un univers care nu stârnește nicio curiozitate. Și-ți revine întrebarea pentru ce anume s-a pogorât din neființă pe pământul ăsta? Să fie doar o altă existență efemeră, să respire aer ca să-l irosească? Izgoniți creatura. Striviți-o fără dorințe, și-așa e expirată.

                                                                                 Melissa.

Tuesday, March 14, 2017

mică fantezie

„Ne privim pe noi înșine, și simpla tensiune a spectacolului ne cucerește.”


        Să recuperăm fotografiile cu noi zâmbind la malul mării, într-o seară călduroasă de vară, așezați pe un șezlong și mușcând cu poftă dintr-o felie de lebeniță. Adierea sfârșitului de poveste îți răvășea artistic pletele crețe, cu reflexii arămii în scăldarea soarelui și sclipiri de mister sub pătura lunii. Parcă erai două persoane condensate într-una: un tu romantic, cu un surâs ștrengar pe-un colț, care rostea vorbe calde și purtătoare de grijă, apoi un tu modern, glumeț și frângător de inimi, alergând în goană după o fată, care te concedia fulgerător printr-o scuturare a mâinii. Îmi aduc aminte întrebarea pe care ți-am adresat-o cu sufletul la gură, urmată de un răspuns a nu se ghici deranjat sau indiferent. Ai fost mereu răbdător cu mine, iar eu nu izbândeam să pricep de ce aveam parte de un tratament special, asemenea unei piese de porțelan prețioase, mereu cuvinte alese, delicate. N-ai vrut niciodată un scop în persoana mea (cel puțin eu n-am sesizat unul), iar comportamentul tău flexionar mă bulversa până la punctul rușinii. Cândva, într-o zi oarecare, pe care nu mi-o pot contura în memorie, ți-ai înlocuit conduita cu o răceală care-mi zburlește sinele. Străinii stăpâneau conversații mai afectuase decât eu și tu. Mă înjunghia în țeastă fiecare privire glacială și fiecare gest reținut din partea ta. Încet, firul de ață care ne lega într-un univers paralel, construind un pod de simțire între ființele noastre, s-a desprins de pieptul tău, după neștiut câte smuciri, și a zăbovit pe pământul rece, vibrând până la mine cu o durere surdă. Socotelile întărzie să apară și mă tem că, după atât trecut, nu împărțim un viitor.
        Noaptea tărziu retrăiesc clipa în care vocea și genunchii-mi tremurau, greața vertijului apăsa necontenit, iar umărul mi se atingea vag de al tău, expediind semnale în tot organismul meu, îngropat sub teroarea adevărului. Atunci mă păcălesc că, peste ani, sau decenii, sau cine știe, copiii tăi vor auzi povestea fetei emoționate de zece ani care și-a mărturisit simpatia într-o stațiune cu nume de planetă, în timp ce vă învârteați în cercuri sub o umbreluță albă. Moment capturat în eternitate, răsunând ca un ecou în transcripția notelor unui pian prăfuit de vreme. O mică fantezie ce locuiește în mine, că îmbujorarea mea va dăinui în străfundurile tale, că poate îți va lăsa un gust dulce.

                                                                                 Melissa.

Saturday, February 25, 2017

străinele

„Capul meu e ca un labirint întunecos. Niște fulgere îi luminează din când în când coridoarele. Niciodată nu știu pentru ce fac unele lucruri.”


        Astăzi străzile s-au prefăcut în străine. S-a schimbat vremea. De la o ceață prăpăstioasă s-a lungit spre un soare cuprinzător și, în ploaia de culoare, pe care n-am mai întâlnit-o de nenumărate existențe, simțeam un nod în stomac. Colindam oare alt oraș? Nu eram la fel de distrasă, regăseam o picătură de frumusețe în arhitectura clădirilor, mă lăsam furată de vocile de pretutindeni. Cu pași înceți le redescopeream. Când am condus-o pe Verzișor la gară și mă gândeam la 14 decembrie, ninsoare și dânsa. Amanetul, unde se afla clopoțelul, despre care Liz spunea că seamănă cu un lacăt și o cheie. Nu vorbeam același film. Urma colțul de iarnă, unde băiatul cu legături sclipitoare mă aștepta la capătul trecerii de pietoni, purtând căciula tricotată care îmi place enorm de mult. Colțul din dreapta, de pe celălalt trotuar, pătat cu o excursie la cetate și puncte ciocolatii. Parcul din stânga cu hinte de bebeluși, unde petreceam un timp consistent înainte, ascultând balade și plănuindu-mi viitorul. Stația de tramvai, care-mi lasă un gust confuz, oarecum plăcut, dar greu de recunoscut. Clădirea, care Liz spune că nu seamănă cu o școală și care-i aparține aventurilor băiatului care fotografiază păsări moarte, zâmbește strâmb dimineața devreme și mă urmărește pentru poante slab plănuite. Un lac desprins de gheață, însă care-n amintirea mea rămânea nemișcat, evocând un strigăt amuzat de pe bancheta din spate. Urma o cale dreaptă, prin miezul orașului, pe unde am alergat nebună de fericire și în al cărei covoraș alb am scris „love life”. O serbare grăbită, cu moș crăciuni mititei și adormiți. Un autocar cu destinație, pentru care am tremurat în frig un ceas. Un apel telefonic, emoționat și încărcat de speranță, o poză în fața primăriei și o îmbrățisare pentru un fost ar-fi-putut-să-fie-micky-mouse. O cotitură la stânga. Ne decidem la semafor și râd în hohote. Dacă mă opresc dau în lacrimi. Mă învârt și văd altă stație de tramvai, încărcată de altă scrijelitură. Înainte, un cățel ursuleț polar trage hotărât de lesă. Fără vreo legătură, îmi poartă gândul către antrenamentele de baschet. Plin de ele. Urcăm faleza și coborâm spre mal. O clădire scundă, asociată cu o zi mohorâtă, în care rățuștele au pornit cursa pe Mureș. Puțin mai la dreapta se regăsește pontonul, înțesat de săruturi, teamă și poate prea multă sinceritate. O promisiune pentru corb neîmplinită, consolidată cu una din sărutări. Pornim în stânga. Revăd serile de frisbee, băiatul cu părul de aur care a primit bucuros cererea mea la joc și fata roșcată care mi-a rămas prietenă prețioasă. Banca de povești neserioase, mâncare mcdonalds, jucării cu personalitate. Ne așezăm, iar o sărmăluță se rostogolește în panta din spate. Râd absentă și mi-l imaginez pe el în ziua aceea plină de căzături. Avea o glumă pregătită pentru fiecare situație. Glume pe care, privată acum de prezența lui, simt că nu le-am apreciat îndeajuns. Povestim. Bucuroasă, împart cele trei clementine din ghiozdan. Apoi fluxul de amintiri își reia cursul, împreună cu călătoria. Reînviu maratonul din 2015, unde mă agit bucuroasă, prietena rapunzel mânâncă biscuiți belvita. Îmi amintesc de băiatul de la medicină care, deși urma cursurile în Arad de 2 ani, nu văzuse niciodată Mureșul. Un sfârșit de august bântuie timid, îl dezbatem și adoptăm concluzia că-i departe. Băiatul cu tatuaj, al cărui stil de îmbrăcăminte mi-a atras atenția și care avea multe cunoștințe de împărtășit. Mai încolo, luminițele podului se aprind imediat ce-mi odihnesc privirea pe el. Punctele ciocolatii revin pentru a treia oară. Încerc să-l înțeleg, mă încâlcesc, pun ghemul deoparte. Parcul Eminescu păstreză o sumedenie de seri de film în aer liber. Băiatul prietenos, care mă ajută cu scaunele, se oferă să mă ducă acasă pe bicicletă și folosește burghiul fără să ezite, în timp ce povestește despre viața lui amoroasă. Ghiozdanul death note al fetei alături de care hoinăresc pe străzi la 1 noaptea. Festivalul luminii, oceanele care mă zăresc de departe, sclipind nefaste. Melissa care se roagă să nu-i uite numele și un spectacol de pirotehnie un an mai tărziu. Gulguțe îneacă peste tot. O băncuță mică, unde crețul s-a dat în spectacol. Liceul pentru vineri, sâmbătă, duminică, în franceză. Bucata de pământ pe unde mă conducea corbul. Apoi mcdonalds, șapte luni de amintiri și nemulțumiri. Comand ceva de dor, iar capul lui ar-fi-putut-să-fie-micky-mouse răsare de după pult acoperit de un rânjet până la urechi. Iau sendvișul la masa mea din lobby doi, însă numaidecât el apare să ne întâmpine. „Ca-n familie!” spune, înainte să-și deschidă larg brațele. Mă cuibăresc acolo, un iz de țigări și aftershave îmi întâlnește nările, iar eu am certitudinea că perioada în care împărțeam același loc de muncă se află la ani distanță, că niciunul n-am rămas aceiași. Nenorocitul mă mușcă. Din impuls îi reped o palmă, însă o regret imediat ce-i cunosc figura dezamăgită, puțin jignită. Atunci stiu că poate face ce-o vrea din mine, căci sunt înfrântă și mă retrag rușinoasă în baie să-mi văd roșeața. Străinele sunt reînsuflețite imediat ce adierea de seară îmi răvășește părul. Cu efort, iau o gură de aer, iar inima mi-o ia la galop. Sunt pe ducă și-mi pierd îngrijorarea.

                                                                                 Melissa.

Wednesday, February 22, 2017

22 februarie

„Mi-ai ucis dragostea.”


îți scriu azi, cu speranța între palme;
expresie precisă, dorință nelămurită. 
inspir o dată, de două ori, 
de câte ori e nevoie să fie alt martie.
trei puncte dansează sus și jos,
aștept
și parcă aștept încă odată zece cercuri lunare
doar să aud de tine,
de bătăile inimii tale,
să știu că ești întreg. 

când răsare noua zi
o găsesc acoperită de nori
și-mi amintesc c-a fost vina mea
că eu te-am pierdut înainte să mă pierzi tu,
că, dacă n-aș fi închistată în propria-mi țeastă,
te-aș surprinde alături,
cuprinzându-mă pe după umeri,
cum altădată martoră ne-a fost seara, 
și aș ține promisiunea.

                                                                                 Melissa.

2-24-prezent

„...în orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu.”


        Drumul meu merge într-un continuu zbor-cădere. Două zile în urmă: plină de fericire, privind o iluzie atât de roz încât mă usturau ochii la vederea sa. Și, doamne, cât zâmbeam, parcă eram făcută numai din zâmbete. Adică bătălia pe care o port dintodeauna se mai aranjează? Chiar vin toate în același punct să mă întâlnească? 24 de ore fascinante, în care n-am reușit să adorm, zvârcolindu-mă între saltele entuziasmată, păstrând, totuși, din obișnuință, o mică sclipire de nesiguranță în adâncuri, dar care trecea neobservată din pricina bucuriei explozive care mă stăpânea. Îmi aminteam că lucrurile se disipă la fel de brusc cum își fac apariția, însă mă alinam că, deși n-a urmărit o procesualitate sănătoasă, n-a apărut de nicăieri. Prezent: recalculez, pentru a mia oară, rădăcinile ecuației viitorului. Cumva ele se ascund de fiecare dată după un caz de nedeterminare, dar eu știu mai bine. Știu că există un răspuns acolo pe undeva, că dacă folosesc formulele potrivite am să-i dau de cap. Formulez o altă rezolvare: un transfer, un an de meditație la eșecuri, câteva luni consumate degeaba, cine știe ce-mi înfundă gândul.
        Am petrecut o oră scurgând lacrimi pe tema aceasta. Ce am avut eu mai bun n-a fost de ajuns. Mă îndoiesc că pot să dau mai mult, căci simt că a rămas prea puțin din mine. M-am schimbat într-o ființă lacunară, aflată în imposibilitatea să se lege unui fir de viață. Apoi, am gândit mai profund. Am gândit că poate ar trebui să-mi pese mai puțin. Parcă atunci când îmi pasă mai puțin, lucrurile merg mai bine. Nu mă supramotivez și nu uzez energia de rezervă. Prin urmare, continui să mă plimb spre acel nicăieri, care-mi poartă numele, imaginând probabilități să-mi găsesc o mulțumire de sine printre pași. Mă învărt acolo, mă învârt și pe dincolo, strâng poalele rochiei și mai fac o piruetă. Așa-i la modă. Trebuie să dau odată de locul ăla, locul cel minunat de unde nu mai vrei să pleci.

                                                                                 Melissa.

Friday, February 17, 2017

trăiesc în antiteză

„Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir.”


        Îmi spunea odată vocea din capul meu că, dacă aș mai pierde din egoism și orgoliu, aș sălta treptele în fugă și n-aș avea vreme să privesc în urmă. Sfaturi calde știe ea, iar eu, o toantă de prisos, alung cuvintele departe, să nu mă atingă vreun mic spin și să-mi zgărie cărpănoșenia de gânduri. Capabilă de multe (așa se spune), cu acțiune în puține, căci trăiesc în antiteză, pe altă planetă de escroci, unde nu-i nimeni mai grozav ca mine.
        Și dacă ieri m-ai fi scuturat, strigai că aia îmi lipsește, numai să fiu cea mai cea, pleacam în altă direcție. Tu crezi că poți singur până când deschizi ochii într-un mâine care te prinde de urechi și-ți cârpește vreo două, trei, patru, la câte reușești să stai, palme de adevăr. consternat, te învârți în jurul tău să afli că ești nemernicul ăla pe care-l arătai cu degetul înainte. Felicitări, clișeu uman ce ești.

                                                                                 Melissa.

ia-mă

„amorul nostru nemuritor s-a dus dracului...”


și când mă fâțâi în cearșafuri târziu
gândurile tale mă sugrumă.
de n-ai mai ține de mâneca mea
lumea-ntreagă-aș contura
încâlcind suflete-n alte pânze
și lăsând trecutul cel de frunze
pe-un asfalt pustiu, un colț de stradă
unde copilăria se așează.
joacă șah cu-al meu viitor
lăsând pe-a mea spinare un fior
să-mi văd zilele cârpite
cu-n pumn de petale fericite.

și dacă trăiam până adineauri,
să mă prinzi de mână,
nu m-aș fi rătăcit în cer
râvnind luceferi de peste hotare,
căci naivă m-am născut,
cine-oi fi eu să le dau ascultare?

ia-mă să mă porți,
să mă consumi, să mă scurgi de tine.
dacă o secundă eu mai stau
mă omor, știi bine.

                                                                                 Melissa.

Thursday, February 16, 2017

zâmbet

„În acest ținut crepuscular lucrurile nu aveau greutate, 
ci doar o mare densitate emoțională.”


        Pășesc pe o linie continuă spre nicăieri și, parcurgând o bună bucată, întorc capul într-o parte. Acolo, pe o altă linie paralelă cu a mea, un nenorocit poartă un zâmbet de ochii lumii. Fascinată, mă opresc, el asemenea, și, pentru o perioadă cât pare o veșnicie, aruncăm scântei unul în celălalt. Eu aștept să se alăture în linia mea și el mă așteaptă să mă alătur lui. Nu știu algoritmi pentru linii paralele. De fapt, nici perpendicularele nu m-au plăcut. Liniile sunt într-o lege pe care nu s-a obosit nimeni să mi-o predea. Sper că măcar lui, dar privim ca doi prostănaci la ceas. Oare care-și pierde primul rădăcina? Sigur n-oi fi eu! încrezută-mi rezonează propoziția în adâncuri. Mă așez comodă pe marginea liniei, semnalizez cu mâna, mă agit în giumbușlucuri care mai de care. El zâmbește și... cam atât știe să facă. Cumva îmi ajunge, sunt beată de chipul său și de persoana pe care mi-o imaginez în carapace. Înspir, expir, clădesc curajul și ia te uită! Vreau să mă arunc din a mea linie, doar să știu că mă prinde-n brațe-n celălalt capăt. Se arată dornic, zâmbește în continuare, încrederea crește în mine. Mă pregătesc de salt, îmi adun bucuria, să i-o dau toată lui, și, înconștientă ca o plantă, îmi slăbesc corzile spre mine să mă întind cât mai spre el. Surprinzător, mă prăvălesc într-un hău imens și, de acolo, de sus, de unde am căzut, el încă zâmbește. Cum poate încă să zâmbească?! strig ca o lunatică. Caut ceva să mă apuce, nu-i loc de salvare. Cu cât se înstrăinează culorile chipului său de mine, cu atât îi văd mai deslușită firea. Nu-l încerca nicio simțire pentru ființa mea plăpândă, nici în a mea prăbușire, și, dacă vreodată a avut-o, sigur a azvârlit-o în abisul în care mă prăpăstuiesc, să mă gâtuiască mai cu patimă.
        Și atunci ce vină are inima, draga de ea, că la vederea unui zâmbet fuge ca o apucată? Fugim să ne păzim pielea. Unii mai devreme, alții deloc.

                                                                                 Melissa.