Wednesday, February 15, 2017

revedere

„primim ceva pieritor și noi înșine vom pieri.”


        O ființă plângăcioasă în mijloc de zi. Ceasurile doisprezece se apropie și n-am realizat nimic memorabil, doar mă învârt într-un stres oribil și mă îndoiesc că urmez ceea ce-mi va face bine. De prea puține ori lucrurile care-mi stau în gând se regăsesc și în viața mea. Întrebări curg mereu, așteptând răspunsuri nevinovate, ceva care să-mi lămurească acest continum neînțeles: de ce exist si mâine dacă simt că e degeaba? Visuri, aspirații, sentimente, îmi propun de toate. Și muncesc pentru ele, dau din coate și transpir. Nu pot să admit că nu plang, se întâmplă să-mi pun uneori capul pe birou seara și să mă rog să o duc la capăt cumva. Pentru că sunt singură, pentru că o dată așa am ales să fiu și e ca și cum toate cele care-i urmează acelei alegeri se înfăptuiesc în măsuri asemănătoare fără voia mea. Teama de abandon e mereu ascunsă sub piele, vibrând și semnalând fiecare cuvânt care are un fir pornind în direcția respectivă.
        Astăzi, descurajată și alungată din circuit, un fost coleg de teatru mi-a ieșit în cale. Un surâs a răsărit pe chipul meu la vederea sa. Îmi e dor, foarte dor, de momentele scurse. Trecutul, nenorocitul, nu-mi dă pace. Mă caută la domiciliu, întră neinvitat și doarme în patul meu seară de seară, să fie sigur că n-am să uit treapta de unde am căzut. Atunci îmi displăcea să-mi petrec sfârșitul de săptămână într-o sală de sport în subsolul unui alt liceu decât al meu si al unui alt liceu decât cel unde m-am prezentat. Semăna mai mult a obligație decât a activitate destinată timpului liber, dar aveam o vinovăție imensă (amestecată cu o simpatie ruginită) în mine ancorându-mă de joculețele care-mi rupeau sufletul în două. Privind înapoi, comparativ cu sambetele epuizate ca să-mi adun regretele, aș vrea să primesc o a doua șansă, să schimb cursul evenimentelor. Sunt mai conștientă și mai capabilă. În fine, nu are relevanță. Intenția povestirii este cumva legată de ființa întâlnită. Împreună cu o colegă de clasă, bănuiesc, cutreiera centrul, ea ținând încrezătoare în mână o cameră de filmat. Dacă nu mă înșel, proiectul lor se leagă de judecățile oamenilor asupra semenilor. Un „la mulți ani!” a fost livrat cu succes, însă nu purta emoția pe care mi-aș fi dorit-o.
        Mă încearcă o epuizare cumplită. Iar îmi așez capul pe birou și să mă rog de mine să continui. Și mă rog: Hai, spune...! Și spun.
        Culoarea neobișnuită a însoțitoarei mi-a antrenat un drag pentru persoana ei. Oricum era o drăguță. El reprezintă o parte din fericire care-mi lipsește. Glume potrivite la momente potrivite de la persoane potrivite. De mult nu s-a mai întâmplat. Prima zi mi-a lăsat impresia unui băiat timid care poate o să renunțe în următoarele zile. Nu încapea în mine bucuria simțită când, a doua zi, a pășit în sala de sport vesel. Poezia „Les enfants qui s’aiment” mi-a dat bătăi de cap. Nu-mi aminteam precis înțelesul cuvintelor și am rămas surprinsă de îngăduința aratată de el și încă un băiat aflat în grija mea care, cu părere de rău, n-a intrat vesel sâmbătă și, de fapt, n-a intrat deloc. Amintirea acelui surâs plin de bunăvoință îmi va rămâne locatară fidelă și mă bucur de ea. Mă bucur că, pe lângă toți oamenii care mi-au adus noroi în casă, se găsesc și oameni care mi-au adus căldura și refugiul, poate chiar fără să-și dea seama. Vreau să-i mulțumesc și azi pentru că m-a întâlnit în drum și mi-a scuturat tristețea.

                                                                                 Melissa.

Tuesday, February 7, 2017

spre delirul meu

„am simțit mereu acel tremur violent și irepresibil, 
senzația aceea de pierdere iminentă a minților...”


        Când mă port în gânduri spre tine sunt ancorată în altă lume. În lumea unde sunt pictată în măreția fericirii mele. Îți număr zâmbetele în albumul meu de zile trecute. Nu le număr pentru însemnătatea unei cifre, ci pentru că, atunci când le recunosc pe toate, adorm cu un zâmbet de al meu. Un zâmbet rar, rătăcit împreună cu micul tău secret. O dată, când am să fiu pregătită să te eliberez din strânsoarea obsesiei mele, îți voi scrie ceva lung, plin de cuvinte pompoase și lipsit de sens. Aidoma rândurilor astora. N-ai să desprinzi nicio rază din a mea cugetare, însă vei împleti ceva difuz - mă tem să spun o șansă neîncercată - lângă încăperea unde-mi păstrezi trăsăturile, reflectate în contuzia nebuniei tale, foarte diferită de al meu labirint de poezie, unde ale tale se conturează prin fine puncte ciocolatii care strălucesc în soare și aduc ploaie lângă ale mele.
        Tu, un salt ilimitat spre delirul meu, te-ai strecurat timid. Îmi amintesc fluturașii care se amețeau în jurul meu și cât i-am negat. Apoi, când singurătatea m-a sufocat, micuțele insecte colorate nu-și mai învărteau aripile în violență pură. Păreau rupți de rai, iar eu, ruptă de adevăr, am lansat un scenariu al nimicirii mele în insuficiente acte. Ai surâs în câteva scene apoi, întocmai ca într-o tragedie, cursul a poftit la moarte. Puțin dinafară, mai mult dinăuntru, căci acolo se ascunde vâlva revelatoare.

                                                                                 Melissa.

Monday, February 6, 2017

ceva care atârnă de altceva

„M-am uitat într-o oglindă și am văzut o față umană, vulnerabilă, plină de viață, iubită, vremelnică. Nu m-am uitat după pori închiși, nu mi-am aranjat bretonul și nu mi-am făcut nicio părere despre cum arătam. M-am uitat direct în ochii care se uitau direct la mine și m-am gândit, o, draga mea, draga mea copilă. Cred c-a fost pentru prima dată când mi-am văzut chipul așa, pe de-a-ntregul.”


        Îi cer o pauză ca să-mi antrenez singurătatea, să mă obișnuiesc să fiu doar eu cu mine. Aparent numai așa îmi continui viața, oricât m-aș agita să mai invit o persoană. Prezența mea are un termen de valabilitate în călătoriile celorlalți, dar aiurita de mine nu se învață niciodată cu declinul. Urc trepte înalte, cu încredere că n-am să mă răstorn, iar apoi, când briza unei oarecare împliniri îmi izbește chipul, revine învingătoarea să-mi amintească unde n-am loc. Mă rostogolesc ca un bulgăre pe un deal, acumulez ură pentru așteptările amare. Și, dintr-o prostie umană, nu-mi ajunge niciodată. Revin și revin la același punct zero, cu lacrimi tot mai grele și răni tot mai pline.
        O altă persoană îmi strânge fericirea în palme. Dăruiesc mult și nu mă abțin de la nicio eroare. Ele mă iubesc cum nu mă iubește nimeni. Lui îi dau ce-i al meu astăzi, mâine, peste trei zile și destule nopți. Sau măcar mă străduiesc. Nu cunosc destinatarul din lipsă de replică. Nici nu-i frântă, nici nu-i întreagă. E ceva care atârnă de altceva, neclară asemenea unei ferestre pătată cu zboruri frânte. Mă pierd, pierd grav, în nimic și parcă-n tot. Nu pricep unde încep și unde mă termin, dacă trec prin ce s-ar cuveni sau sunt enervanta specială care-i spulberă nevoile. 
        Nu-mi explic cuvintele și sunt sigură că tu le explici mai puțin. Însă sunt pentru tine, chiar dacă n-ai să le citești vreodată. Știu c-ai încercat (sau vreau să cred) și mă învinovățesc c-am trecut ca o ignorantă. Te rog, nu, te implor, să-mi arăți doar firmitura aia pe care o vreau. Firmitura aia legată de firmitura de mine. În orice fel și orice nuanță, te implor să mă scalzi în lumină, al meu orișice ai fi.

                                                                                 Melissa.

Sunday, February 5, 2017

umbra actualității

„Cuvântul rusesc este otstranaya. Nu sunt cu adevărat aici. Nimic din ce se întâmplă nu ajunge la mine. Sunt izolată; simt că nu eu sunt aici, că nu eu trăiesc aceste lucruri. Sunt neliniștită, foarte confuză.”


        Draga mea, toți se satură de tine după ce te gustă în repetate rânduri. „Legăturile scânteietoare”, cum obișnuiai să le numești cândva, se consumă ca și nisipul din clepsidră. Cu cât stau mai aproape de sufletul tău, cu atât mai puțin te doresc. Pentru că le-ai oferit prea mult, prea curând, și consideră că te-au citit în întregime. Poate că ești unică, însă multe bucăți din ființa ta se scriu și în alte destine. Iar ei, când găsesc o porțiune din felul tău de a fi proiectat în alt corp, se avântă și te lasă în urmă. Rămâi o amintire plăcută, însă uzată, pe care nu o mai retrăiește nimeni deoarece stă în umbra actualității. Iar ei vin și pleacă, și continuă să vină și să plece, până când fură tot din bogăția ta, schimbandu-te într-o fantomă care bântuie pământul fără scop și fără sentimente.

                                                                                 Melissa.

întâlnind drumul

„Și știi că ți s-a dat ceva și ți s-a luat ceva.”


        - Fir-ai, aiurito! Pe unde umbli?!
        Un sughit răsună din dulapul așezat în fundul încăperii. Parcurge bucata despărțitoare pășind apăsat, podeaua scârțâind umilă sub hotărârea sa. Cu un gest smucit, deschide ușile mobilierului și supune ghemotocul de rușine la privirea sa aspră. Ființa pitită în întuneric se strânge în brațe, înfrigurată de lumina care pătrunde în ascunzătoare.
        - Ce crezi că faci?! acuză intrusa, cu mainile împlântate în șolduri.
        Cu respirația tăiată, fricoasa își pregătește răspunsul, ochii zburându-i prin încăpere în căutarea unei desfaceri. Când constată că nu e loc de așa ceva, întoarce capul spre factorul perturbator, care-i profanase colțul de liniște.
        - Îi dau timp, răspunde, vocea firavă abia formând o șoaptă.
        Intrusa ridică din sprâncene nemulțumită.
        - Îi dau timp fiindcă si eu am avut nevoie de timp, explică firava, luptând cu suspinele.
        Pentru o fracțiune de secundă chipul străinei este fulgerat de un strop de compasiune. Acesta însă se pierde în măsura în care a apărut, înlocuit fiind de fruntea încruntată, pornită să acționeze. O apucă pe ființa jalnică de braț și o smulge din vizuină.
        - Ieși afară, oaie lașă ce ești! Mi s-a umplut paharul cu smiorcăielile tale!
        Firava se zbate, strigând de spaimă și bocind în agonie. Vrând-nevrând intrusa o poartă de-a lungul camerei și o azvârle într-un câmp verde, scăldat în razele verii. Înaintea sa, la o distanță de un suflet, se găsește un individ creț, învârtindu-se, confuz de împrejurimi. O zărește, răscolită cum a lăsat-o trecutul, și punctele ciocolatii îi sclipesc în bătaia soarelui, însoțite de un surâs promițător. Ea, cuprinsă de groază, cere prezența intrusei debordând de încredere alături. Aceasta, în schimb, o îmbrâncește, rânjind știutoare.
        - Vezi-ți de viață! o apostrofează, trântind poarta spre ceea ce fost, părăsind-o pe fricoasă în câmpul fără-de-sfârșit și fără-de-scăpare. Ea, întâlnind drumul celuilalt călător, inspiră adânc mireasma curajului și, când o expiră, se iscă o ploaie abundentă, colorând înaltul cerului în nuanțele de albastru ale nopții.

                                                                                 Melissa.

Saturday, February 4, 2017

ploaia din privirea ta

„Ca toți romanticii ăștia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoșenie, ci prin frumusețe.”


        Câteodată trăiesc cu părerea că nimic în viața mea amoroasă nu s-a împlinit pentru că am renunțat prea curând la compania sa. Mereu căutam alte priorități, lăsam cuvinte nespuse să plutească în picături de somn și pași admirați să se înstrăineze. Lacrimile se adunau, însă ședeau întodeauna ascultătoare. 
        Nu este un secret faptul că nici în ziua de astăzi n-am învățat să înot. Nimeni n-a izbutit să-mi transmită arta de a dansa grațioasă în ape învolburate. S-ar presupune că, dacă nu le cunosc valsul, păstrez distanța. Cu toate acestea, ființa cea plăpândă se zbate adeseori în valuri și, deși continuu învinsă, nu încetează să dea din coate, din picioare și din vorbe. Iar când zărește malul, primind ajutor de la amabili dansatori, asemenea unei netrebnice nemulțumite, se răsucește și se agită de dorul înecului. Astfel, sosește neîncetat în centrul mării, prețuind cerul senin și singurătatea, împachetate într-o iluzie a independenței. Până când norii își dau întâlnire și-i întunecă menirea.
        Simt că-mi alunecă din brațe și trecutul meu e prea conturat în tonuri de gri ca să-l înhațe. Pe de-o parte, vreau să-l rătăcesc ca să mă întregesc pe mine. Pe de altă parte, știu că n-am să mă regăsesc niciodată aceeași. Piesele de puzzle joacă în forme anonime, fragmentând drumul ales. Sunt la o incomensurabilă depărtare de dorințele zânei. O figură ștearsă în mulțime care nu mai strălucește, care nu mai împarte pâine dulce la porumbeii răsăriți în parc. Aș putea să mă bucur de mine când mi-e alături, plină de viață și orientată spre absolut. Revenită în lume, cu rădăcini serioase și drăgăstoase. Să fiu egoistă și să-l iubesc pentru mine. 
        Cu fragilitate în voce, îmi glăsuiesc sălășluirea. Mă împrăștii în cioburi și amintiri, pierind în neascultare. Două râsete acompaniază suferința, două râsete pe care nu le pricep, iar ele nu se obosesc să-și explice cursul. Înțeapă adânc în țeasta mea și, totuși, zâmbesc în clinchetul lor. Punctele ciocolatii nu se apropie de structura dezordonată. Nici nu-i primesc ofrandele de sentimente. Îi întind o mână și un gând când se încălcește în deplasare, dar nu o însoțesc. O lasă să aștepte, ofilind o inimă firavă în bătaia soarelui. O inimă care tânjește după ploaia din privirea ta. Capabilă de afecțiune, însă temătoare la salturi hazardate, ea continuă să cugete în solitudine la momentele risipite, când pământul rodea și ea nu l-a îngrijit, când l-a înlocuit cu vastele ape care-i zbârcesc pielea, numai ca să-l plângă-n nostalgie sute de ani și mii de închipuiri.
        Răceala ta îmi copleșește dragul care crește în al meu piept, îl înconjoară de neliniște și sugrumă spontaneitatea din el. Unde să mă avânt? Să te las să colinzi universul în absența mea sau să mă agăț de a ta mânecă, sperând că nu mă vei scutura departe?

                                                                                 Melissa.

Wednesday, January 25, 2017

semăna cu o baladă

„Să vrei cuvinte
Nu-i foame
Ci o boală.”


        Cândva chibzuiam la algoritmii care m-au condus la tine. Îmi calculam probabilitățile de reciprocitate. Numărul de gesturi înapoiate împărțit la numărul meu de eforturi. Și apoi m-am hotărât să-ți istorisesc ceea ce mă calcă pe inimă. După cum (sper că) îți amintești, am început într-o iarnă tărzie, spre seară, după o consfătuire cu buna mea prietenă, Verzișor. Ne adunasem patru ochi la o masă în Cărturești, servind ceai și alinare, ca întodeauna. Pe atunci nu erai subiectul meu preferat, ci doar un banal contact pe care-l mai apelam din când în când. Puțină neglijență din partea mea, îmi permit să spun. Butonând entuziasmată în apusul zilei respective, am aranjat o plimbare. Fluturași se agitau în păturile ființei mele, fără să le găsesc o explicație, iar tale punctele tale ciocolatii, ilustrând universul tău lăuntric, mi-au surâs neîntârziat. Schimbasem planul, sunt netrebnică și îmi asum. Surprins, însă nu dezarmat, mi-ai acceptat capriciile de râzgâiată. Râdeam, alunecam pe covorul de gheață și mă agățam de iluzia ruptă din realitatea ta. Posibil să nu te pricep precum ceilalți. Posibil să te văd prin filtrul îndrăgostelii mele, însă îmi pun sufletul la bătaie pentru o firmitură din al tău.
        Am alergat în urma tramvaiului. Acele ceasului dansau târziu, eu jucam egoista într-o piesă de teatru și nasul meu înghețat strălucea mândru. Plin de viață, continuai să-mi narezi basme, iar eu, neprevăzut de emoționată, căutam să încercuiesc orice alt detaliu al împrejurimilor în afara chipului tău, totodată pretuind fiecare notă rostită cu o scânteiere. Curând, călătoria cu tramvaiul s-a încheiat, iar noi ne găseam colindând străzile înzăpezite încă o dată. Insuficiente bucăți de conversație se reproduc în mintea mea. Semăna cu o baladă, cu o tăină între greieri, cu un îndemn la orașele de pe hartă care se disipă în adevăr. Ardeam de nerăbdare să descopăr distanța pe care o vom pargurge și priveam curioasă la bătăile în plus pe care inima mea le împărțea afectuos.
        Paf! - un bulgăre a planat periculos de aproape de căpățâna mea încărcată, izbind în schimb peretele din stânga mea. Dar când mă dau eu înapoi de la o provocare? Și, uite așa, ne fugăream ca doi preșcolari în drum spre casă, unul mai neserios ca celalalt, până când suflarea mea a demisionat. Așteptam o recompensă pentru osteneala mea considerabilă și, în același timp, mă străduiam să-mi recapăt ritmul. Posibil să fi clădit un episod care-și merita finalul din basmele tale.

                                                                                 Melissa.

Monday, January 2, 2017

eu la tocmeală

„Înclinarea la simțuri a fost adesea, și pe bună dreptate, osândintă, fiindcă, datorită unui instict firesc, oamenilor le e groază de pasiunile și senzațiile ce par a fi mai tari decât ei și pe care sunt conștienți că le împart cu vietăți ce reprezintă forme mai puțin înalt organizate ale existenței.”


        Uneori aștept ore întregi fâțâindu-mă în pat, că poate poate vine somnul și pe la mine. Ieri, fiind una dintre acele zile, am avut ocazia să ating puncte adânci din câteva subiecte care-mi scârtâiau mintea și continuă să o scârtâie. Mi-am propus o variantă pentru discursul de sfârșit de clasa a doisprezecea (da, eu sunt „tocilara aia”, get over it). Cred că asta mi-a ocupat insomnia aproximativ jumătate de oră de întors pe o parte și pe alta. Alt subiect prezent la fața locului a fost dorința mea de a fi mai sportivă în următorul an, alergat, genoflexiuni și toate cele. Mi-am amintit de 2015, când am investit un 1/3 din salar pentru o pereche de papuci speciali pentru momentele petrecute pe stadion, cel puțin 7km pe zi. Și i-am supus la privirea mea odioasă, cât de frumos stau așezați în cutie. Petrecerea din luna martie s-a regăsit al treilea subiect înscris pe lista concurenților pentru o noapte nedormită. Mica vrăbiuță din mine, revoltată din pricina demisiei corbului, a aranjat pătura încruntată. Apoi am înnotat spre oceanele infinit de albastre, întodeauna undeva acolo, așteptându-mă să mă înnec în ele. Toanta care-i spunea de nenumărate ori „moye serce” a apăsat un întrerupător. O idee s-a născut în capul meu dezordonat de întrebări cu răspunsuri rătăcite. Aș putea să-i cer candoarea. Suficient timp s-a scurs, suficiente informații s-au schimbat între noi, aproape suficiente sentimente s-au diluat. În plus, mă mânca o curiozitate oribilă. Înțeleapta din mine (care văd că își ia cam des concediu de boală) a zâmbit încrezător și ne-a etalat celorlalte „eu hormonale” soluția finală: lăsăm câteva zile să treacă și, dacă încă susținem același front, avem permisiunea să aprindem focul. Măcar un mister să fie rezolvat anul acesta. Tot vorbind de mistere, încet încet, înotând în oceane, s-a regăsit marea literă căreia încă nu i-am dăruit o poreclă (mă întreb de ce am nevoie de atâta vreme). Și privea la mine, cu păru-i buclat ciufilit, chipul îmbrăcat în vinovăție și cu nătângul meu compatriot de voluntariat în spate semnalizând: „frumos!”. Mi-am izbit o palmă în frunte. Câtă nătăraie din partea mea, să socotesc că starea mea de nesomn nu va apela la cel mai profund și de actualitate subiect al meu, culpabilitatea celui admirat, neștiința de valoarea companiei sale, faptele petrecute în decursul ultimelor trei zile, penibilitatea mea de cote maxime și regretele altora care-mi șoptesc să merg mai departe. Oh da, tu, disperare, ce mă cuprinzi în momentele mele vulnerabile, de pasăre cu aripi frânte. N-ai trebuință de altă invitație să te înfrupți din țeasta mea și să-mi vrăjești bătăile inimii, fiindcă n-ai părăsit niciodată odaia pensiunii mele pusă la dispoziție de „eu hormonală și singură și în căutare de absolut nr.1”. Ce neghioabă ființă. Dar știi, fiind un an nou, promițător cu lacrimi la miezul nopții și plutitoare „vreau să mor, dar nu încă, fiindcă 2016 a murit înaintea mea” propoziții prin tenebroase încăperi de meditație, am continuat să dezvolt strategia pusă la punct de „eu rațională care crede că le știe pe toate” în ultima săptămână. În fine, adevărul este că nu am foarte multe de pierdut, însă doar ipoteza de a mai pierde ceva mă înnebunește din cale afară. Apoi îmi răsare dinaintea ochilor povestea dragei mele „dânsa” care a ofilit o afecțiune prin tăinuire, numai ca să-i afle reciprocitatea la ani depărtare de ultima suflare a sentimentului. Și-mi interzic să trăiesc alături de așa ceva. Îmi interzic să fiu secretoasă cu ceea ce are dreptul și el să știe. Și-mi scriu o rezoluție pentru asta, ca să-i asigur prioritate. Și, în primele ceasuri din anul proaspăt, fiind „eu găina fără pene” mă îndoiesc dacă să pun mâna pe telefon sau nu. Și mi-e rușine să admit că încă nu i-am dat de cap. Încă mă târguiesc cu „eu hormonala”, „eu raționala”, „eu cu paharul până la buză de remuscări” și „eu găina fără pene”. Și mi-e teamă și sunt obosită și nu știu unde mă va purta teama și oboseala în următoarele săptămâni.

                                                                                 Melissa.

Thursday, December 29, 2016

i'll still be here


        To be achieved in 2017...

        1.Get good results for the psychology contest in March;
        2.Get good grades for the final exams;
        3.Figure out the big college issue;
        4.Go to Bucharest to see your best friends and your oceans;
        5.Kiss someone;
        6.Do something for your birthday;
        7.Read all the books you've bought;
        8.Challenge your fear every day;
        9.Get your driving licence;
        10.Go to the sea;
        11.Write in your journal at least three times a week;
        12.Come home for the Amifran festival;
        13.Keep being nice even when people are not nice to you;
        14.Spread your feelings around. Be afraid of leaving something unsaid rather than something said;
        15.Get a job you actually enjoy;
        16.Spoil your parents with gifts every time you get the chance;
        17.Open wish.

                                                                                 Melissa.

Sunday, December 18, 2016

seara de miercuri

„Și cu greu își putea da seama dacă mai mult își dorea sau mai mult se temea.”


        Și a nins și am vazut-o pe dânsa și am petrecut o zi de miercuri plăcută și a fost tot ceea ce am avut nevoie tot anul. Firele mele m-au împiedicat și, rostogolindu-mă pe covor, am ivit o alternativă gustoasă pentru că da, mă simt atât de inventivă. Dacă nu pot învăța acasă, pot învăța în alte colțuri de oraș, unde se servesc cărți, ceai și povești de viață. Așa că într-acolo am pornit, cu chiu, cu vai prin frig și nedumerire. S-a întâmplat să fie și dânsa acolo, bântuind un eveniment care aproape că mi-a deteriorat și proaspăta seară. Și ne-a însoțit în ceainărie și acele ceasornicului parcă se pierduseră cu câtiva ani în urmă, în vremuri călduțe și surâzând cu grijă, cu mult înainte ca el să dea peste mine și eu să-i resping atenția, doar ca să râvnesc la ea după câteva luni de companie. Ah, cât de patetică.
        Mi-am ocupat mândră locul privind la rafturile cu învățături și arome îmbietoare. Debutul s-a găsit cu un strop de stânjeneală, însă, cu fiecare clipă, apropierea revenea, îmbrățisând părțile lipsă din mine, conferind acel sentiment de siguranță care îmi era deosebit de familiar în trecut. Știu că dânsa nu e aceeași și nici eu nu sunt aceeași, nici cealaltă ea nu e pe aproape, iar el... să spunem că sunt kilometri. Totuși ne-am aflat pe un norișor de fantasmă comun în seara de miercuri și am împărțit reflectări stăpânite sute de săptămâni.
        Dânsa istorisea despre sfârșitul de șapte zile. Lămuriri au fost făgăduite după perioada cu pricina. Cealaltă ea prefera tăcerea fenomenului recent, cuvintele fiind de prisos. Eu, în propria mea încurcătură de drumuri, veșnicul meu loc de agitație, am lăsat multe mărturisiri să curgă în atmosferă. Nici n-aș fi ghicit că dânsa îmi intersecta persoana admirată. Și încă atât de des și de cuprinzător. O profundă stupefiere mi s-a suit în spinare. Voiam să primesc tot, oricât de mult, oricât de complicat, agreabil sau nu. Reticentă la început, mi-a împărtășit cunoștințele sale. Cu obrajii rumeni sorbeam fiecare silabă cu o foame incredibilă. Spusele dânsei îmi sprijineau considerentele proprii și mă purtau într-un viitor ireal. Totuși, necesitam un sfat, un îndemn către una dintre exteme, deoarece incapacitatea mea de alegere se manifesta în cele mai obraznice feluri. Dânsa a menționat „momentul click” ca fiind singurul punct de univers care mă va împinge spre uitarea de sine dorită. Un moment special când ochii se întâlnesc și gândurile joacă împreună, când ceea ce a fost nu cutează înaintea a ceea ce este, când tot ce-i neînțeles se schimbă savuros în neînțelesuri blagiene și mai mari.
        Orele s-au risipit, iar momentul înstrăinării sosise. Câtiva pași ne despărțeau de intrarea în ținuturi separate, unde pomenirea redescoperirii este suprimată. Fără a ține seamă de cele anterioare, cerul pregăti un cadou pentru sufletul fiecăruia. Dragul cernea ghemotoace albe de splendoare și le așternea într-un covor feeric, prefăcând tristețea așteptării în sclipiri de desfătare. Ah, și ce basm s-a desfăcut dinaintea mea. Auzul i-a întâlnit vocea, călătoare din orașul vecin, cadorisind ființa mea plăpândă cu o mică scânteie de speranță, căci el era acolo, eu eram aici, însă deasupra amândurora ningea nespus de frumos. I-am amintit de dorința primului omăt, nădăjduind la nimic mai mult decât ceea ce am pierdut. Și nu se știe dacă-mi voi îndeplini dorința și nu se știe care-a fost a lui.

                                                                                 Melissa.

Thursday, December 8, 2016

ce să fie

„Cine ar fi în stare să spună unde încetează impulsul carnal
și unde începe impulsul psihic?”


        „Dezamăgire” este un cuvânt foarte vast. Acoperă deosebit de multe situații, de la cafeaua fără lapte de dimineață, până la justificările niciodată primite. Și, dacă ai să cântărești îndeajuns, nimic nu se compară cu frazele de dor nerostite decât în porțiuni de închipuire, menite să-ți zgărie strașnic concepția despre realitate și ceea ce are de oferit. Tânjești după o minciună, căci doar minciună poate fi dacă nu te-a căutat atâtea mii de zile. Și câte mii de zile ai pierdut socotind silabe răpănoase. Parcă-ți pare rău, parc-ai mai face-o odată.
        Cunoști tu acel fior al sentimentului? Se strecoară pe șira spinării, șoptește în spatele urechii, gâdilă pe unde poate și, cu o gingășie absurdă, îți scutură bobocii de visuri, sugurmând vrăji blagiene și deplângând ciuperci limitate. Viclean ca o vulpe, îți trece privirea printr-un filtru, precis că lumina lunii nu-ți va mai mângâia părul bălai împletit în stele și încâlcit în gânduri nenumărați ani. Câte nestemate se perindă în jurul tău. Un mare păcat când nu izbutești să alegi. Un fir de nisip sau un fir de viață? Ce să fie... ce să fie... seamănă întocmai unul cu celălalt.

                                                                                 Melissa.


Tuesday, November 29, 2016

neisprăvito

„Decădem mereu, până ce ajungem niște marionete dezgustătoare, 
bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am speriat
și a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem. 
Tinerețe! Tinerețe! Pe lume nu există absolut nimic în afară de tinerețe!”


        - Te întorci și după mine, neisprăvito? Dac-o fi să aștept aici încă un deceniu fără să mă încânți cu a ta prezență nu știu ce se va alege de noi. Noi... ciudat cuvânt... zău! N-am facut vreodată un întreg sferic, dar în altă lege nu mă pot referi la tine și la mine deodată. Parc-am fi creaturi din lumi separate. Tu, o nevertebrată indignată, și eu, un bou cu privire oarbă. Iubirea ta e ca boala. Sosește devreme, se face simțită târziu și te chinuiește până mori. Ești odioasă...zău! Sinucideri și respirații răcite mă încearcă de când ai ale tale călătorii cu bilet numai dus. Întorsul o fi prea scump și prea pretențios de tine. Sau nu merit eu gologanii, un scrântit cu ochi de ceară uitând cu dorință la o chitară ce sunt. Și ce chitară, ce amintiri... zău! Îți spun drept când zic că-i neatinsă de când te-ai descotorosit de mine. Afurisită ești, să dau în spaimă dacă nu! Ce povești mi-ai adus pe hârtie din deșerturile în strălucire pe unde te perinzi. Așa cum le-ai promis: albe și mincinoase. Că eu știu cum ești. Nu ești mizerabilă ca mine... bietul de mine. Să mor în suflări de așteptare?! Cine te-a îndreptățit să frângi inimi?! Simți că poți, că vrei, că ai de unde?! Puține inimi nu se scaldă-n suferință. Dar tu simți că poti, că vrei, că ai de unde... Prost am fost...zău! Te detest în zilele când bate soarele de primăvară și nimeni nu detestă pe nimeni, asa de tare te detest. Și ești a mea, îmi aparți și știu că te întorci, asa ticăloasă cum ești! Și când te întorci, îți iau flori și ți le pun în mâini, în păr, în buzunare. Îți aduc sărutări și ți le pun în obraji, pe gură, pe frunte. Îți încropesc cuvinte și ti le pun în ochi, în urechi, în suflet. Să sclipești toată vreau. Să te înneci toată vreau. Dar atunci când te întorci. Până atunci... te aștept, nesăbuito!

                                                                                 Melissa.

Monday, November 28, 2016

drum pustiu, încețoșat de lacrimi

„Singurul sfat pe care eu pot să-l dau cu inima împăcată este: Dormiți! Dormiți, fraților, că somnul n-a făcut rău nimănui! Ești trist? Culcă-te! Ești nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc și mori în somn!”


        Sunt momente în viața noastră când simțim o schimbare și nostalgia ne ajunge din urmă. Se întâmplă fie pentru că am ajuns la o răscruce de drumuri și nu știm încotro să o apucăm, fie pentru că ne-am împiedicat de un lucru mărunt în prezent, dar care obișnuia să fie deosebit de însemnat nu cu mult timp în urmă. Poate nu ai mulți ani în spate, însă tot așa vor apăsa pe umerii tăi.
        Prietenul acela, care cu un an în urmă ți-a spus o glumă bună, reprezintă un singur salut în plus pe stradă, alături de un zâmbet pe care îl oferi tuturor, nimic special, nimic care să îi ocupe mintea peste cinci minute.
        Obișnuiai să ai vise. Colorate, înfloritoare, armonioase. Credeai că, deși atunci lucrurile nu mergeau foarte bine, într-o bună zi ele se vor rearanja și soarele va lumina mai mult bucata ta de pământ. Au trecut multe răsărituri de atunci și parcă ar trebui să se întâmple ceva. Voiai să mergi departe, să călătorești, să cunoști oameni noi, să te dezvolți într-o persoană nouă, o imagine de care să fi mândră. Poate nu ți-ai numărat nenorocirile de destule ori, poate au fost prea puține. Decid să dea peste tine. Unde ai să mergi? Ce ai să faci? Poți fi sigură că ceea ce îți dorești acum va fi același lucru pe care ți-l vei dori peste câțiva ani? Totuși, faci o alegere care are să îți afecteze toate zilele care ți-au mai rămas. Varianta inițială nu mai prezintă aceleași avantaje și, chiar dacă le-ar prezenta, îți lipsesc o serie de acte pentru viza fericirii. Nu-i corect, dar a fost vreodată?
        Mă gândesc mai puțin la ghemotocul de realități pentru că nu suport gândul să mă răstorn pentru a nu știu câta oară. Un sentiment de groază se strecoară în mine și îmi îmbracă toate colțurile în miez de noapte. Unde ai să mergi? Ce ai sa faci? Ești sigură ca ceea ce îți dorești acum va fi același lucru pe care ți-l vei dori peste câtiva ani? Nu știu, nu știu, încă un milion de „nu știu” după care te ascunzi.
        Îți aduci aminte când supa de roșii a fost favorita ta? Mhm, acum prezența sa îți provoacă greață. Poate la fel se va întâmpla și cu a ta carieră, al tău oraș, al tău prieten, a ta viață. Da, ai grijă de tine, condițiile nu se schimbă cu aceeași usurință cu care îți schimbi șosetele. Destine se macină între timp, se încâlcesc, iar ceea ce crezi că ai știut se întoarce pentru gloriosul său șah-mat. Și râde, râde iar, continuă să râdă până când tot ceea ce auzi sunt numai râsete în capul tău, zburdând în cele mai sumbre păcate. Te înnebunește. Mai nu vrei, mai te lași.
        Păcat că nu te-a învățat nimeni să ai grijă de tine. 

                                                                                 Melissa.

Wednesday, October 26, 2016

une fois un Amifran, toujours un Amifran

”Si on savait les trous, on prendrait les loups.”


        De-a lungul vieții întălnim o serie de răsturnări de situație care izbutesc să ne lase surprinși și ne însemneze pentru tot restul existenței noastre. De cele mai multe ori sunt lucruri, ființe sau fenomene pe care nici nu le-ai visat, pentru că ceea ce îți este pregătit de destin nu coincide niciodată cu nivelul dorințelor tale. Uneori țintește sub așteptări, alteori le întrece în așa măsură încât ai nevoie de câteva răsuflări pentru a procesa ceea ce tocmai s-a înfățisat simțurilor tale. Mă știu norocoasă să am parte de un astfel moment.
        O săptămână criptică, puțin îndesată cu regrete și reproșuri pentru mine însămi și pentru puțina răbdare pe care mă străduiesc să o salvez, a fost presărată cu enorm de multe lacrimi fericite neașteptate. Plănuisem o seară în care să-mi prețuiesc pentru ultima dată trupa de teatru jucând, câteva felicitări și o plimbare lungă spre casă pentru a-mi limpezi gândurile. Însă evenimentele care au dat peste mine m-au răvășit și îndatorat nemărginit.
        Piesa a cuprins atât profunzime sentimentală, cât și amuzament năucitor. Revăd scenele principale și zâmbetul mi se întinde pe întregul chip. Un spectacol mult mai minunat decât m-aș fi așteptat. Sala mi-a împărtășit starea, aplaudând în delir împreună cu mine grandiosul final, cu mici spoilere dintr-o celebră capodoperă literară și întrebări pentru seri tărzii de toamnă. Papa Didi, dragul nostru profesor și lider de teatru francofon, a urcat pe scenă purtând în mână trei trandafiri. Conform tradiției, care datează de mulți mulți ani, fiecare tânăr aflat la ultimul său festival primește frumoasa floare roșie sângerie, ca simbol al aprecierii rolului său din cadrul trupei și ca o metaforă a drumului inițiatic, asemenea proverbului ”Nulle rose sans épines”, amintit de nenumărate ori în cadrul repetițiilor. Anul acesta un prieten foarte drag mie urma să primească simbolul său, fiind singurul absolvent Amifran. Și totuși, persoana responsabilă pentru achiziționarea micii atenții, s-a lăsat purtată de val. Nu am băgat de seamă, consideram că deosebita participare a prietenului meu merita trei trandafiri, daca nu o mie. Îi purtam emoția în suflet, repetând obsesiv îndemnul „Nu plânge, prietene, nu plânge!”. Apoi ceva neobișnuit s-a petrecut. Papa Didi a luat cuvântul întrebând de o anumită fată, care nu de mult părăsise colectivul. Numele meu a răsunat de câteva ori, rostit de dragii mei Amifrani. Acele timpului au încetat să ticăie pentru o fracțiune de secundă în lumea mea, și tot ceea ce mă înconjura a amuțit împreună cu ele. Atunci am simțit un nod în stomac, pe care nu știam că-l port, scuturându-se de înduioșare. Am pornit agale spre scenă și, fără să-mi dau seama, până să ajung la destinație răurile se revărsau șiroaie pe obrajii mei. Eu însămi mă aflasem la un pas de a absolvi Amifranul, însă o piedică mi-a răsărit, pedepsind cu zdravene interogațiuni. Mi s-a oferit o a doua sansă, un gest incredibil pe care n-am să-l uit niciodată. Pentru că, deși am ale mele îndoieli, persoana pe care o admir nu are îndoieli referitoare la ceea ce sunt și ceea ce merit și consider că în nesfârșita lume nu există un sentiment superior acestuia.

        Merci Amifran,
        Merci Papa Didi,

        Une fois un Amifran, toujours un Amifran.


                                                                                 Melissa.

Sunday, October 2, 2016

crumbling

Everything you want 
is on the other side of fear.
- Jack Canfield


I want to cry. And it's not because someone upset me, because no one did. It's just that I am tired. When I finished working in July I imagined this year to be extraordinary easy comparing to the tough one I just had. But by now it has been the complete opposite. There's just so much to learn and so little of my sanity left. And I'm afraid that soon enough I will travel on that continuum I learned so much about, floating far away from the considered ideal normality pole. I feel as if someone put thousands of rocks on my shoulders and my lungs are collapsing, not being able to breathe in fresh air, just dust and heaviness. I just want to crawl in someone's arms and pretend that the world won't get me, that for just that little time I can live the life I want to live and that the chaos going on in my mind will stop. Because it's hard. Life is hard and no one ever teaches you how to deal with it, how to stop your fear from pouring endless waterfalls on your cheeks, leaving your eyes red and blurry and your heart weak and shaky. Because no one will be there when the walls start crumbling, when what you imagined to be doesn't check with what it really is, when life doesn't seem worth experiencing anymore when your dreams become nightmares you run away from because you're not strong enough to make it through.

In the end all you have is that little light in your soul that sometimes goes dark and it's impossible to see it, but you still know it's there, because if it wasn't you wouldn't be here right now, writing these words, fighting this battle you are not sure you're going to win. And maybe one day you'll wake up and realize that you've built nothing and that all you have are crumbles of what you once longed for. That thought is terrifying you every single moment, making you doubt every single choice you take. And you know what's the worst of it all? You can't escape fear. Fear it's sewed in your essence forever and it's only dying when you die too.

The other day I did something I was afraid of for a long long time and will probably still be afraid of for the rest of my existence on this planet. I told him I want to quit. I told him that I am focusing on something else right now and that thing that I am focusing on doesn't leave me enough time to focus on his activity anymore. Actually, it didn't really go like this. He knew from the beginning what I wanted and the surprise was that he made things easier for me to bear. He actually made me feel less sorry for what I did and I will forever appreciate him for it. I thanked him, but he said he thanks me. I took it as a 'thank you for your honesty' and it felt good to finally let some of it out.

                                                                                 Melissa.