I know

        Știi când te simți pregătit să renunți la o persoană pentru că ești conștient că relația voastră s-a schimbat? Nu mai simt același lucru când sunt cu ea. În loc să simt micuții fluturași ai fericirii sunt doar iritată. Și totuși, încă n-am făcut nimic în legătură cu asta. Parcă aștept un semn să mă răzgândesc. Dumnezeule, cât aș vrea să cred că mai am de ce să îi stau alături. Dar nu sunt convinsă nici pe jumătate.

                                                                            Melissa.

What I read - part 4

        Uite că am mai găsit o serie simpatică. Ce mă deranjează e că „Shadow Falls” are numai două volume până acum. Îmi place stilul lui C.C. Hunter, mă determină să vreau și eu să scriu. Autoarea ne-o prezintă pe Kylie, în vârstă de 16 ani, aproape 17, care e trimisă într-o tabără pentru copii cu probleme de comportament numită *ghici* Shadow Falls, recomandată de psiholoagă. Însă ce nu știu părinții ei e că această psiholoagă face parte dintre cei cu puteri speciale, la fel ca și Kylie.

        Tabăra nu o încântă pe Kylie la început, o consideră un loc unde se adună toți ciudații, iar când mai aude și de puteri supranaturale e convinsa că directoarele taberei, Holiday și Sky, sunt sărite de pe fix. Se împrietenește cu colegele ei de cabană, Della, vampirița, și Miranda, vrăjitoarea, dar tot nu acceptă că nu e om până nu află ceva care îi schimbă cu totul vederea asupra lucrurilor. Derek, băiatul pe jumătate zână, și Lucas, vârcolacul, îi acordă amândoi atenții, pe cine va alege? Tabăra se transformă în Academie, astfel Kylie nu mai e nevoită să plece acasă să locuiască cu părinții săi divorțați.

        Aventură, romanță, clișee, personaje frumos conturate, nimic nu lipsește. Mai multe vă las pe voi să descoperiți, și așa cred că am spus prea multe. Mi-a plăcut mult primul volum, aștept să îl văd astăzi pe următorul. Oh, era să uit! Aveți aici un fragmențel, că doar nu se poate fără!

       „- Deci spui că ai probleme cu iubita ta,nu? rosti Kylie deodată, încercând să-și abată gândurile de la el. 
        - S-ar putea spune și așa, răspunde Derek pe un ton viclean și Kylie se uita la el cum își freacă bărbia.
        Ochii ei îi studiau buzele. Își dorea să le guste.
        - Ce s-a întâmplat?
        Ea clipi, nu băgă de seamă siretenia lui și speră că avea să înceapă să vorbească despre Mandy, ceea ce urma să-i abată gândul de la cum era să îl sărute.
        - Păi, ea crede că îmi place de altcineva.
        Kylie simți cum i se strânge stomacul. 
        - Și așa e?
        - Nu. 
        E adevărat, o duru răspunsul, dar încercă să nu arate asta. Destul de ciudat, dar sfatul pe care li-l dăduse tuturor, să fie sinceri, părea aproape imposibil de urmat în cazul ei. Poate și pentru că nu era sigură ce simțea.
        - Dar, continuă el, într-un fel am vrut să o fac să creadă asta.
        - De ce? întrebă Kylie.
        - Am sperat să o fac geloasă. Am sperat că poate o să mă aprecieze mai mult.
        - Și ți-a ieșit? întrebă Kylie, care credea că astfel de jocuri nu aveau cum să se termine bine.
        - Nu știu. Ești geloasă?
        Kylie se uită la el.
        - Eu... te referi la mine? Clătină din cap. Dar tu și Mandy sunteți...
        - Prieteni, spuse el.
        Tot nu se legau lucrurile.
        Kylie încercă să digere spusele lui. Dar și mai greu era să înțeleagă ce simțea ea. Îi plăcea de Derek, chiar îi plăcea de el. Și o atrăgea fizic. Poate că nu cu aceeași intensitate cu care se simțea atrasă de Lucas la pârâu, dar sentimentul era real. Și, în unele privințe, chiar mai real decât atracția explozivă pe care o simțea pentru Lucas. 
        Și Derek nu a plecat, spuse vocea dinăuntrul ei.
        - Te simți bine? întrebă el.
        - Da. Nu. Clătină din cap. Sunt doar confuză.
        Bun, o făcuse. Îi dăduse o șansă sincerității încă o dată.
        - Știu, rosti el.
        O adiere ușoară îi făcu părul să fâlfâie și o șuviță i se prinse între buze.
        El o dădu la o parte.
        - Sunt ușurat că nu ești supărată pe mine.
        - Lasă-mă câteva minute, spuse Kylie. Asta s-ar putea schimba.
        El zâmbi larg.
        Kylie se simți din nou ispitită de zâmbetul lui. Clătină din cap.
        - Derek, eu doar...
        - Kylie, nu ți-am spus asta ca să te presez, ci pentru că mi-am dat seama cât de stupid a fost din partea mea să încerc să te fac geloasă. Mi-a trecut prin cap că lucrul ăsta s-ar putea să aibă o consecință cu totul neașteptată și nedorită. Dar ce zic eu? Chiar așa s-a și întâmplat, căci tu n-ai mai vrut să te apropii nici la trei metri de mine.
        Kylie își muscă buza.
        - Îmi pare rău. A fost o săptămână nebună rău de tot.
        - Treci prin multe acum. Și pentru asta am vrut să te văd.
        Kylie se întreba oare ce simțea el. 
        - Ai dreptate, am fost geloasă pe tine și pe Mandy. Dar încă nu știu dacă... nu cred...
        El ridică mâna.
        - Nu mă deranjează să fim doar prieteni. Dar de data asta nu o să te mint. Sper să devenim ceva mai mult de atât. Până o să se întâmple asta, o să-ți respect dorințele.
        Kylie îl privi și simți că începe să se îndrăgostească și mai mult de el.
        - Poți să faci asta? 
        - Normal. Se lungi pe spate și puse un braț sub cap. Poziția în care stătea îi scotea în evidență pieptul și brațele. Mai ales acum, că a plecat Lucas, spuse el și, din tonul lui, Kylie își dădu seama, nu stia nici ea cum anume, că Derek bănuia mai mult decât și-ar fi dorit ea. (...)
        El se răsuci într-o parte și se uită la el. Și, cerule mare, voia atât de mult să îl sărute, încât îi venea să țipe. Dacă era să se ia și după felul în care o privea el, atunci nu era singura care își dorea asta.
        El se miscă spre ea câțiva centimentri, nu mai mult. Kylie îi simțea respirația la colțul buzelor. Era atât de aproape de ea, că putea să-i numere genele, dar buzele lui o tentau. 
        - Kylie.
        Felul în care îi rosti numele o făcu să se topească și mai mult.
        - Da, reuși ea să îngăime. 
        - Mă faci să-mi fie greu să-mi țin promisiunea.
        - Îmi pare rău.
        Era cât pe ce să îl sărute. Cât pe ce să-l sărute. Cât pe ce. Dar știind că nu ar fi fost drept nici față de el, nici față de ea, nu o făcu. Deocamdată.”

        Ei, v-a plăcut? Kylie e o puștoaică naivă și amețită, mult prea curioasă. Parcă aș fi eu, doar că ea are parte de mai multă acțiune. Eu n-am fost niciodată într-o tabără, numai în cantonamente, două mai exact. Nu e un număr cu care să mă laud, însă e ceva. Despre micuțul blogușor nu știu ce să vă mai povestesc, ați observat și voi *care mai sunteți pe aici* că n-am prea scris. Sunt tristă și am din nou probleme cu intimitatea. Mă gândesc să-mi cumpăr un jurnal nou care să corespundă normelor mele de perfecțiune. Poate reușesc să revin la hârtie, deși mă îndoiesc. Până mă decid cum voi proceda am să țin totul în mine.

                                                                            xoxo, Melissa.

What I read - part 3

        Uite o zi „umedă” pe la Arad. Când am văzut stropii mari de dimineață mi-a trecut toată supărarea. Iubesc ploaia. Am făcut o plimbărică până la bibliotecă cu Liz. Cred că nu am mai râs o lună întreagă cât am râs în alea trei ore petrecute pe furtună. Părul îmi stătea îngrozitor, călcasem în toate bălțile posibile și eram udă pe toată mâneca dreaptă, de la cum curgea de pe marginea umbrelei. *împărțeam umbrela ei* Am făcut și o mică călătorie cu tramvaiul, și zic mică pentru că deși mai aveam o stație până la primărie ne-am dat jos mai repede.

        Am înapoiat cu greu „Cele treisprezece motive”, mai că-mi venea să o țin numai pentru mine. Sunt zgârcă, știu, dar am căutat-o mai bine de o lună până să ajung să pun mâna pe ea. Bibliotecara s-a uitat la mine de parcă aș fi fost ceva specimen nou la zoo. Adică nu toată lumea chițăie și țopăie când are în sfârșit ocazia să împrumute o carte pentru care a așteptat o perioadă îndelungată?

        Desigur, v-am păstrat și un fragmențel, că altfel nu se poate.

       „V-ar plăcea să auziți gândurile celorlalți?
        Bineînțeles că v-ar plăcea. Toată lumea răspunde afirmativ la întrebarea asta până când se gândește mai bine.
        De exemplu, ce-ar fi dacă alții v-ar putea auzi gândurile? Dacă v-ar auzi gândurile... chiar în momentul ăsta?
        Uneori ne încearcă gânduri pe care nici măcar noi nu le înțelegem. Gânduri care nici măcar nu sunt adevărate, nu asta simțim de fapt, dar ne trec oricum prin cap pentru că sunt interesante.
        Dacă ați putea auzi gândurile altora, ați auzi lucruri adevărate și, în același timp, lucruri complet aleatorii. Și nu ați face deosebirea între ele. V-ar scoate din minți. Ce e adevăr? Ce e minciună? Un milion de idei, dar ce semnificație au?
        Asta îmi place la poezie. Cu cât e mai abstractă, cu atât mai bine. Partea în care nu știi sigur despre ce vorbește poetul. Poate că ai o idee, dar nu poți fi sigur. Nu în proporție de sută la sută. Fiecare cuvânt, ales special, ar putea avea un milion de sensuri diferite. Oare este un înlocuitor, un simbol pentru o altă idee? Oare este parte dintr-o metaforă mai amplă, ascunsă?
        Uram poezia până când cineva mi-a arătat cum să o apreciez. Mi-a spus să privesc poezia ca pe un puzzle. Cititorul trebuie să descifreze codul - sau cuvintele - bazându-se pe tot ceea ce știe despre viață și sentimente.
        Poetul a folosit cuvântul „roșu” ca pe un simbol pentru sânge? Mânie? Patimă? Sau căruciorul este pur și simplu roșu pentru că „roșu” sună mai bine decât „negru”?
        Aceeași persoană care m-a învățat să apreciez poezia m-a mai învățat și valoarea compunerii de poezii. Sincer, nu există cale mai bună prin care să-ți analizezi sentimentele decât poezia.
        Dacă ești furios, nu trebuie să scrii o poezie despre cauza furiei tale. Dar trebuie să fie un poem furios. Așa că haide... scrieți unul.
        Și când ați terminat poemul, descifrați-l de parcă tocmai l-ați fi găsit tipărit într-un manual și nu ați știi nimic despre autor. Rezultatul poate fi uluitor... și înspăimântător. Dar e întodeauna mai ieftin decât să mergi la psiholog.”

        Asta a fost! Aștept să mă încântați cu cărțile pe care le citiți voi, și așa sunt în pană de idei cu ce să mai caut. Cât despre supărarea pe care am avut-o zilele astea, doar ignorați-o, sper să nu mai revin pe acolo niciodată.

                                                                            xoxo, Melissa.

I'm not myself anymore

        Îmi spune încontinuu că am greșit, că a fost lipsit de respect ceea ce am făcut. Mi-am înțeles greșeala, încerc să o accept pentru ca bulgărele de zăpadă să nu o ia din nou la vale. Însă îmi scoate neîncetat ochii cu ea, mă deranjează. Încep să cred că mă va urmări toată viața și mai adaug un fluture mort în săculețul cu nefericire. Îmi doream doar să fac o alegere care să mă reprezinte, iar eu nu sunt perseverentă. Și da, alegerea aceea m-a reprezentat ca fiind o adolescentă neobrăzată, neserioasă și fățarnică. Nimeni nu privește punctul meu de vedere, faptul că am fost constrânsă să particip. Mi-au spus că trebuia să refuz de la început, ei nu înțeleg că eu sunt timidă și că mi-a fost rușine. Nu sunt o fire puternică.

        Da, mi-am cerut scuze. Știu că ceva odată spart nu revine la forma inițială, dar ce ar mai trebui să fac? Zic că din cauza asta mă urăște și că nu-mi va mai acorda niciodată ajutorul. Ei nu vor să mă priceapă, pur și simplu nu vor. Și mă judecă pentru că nu sunt ceea ce sunt ei. Îmi consideră acțiunile stupide. Tot ei mi-au spus „Caută motivul, nu efectul.” și tot ei nu urmează. Ei mă consideră o jucărie stricată, ei care ar trebui să mă iubească necondiționat.

        Mă simt atât de singuratică, defectă și dezrădăcinată - și asta numai din vina lor - încât văd doar două cărări. Ori mă răzvrătesc și fug, ori îi pun capăt la tot printr-o mutare. Parcă sunt lipsită de tot ceea ce mi se cuvine. Cedez psihic, plâng cu nopțile, am cearcăne și dureri de cap interminabile. Nimeni nu s-a obosit să observe asta, nimeni nu s-a obosit să observe cât de tare mă străduiesc să mă ridic la nivelul așteptărilor. Nu e nimic în neregulă cu mine, ei ar trebui să înțeleagă.

                                                                            Melissa.

My love is unrequited

        „Când zbori suficient de sus, nu e o problemă să vezi dincolo de cotiturile timpului, dar e greu să separi viitorul și trecutul.”

        Am auzit că toți trebuie să fim în controlul a ceva. Eu nu mă înalț destul, aspirațiile mele necesită mai mult. Nu apuc să văd ceea ce vine și totuși nici nu-mi deosebesc dorințele de intuiție. Nici nu sunt sigură că am așa ceva. Probabil că posed doar o imaginație posomorâtă, care își creează scenarii ca să nu fie nevoită să-și admită singurătatea. Mă simt asemenea unei greșeli a universului, căruia îi este pe de altă parte permis să existe, doar pentru a păstra aparența de dreptate.

        Parcă n-aș fi aici, parcă totul trece pe lângă mine. Îmi lasă ocazia să privesc, dar nu să și trăiesc. Mi-a șoptit odată că va scăpa de mine, mă întreb când o va face. De mohorâre mă rog să mă ia. Poate voi regreta, însă în prezent mi-o doresc. Și nu-mi pot închipui ceva mai minunat decât să le văd fețele când vor afla că e vina lor. Da, dacă am să plec vor fi înștiințați de ce. Desigur, după ce călătoria mea își atinge capătul, ca să nu primească prilejul de a interveni și strica distracția.

        Sigur, în momentul de față nu cunoașteți subiectul. Într-o zi mă veți vedea la știri, dacă am să prind curaj. De încercat tot voi încerca odată, poate de curiozitate, poate de agonie. N-am de unde să știu. Actualmente sunt un iepuraș. Dacă nu voi reuși din prima încercare o voi comite pe a doua. Oricum mă voi sforța să duc la capăt asta, fiindcă acțiunile continuă și știu că nu vor înceta vreodată. Mi-e mai teamă să fiu damnată la prezent, decât de finalul creat de mine. click

                                                                            Melissa.

Eurovision 2014

        Am citit atât de multe articole jignitoare despre câștigătoarea Eurovision 2014 zilele astea încât mi s-a făcut rău. Singurul lucru pe care țin neapărat să îl spun e următorul: Conchita nu e un monstru pentru că are curajul să fie ea însăși, voi sunteți monștri pentru batjocura pe care o faceți la adresa ei. Ar trebui să vă fie rușine. Spuneți că este împotriva principiilor creștine, însă uitați că Dumnezeu își iubește toate progeniturile. Poate nu sunt cine știe ce bisericoasă, dar la sfârșitul zilei știu că cineva a avut grijă de mine și îi mulțumesc. Aștept să mă înjurați fiindcă mi-am spus opinia.

        Concurența de anul acesta a fost foarte acerbă, n-am reușit să-mi număr piesele favorite pe degete, dar am rămas cu gândul la piesa Sannei încă de când am auzit-o. Sunt de părere că Suedia se cuvenea să câștige. Interpreta atinge foarte bine notele și piesa are o linie melodică minunată. Poate versurile nu sunt extraordinare, însă restul acoperă totul. N-a câștigat, m-am resemnat. Știm cu toții că voturile sunt mincinoase, de aceea nu mă mai obosesc să cheltui un euro sau cât e pentru un mesaj. „Undo” își are un loc meritat în micuțul meu mp4.

                                                                            xoxo, Melissa.

Insociabilititate

        De ce nu vorbim unii cu alții în loc de unii despre alții? De ce ne petrecem weekendurile acasă, în fața calculatorului, în loc să facem ceva productiv?

        Îmi povestea mama zilele astea despre copilăria ei, care trebuie să recunosc e mult mai frumoasă decât a mea, chiar dacă existau pe atunci numai telefoane fixe. Mi-a povestit cum pleca cu cortul în fiecare sfârșit de săptămână la padure împreună cu gașca. Mi-a povestit despre discotecile pe care le aveau pe vremuri, unde te distrai cu adevărat, nu doar dădeai în beție ca în zilele noastre. Mi-a povestit despre siguranța de care aveai parte atunci datorită patrulelor de milițieni omniprezente. Și sunt geloasă. Eu ce fac? Stau aici și aștept o minune.

                                                                            Melissa.

Mergem acasă?

        - Mami, mami... mergem acasă? înreabă copila, trăgând cu disperare de mâneca femeii.
        Femeia, cu o expresie rigidă, inexpresivă, se coboară la nivelul fetei și îi explică:
        - Nu putem merge acasă, micuța mea.
        - Dar de ce? Eu vreau acasă, se smiorcăie aceasta, izbugnind în lacrimi.
        - Nu există acasă, oriunde te-ai stabili, netrebnicii vor da de tine. De ce crezi că nu ne-a mers bine aici? Oricât ți-ai dori să te ascunzi de ceea ce ți-e scris nu vei reuși. Poți fugi, dar nu poți scăpa.
        - De ce mă lași aici?
        Puștoaica continuă să plângă, neputându-și imagina ceva mai îngrozitor decât să fie despărțită de singura persoană în care are încredere, pe care o iubește. Femeia o prinde de umeri și o obligă pe fetiță să o privescă în ochi. Își mușcă buza inferioară și, pentru o fracțiune de secundă, o urmă de îngrijorare împletită cu groază i se zărește adânc în ochi, apoi se risipește. Nu-și permite să clacheze, știe asta.
        - Ascultă-mă bine: Singura modalitate de a scăpa de ceea ce te înspăimântă e să îi ții piept. Fuga asta m-a epuizat, trebuie să înceteze. Așa că tu vei sta cuminte aici, iar eu mă voi duce să iau taurul de coarne, m-ai înțeles?
        Copila aprobă din cap strângându-și ochii în speranța că râul va înceta să mai curgă. Va trebui să fie puternică, pentru mama sa.

                                                                            Melissa.

What I read - part 2

        Astăzi cu părere de rău am încheiat „Chimie perfectă” de Simone Elkeles. Mi-a plăcut, chiar dacă unele părți pot să zic că le-am tolerat. Întodeauna am avut nevoie de google translate lângă mine să disting cuvintele în spaniolă strecurate pe ici pe colo. Mai găseam din când în când traducerea jos, dar nu era de ajuns. Povestea se sfârșește foarte drăguț, cum nu m-am așteptat. După cearta de care au avut parte mă gândeam că vor rămâne despărțiți și că autoarea va denumi aceasta 'o experiență de viață' sau 'o floare pierdută' însă exact în cel mai neașteptat moment apare personajul masculin și toate ies bine, ba chiar îi promite o căsătorie după ce termină facultatea, amândoi specializați pe *ghiciți ce!* chimie.

        Cel mai tare m-a impresionat profesoara de chimie, Peterson. Mă așteptam să fie doar o figură transparentă, genul de profesoară strictă și enervantă cu care nu îți dorești să ai de-a face, dar profa P. ne-a dovedit că este bine intenționată datorită căreia s-a produs „chimia perfectă”. Înainte să aflu istorisirea din spatele măștii pe care Alex o purta trebuie să recunosc că mi-a părut un derbedeu specific cu care nu ai ce discuta. Încă un motiv să nu judeci după aparențe, prima discuție sau o greșeală nevinovată. Am aici câteva citate drăguțe care sper să vă dea o idee despre carte.

       „- Brittany?

        - Ce-i? răspund, holbându-mă la covintele din carte fără să văd nimic. 

        N-am idee ce scrie pe pagină, pentru că sunt deja prea jenată ca să mă pot concentra.

        - Te-ai uitat la mine ca și cum ai fi vrut să mă săruți.”

       „Să îl sărut pe Alex? Niciodată. Deși m-am tot gândit la asta. Chiar mult. Mai mult decât ar trebui. Are buze pline, atrăgătoare. Doamne, are dreptate. Sunt beată. Și nu mă simt deloc bine. Amorțeala mi-a trecut și sunt pe cale să intru în delir, din moment ce prin minte-mi trec tot felul de gânduri aiurea. Ca de pildă, cum ar fi ca buzele lui să fie lipite de-ale mele.

        - Bine. Atunci, sărută-mă, Alex spun, făcând un pas în fața și sprijinindu-mă de el. Ca să fim chit.

        Îmi cuprinde brațele cu mâinile. Stând așa aproape de el, îmi simt corpul tremurând și capul învârtindu-se. E ca și cum m-aș afla într-un carusel la bâlci.

        - O să ți se facă rău, zice el.

        - Ba nu. Îmi... îmi place în carusel.

        - Nu suntem în niciun carusel.

        - A, nu? zic complet derutată. 

        Mă concentrez asupra picioarelor mele. Le simt de parc-ar fi săltat în aer și plutesc acum pe deasupra nisipului. 

        - Sunt doar amețită. N-am nimic. 

        - Pe naiba!

        - Dacă nu te-ai mai foi atâta, m-aș simți mult mai bine.

        - Nu mă foiesc deloc. Și-mi pare rău să îți dau o veste atât de proastă, mamacita, da' ești pe cale să vomiți.

        Are dreptate. Stomacul îmi chiorăie. Alex mă sprijină cu o mână și cu cealaltă îmi ține părul ca să nu-mi vină peste față în timp ce mă aplec și dau la boboci.

       Nu reușeșc să-mi potolesc stomacul. Vomit din nou și gâfâi din greu. Gâlgâieli și râgâieli dezgustătoare îmi ies din gură, dar sunt prea beată ca să-mi pese. 

        - Ia uite, zic printre crizele de vomă. Toată cina mea e pe pantoful tău.”

       „- Așteaptă! strigă Brittany după mine.

        Mă întorc și dau nas în nas cu ea.

        - Ce-i?

        Zâmbește seducător, ca și cum ar vrea ceva mai mult de la mine decât un armistițiu. Ceva cu mult mai important. Mintea îmi clocotește de atâtea scenarii, în timp ce Brittany face un pas în față.

        Și îmi zmulge cheile de la motocicletă din mână.

        - Hei, ce faci? o întreb.

        - Îți întorc chestia cu răpitul.

        Face un pas în spate, își ia avânt și îmi azvârle, cu toată puterea, cheile-n pădure.

        - Nu se poate.

        Se retrage, mergând cu spatele către mașină.

        - Sper că nu te-ai supărat. Răzbunarea e o chestie a naibii de neplăcută, nu-i așa, Alex? zice, încercând să-și păstreze expresia serioasă.”

       „- Sierra, în clipa asta am nevoie de o prietenă bună.

        - Și m-ai ales pe mine? Ce să zic, mă simt flatată, spune ea pe un ton sec.

        - OK, recunosc, te-am mințit. Îmi place de Alex. Chiar foarte tare.

        Tăcere.

        - Sierra, mai ești acolo? Sau nu vrei să răspunzi?

        - Nu, Brit, nu-i vorba că n-aș vrea să îți răspund. Doar că mă-ntrebam de ce-mi spui asta tocmai acum.

        - Pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva. Cu tine. Mai ești supărată pe mine?

        - Ești cea mai bună prietenă a mea, spune ea.

        - Și tu ești prietena mea cea mai bună.

        - Și prietenele rămân prietene chiar dacă una dintre ele își pierde mințile și iese cu un membru al unei bande, nu-i așa?

        - Așa sper.

        - Brit, să nu mă mai minți niciodată.

        - Jur. 

        - Mersi că ai încredere în mine, Brit. Poate că pentru tine nu-nseamnă mare lucru, dar pentru mine da.”

        Cu alte cuvinte: aștept să vă puneți pe citit! Și să îmi spuneți și mie ce părere aveți despre carte, desigur. Aș mai pălăvrăgi câte ceva cu voi, dar n-am despre ce, poate îmi dați voi câte o idee. Zilele astea am stat prin casă, nu prea am cu cine să ies, cum cred că am mai spus. Aștept să vină ziua când mă va suna Dana să îmi spună că îi e dor de mine, dacă se va întâmpla. 

                                                                            xoxo, Melissa.

Every breath scares me

            "If we're not afraid of this world as we say,
                       why we don't stand up for what we think?"

        N-am mai scris de mult, nu pentru că n-am vrut, ci pentru n-am știut despre ce, viața mea devine din ce în ce mai monotonă. Se spune că atunci când simți că te sufoci trebuie să faci o schimbare. Sunt conștientă, am nevoie de un nou sport. Însă e atât de greu să decizi, când singurul pe care ti l-ai dori e un scop imposibil de atins. M-am și îngrășat, continui să o fac, observ. Caut o soluție de mijloc, n-am izbutit. Mi se strecoară un gând: „parcă nu-mi mai place de mine.” Nu-mi amintesc perioada când am fost total mulțumită de alegerile și acțiunile mele, dar zilele astea mă simt atât de departe de imaginea aceea încât mi-e greață. Nu-mi place să mă gândesc mult la trecut, întruntatul aduce riduri.

        Mi-am promis curaj când am luat decizia cea mare, însă am rămas aceeași la categoria aceasta, un iepuraș speriat, incapabil să își susțină punctul de vedere în fața celorlalți. Am spus că nu mai îmi e frică de oameni, am mințit. Mă uit întodeauna în stânga și în dreapta speriată, ocolesc mereu locurile aglomerate. Mi-e și rușine să merg la cumpărături. Le vreau pe toate, dar nu sunt dispusă să merg pe urma lor. Îmi doresc să rămân aici până mă transforn în oase și iluzii.

        Mi-e teamă că dacă am să mai trăiesc încă o zi pe pământul ăsta am să mă spulber cu totul de rușine și timiditate. Sunt neajutorată și paranoică.

        Cât despre iubirea pe care îmi inchipuiam că o am constituie o idee naivă, sunt prea stupidă, nu o pot găsi atât de repede. Cel puțin cu asta mă consolez să îmi treacă, pentru că altceva înafară de desconsiderare nu-mi e de folos. Am descoperit un citat în lectura mea curentă: „A iubi înseamnă a pierde o parte din tine.” Sunt complet înconjurată de ceață în prezent, iar asta mi-a căpătat și confuzia. Mă întreb cum ar fi să mă privesc pe dinafară. Aș mai putea trăi cu mine?

                                                                                 Melissa.

Memories

        You're with your friends in a trip, one tells a story. You're just sitting and looking straight ahead not at something specific and then suddenly a memory overcomes you. It's like you're living it over and over again, without being able to stop. A tear comes down on your cheek and you feel that insupportable pain again. Someone snaps his fingers in your face. You wake up perplexed and then pretend nothing happened. None asks what was that, they just continue their action, but you still feel it. Deep down you wanna burst into tears and runaway.

                                                                                 Melissa.

Far, far away

        - Ce ai face dacă mâine ai fi nevoită să pleci undeva departe?
        - Mi-aș face bagajele și probabil aș uita de periuța de dinți.
        - Niciun regret?
        - Nu cred, îmi pot cumpăra una nouă
        - Adică nu ți-ar lipsi nimeni?
        - Oh, nu am cui să îi duc lipsa. Nu mi-am făcut mulți prieteni, nu mă pricep la asta. Cred că sunt mai talentată la colectarea disprețuitorilor.
        - Nici măcar o persoană?
        - Dacă ei nu îmi duc dorul, eu de ce mi-aș sforța un gol în inimă?
        - Nu înțeleg.
        - E mai ușor să trăiești dacă pretinzi că nu ai sentimente. Le ignori și le desconsideri până când devin ceva transparent pe care îl observi doar dacă vrei.

                                                                                 Melissa.

We can be everything we wanna be

    "Being happy it doesn't mean that everything is perfect. 
        It means that you've decided to look beyond the imperfections."

        Putem plânge și răsări. Acolo unde e soare mereu va fi un copil mititel care și-a uitat protecția solară și va plânge când i se va înroși pielea. Acolo unde e muzică și voie bună mereu va fi un om supărat, care nu se poate bucura de petrecere pentru că are un necaz numai de el înțeles. Acolo unde toți se adună și povestesc mereu va fi un participant care nu va spune nimic pentru că e prea rușinos să ia cuvântul. Acolo unde plouă și toți se văicăresc că n-au umbrelă mereu va fi o persoană care va găsi frumusețea ploii și va dansa de veselie. Acolo unde toți suferă de o boală incurabilă și își plâng de milă mereu va fi o persoană care îi va mulțumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a primit. Și toate astea pentru că unii văd partea plină a paharului și ceilalți pe cea goală. Tu din care categorie faci parte?

                                                                      Take care, Melissa.

She gave up the fight

        "You can't fight for a person if she doesn't want you to."

        - Ce faci aici sus? Cine te-a supărat, micuțo?
        - Nu te preface că îți pasă, lasă-mă în pace.
        - Și dacă chiar îmi pasă?
        - E doar o minciună gogonată. Acum te rog să pleci și să mă lași să-mi vărs amarul. N-am nevoie de nimeni pe capul meu în momentul ăsta.
        Însă el nu a plecat, s-a așezat lângă ea răbdător.
        - Ți-am spus să pleci!
        - Dă-i drumul! Plângi!
        - Ce?!
        - Plângi, strigă, lovește, agită-te, fă tot ceea ce vrei ca să te simți mai bine. Însă asigură-te că după ce ai terminat n-ai să te mai lași atinsă de același motiv.
        - Cine ești tu să-mi spui ce să fac?!
        - Eu sunt aici să te ajut.
        - Nu ți-am cerut să o faci! Pleacă!
        - Nu mi-ai cerut mie personal, dar ți-ai dorit pe cineva să te sprijine. Vei nega asta?
        Fata clătină din cap cu lacrimi șiroinde. El zâmbi și încercă să o ia în brațe, ea se zmuci, suspină și se îndepărtă.
        - Eu sunt îngerul tău păzitor, am venit să am grijă de tine. Să nu-ți fie frică, toate vor fi bune până în final, așa e de fiecare dată. Ai încredere în mine?
        Fata clătină din cap pentru a doua oară.
        - Am nevoie de încrederea ta.
        - Ți-am spus să pleci!
        - Nu mă îndepărta, nu vrei să fi singură.
        - De unde știi tu ce-mi doresc eu?!
        - Eu sunt ingerul tău..
        - Nu mă interesează cine ești! Vreau să pleci în momentul ăsta!
        - Mai spune-mi odată: cine minte pe cine?
        - N-am nevoie de ajutorul tău! N-am nevoie de ajutorul nimănui!
        - Te minți până și pe tine însăți. Vrei să încetezi drama asta și să mă lași să te scap? De ce ți-ai pierdut credința? Cine te-a rănit în halul ăsta?
        Fata s-a ridicat în picioare și alergând ajunse lângă margine.
        - Nu te apropia, altfel am să sar!
        - Să nu faci nimic nechibzuit, rosti îngerul pe un ton blând, pășind înainte.
        - Am spus să nu te apropii!
        - Încet, încet! Vino aici! își deschise brațele.
        - Niciodată! țipă.
        Cu fața scăldată de lacrimi a sărit. Și-a dat drumul în prăpastie fără să știe dacă are vreun capăt. N-a interesat-o fericirea, și-a dorit doar sfârșitul. L-a obținut.
        Îngerul privi în urma ei, nu o putea distinge pe niciunde în hăul întunecat dinaintea lui. Eșuase, avea să devină un înger căzut. Nu-și dorea asta, așa că a sărit și el. Considera că își merită soarta, nu înțelesese că nu poți salva pe cineva care nu-și dorește să fie salvat. Poate venise prea tâziu, nu va afla niciodată.
     

                                                                                 Melissa.

Leapșă | Obiceiuri Livrești

        N-am mai scris prea des în ultimul timp pentru că am avut cui să-i umplu capul cu bazaconiile mele și mi se părea ciudat să mă repet aici. Însă nu vă speriați, am să îmi revin, cred. Cum n-am mai completat de mult o leapșă am ciordit una de pe blogul lui Rose, probabil îmi fac un obicei din asta. O dau mai departe tuturor celor care fac un efort „copy-paste” și îi rog să îmi lase un link să mă holb la răspunsurile lor. Acum că introducerea e gata să ne apucăm de treabă!

      1.Ai vreun loc preferat în casă în care citești?
      De obicei mă tolănesc în pat, însă uneori mă mai instalez într-o poziție total nefirească la birou. *nu întrebați de ce că nu stiu să vă răspund*

      2.Semne de carte sau o hârtiuță oarecare?
      Întodeauna semne de carte, am o grămadă.

      3.Poți să te oprești din citit brusc sau trebuie să termini pagina/capitolul?
      Capitolul trebuie încheiat întodeauna!

      4.Mănânci sau bei în timp ce citești?
      Da! Dacă am o carte foarte interesantă în mână fac un efort să ajung la bucătărie după ceai și biscuiți, însă trebuie să fie seară, altfel nu.

      5.Poți să citești în timp ce te uiți la TV sau asculți muzică?
      Să mă uit la televizor da, n-am probleme, dar când vine vorba de muzică nu pot pentru că îmi vine să fredonez și nu mai sunt atentă.

      6.Citești cărțile pe rând sau mai multe simultan?
      Pe rând. Când citesc simultan una din ele rămâne neterminată. 

      7.Citești doar acasă sau peste tot?
      Cel mai mult citesc la școală în ore libere sau pauze, însă mai am și zile ocazionale când merg la plimbare cu cineva și pornesc mai devreme ca să am timp să citesc puțin. N-am mai citit acasă de ceva vreme.

      8.Citești cu voce tare sau în gând?
      În gând. Ar fi ciudat să mă audă cineva cum bolborosesc.

      9.Sari pagini?
      N-am făcut asta decât la Baltagul pentru că muream de plictiseală, dar apoi am pierdut șirul și n-am mai citit-o. De obicei nu fac asta, doar arunc câte un ochi înainte și apoi revin cumințică la pagina mea.

      10.Scrii pe cărți?
      Nu, n-am scris niciodată pe o carte. Dacă găsesc un fragmențel care îmi place îndoi pagina și îl scriu mai târziu în jurnal. 

        Un lucru care nu-l suport când vine vorba de cărțile mele e să le împrumut. Ultima dată când m-am oferit să împrumut o carte n-am mai primit-o înapoi, încă tot aștept să mi-o aducă persoana respectivă. I-am tot amintit de ea, dar de fiecare dată am auzit „mâine”. Bănuiesc că asta a fost. Drăguță leapșă, mulțumesc Rose! 

                                                                                 Melissa.