"If we're not afraid of this world as we say,
why we don't stand up for what we think?"
N-am mai scris de mult, nu pentru că n-am vrut, ci pentru n-am știut despre ce, viața mea devine din ce în ce mai monotonă. Se spune că atunci când simți că te sufoci trebuie să faci o schimbare. Sunt conștientă, am nevoie de un nou sport. Însă e atât de greu să decizi, când singurul pe care ti l-ai dori e un scop imposibil de atins. M-am și îngrășat, continui să o fac, observ. Caut o soluție de mijloc, n-am izbutit. Mi se strecoară un gând: „parcă nu-mi mai place de mine.” Nu-mi amintesc perioada când am fost total mulțumită de alegerile și acțiunile mele, dar zilele astea mă simt atât de departe de imaginea aceea încât mi-e greață. Nu-mi place să mă gândesc mult la trecut, întruntatul aduce riduri.
Mi-am promis curaj când am luat decizia cea mare, însă am rămas aceeași la categoria aceasta, un iepuraș speriat, incapabil să își susțină punctul de vedere în fața celorlalți. Am spus că nu mai îmi e frică de oameni, am mințit. Mă uit întodeauna în stânga și în dreapta speriată, ocolesc mereu locurile aglomerate. Mi-e și rușine să merg la cumpărături. Le vreau pe toate, dar nu sunt dispusă să merg pe urma lor. Îmi doresc să rămân aici până mă transforn în oase și iluzii.
Mi-e teamă că dacă am să mai trăiesc încă o zi pe pământul ăsta am să mă spulber cu totul de rușine și timiditate. Sunt neajutorată și paranoică.
Cât despre iubirea pe care îmi inchipuiam că o am constituie o idee naivă, sunt prea stupidă, nu o pot găsi atât de repede. Cel puțin cu asta mă consolez să îmi treacă, pentru că altceva înafară de desconsiderare nu-mi e de folos. Am descoperit un citat în lectura mea curentă: „A iubi înseamnă a pierde o parte din tine.” Sunt complet înconjurată de ceață în prezent, iar asta mi-a căpătat și confuzia. Mă întreb cum ar fi să mă privesc pe dinafară. Aș mai putea trăi cu mine?
Melissa.
why we don't stand up for what we think?"
N-am mai scris de mult, nu pentru că n-am vrut, ci pentru n-am știut despre ce, viața mea devine din ce în ce mai monotonă. Se spune că atunci când simți că te sufoci trebuie să faci o schimbare. Sunt conștientă, am nevoie de un nou sport. Însă e atât de greu să decizi, când singurul pe care ti l-ai dori e un scop imposibil de atins. M-am și îngrășat, continui să o fac, observ. Caut o soluție de mijloc, n-am izbutit. Mi se strecoară un gând: „parcă nu-mi mai place de mine.” Nu-mi amintesc perioada când am fost total mulțumită de alegerile și acțiunile mele, dar zilele astea mă simt atât de departe de imaginea aceea încât mi-e greață. Nu-mi place să mă gândesc mult la trecut, întruntatul aduce riduri.
Mi-am promis curaj când am luat decizia cea mare, însă am rămas aceeași la categoria aceasta, un iepuraș speriat, incapabil să își susțină punctul de vedere în fața celorlalți. Am spus că nu mai îmi e frică de oameni, am mințit. Mă uit întodeauna în stânga și în dreapta speriată, ocolesc mereu locurile aglomerate. Mi-e și rușine să merg la cumpărături. Le vreau pe toate, dar nu sunt dispusă să merg pe urma lor. Îmi doresc să rămân aici până mă transforn în oase și iluzii.
Mi-e teamă că dacă am să mai trăiesc încă o zi pe pământul ăsta am să mă spulber cu totul de rușine și timiditate. Sunt neajutorată și paranoică.
Cât despre iubirea pe care îmi inchipuiam că o am constituie o idee naivă, sunt prea stupidă, nu o pot găsi atât de repede. Cel puțin cu asta mă consolez să îmi treacă, pentru că altceva înafară de desconsiderare nu-mi e de folos. Am descoperit un citat în lectura mea curentă: „A iubi înseamnă a pierde o parte din tine.” Sunt complet înconjurată de ceață în prezent, iar asta mi-a căpătat și confuzia. Mă întreb cum ar fi să mă privesc pe dinafară. Aș mai putea trăi cu mine?
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.