Astăzi cu părere de rău am încheiat „Chimie perfectă” de Simone Elkeles. Mi-a plăcut, chiar dacă unele părți pot să zic că le-am tolerat. Întodeauna am avut nevoie de google translate lângă mine să disting cuvintele în spaniolă strecurate pe ici pe colo. Mai găseam din când în când traducerea jos, dar nu era de ajuns. Povestea se sfârșește foarte drăguț, cum nu m-am așteptat. După cearta de care au avut parte mă gândeam că vor rămâne despărțiți și că autoarea va denumi aceasta 'o experiență de viață' sau 'o floare pierdută' însă exact în cel mai neașteptat moment apare personajul masculin și toate ies bine, ba chiar îi promite o căsătorie după ce termină facultatea, amândoi specializați pe *ghiciți ce!* chimie.
Cel mai tare m-a impresionat profesoara de chimie, Peterson. Mă așteptam să fie doar o figură transparentă, genul de profesoară strictă și enervantă cu care nu îți dorești să ai de-a face, dar profa P. ne-a dovedit că este bine intenționată datorită căreia s-a produs „chimia perfectă”. Înainte să aflu istorisirea din spatele măștii pe care Alex o purta trebuie să recunosc că mi-a părut un derbedeu specific cu care nu ai ce discuta. Încă un motiv să nu judeci după aparențe, prima discuție sau o greșeală nevinovată. Am aici câteva citate drăguțe care sper să vă dea o idee despre carte.
„- Brittany?
- Ce-i? răspund, holbându-mă la covintele din carte fără să văd nimic.
N-am idee ce scrie pe pagină, pentru că sunt deja prea jenată ca să mă pot concentra.
- Te-ai uitat la mine ca și cum ai fi vrut să mă săruți.”
„Să îl sărut pe Alex? Niciodată. Deși m-am tot gândit la asta. Chiar mult. Mai mult decât ar trebui. Are buze pline, atrăgătoare. Doamne, are dreptate. Sunt beată. Și nu mă simt deloc bine. Amorțeala mi-a trecut și sunt pe cale să intru în delir, din moment ce prin minte-mi trec tot felul de gânduri aiurea. Ca de pildă, cum ar fi ca buzele lui să fie lipite de-ale mele.
- Bine. Atunci, sărută-mă, Alex spun, făcând un pas în fața și sprijinindu-mă de el. Ca să fim chit.
Îmi cuprinde brațele cu mâinile. Stând așa aproape de el, îmi simt corpul tremurând și capul învârtindu-se. E ca și cum m-aș afla într-un carusel la bâlci.
- O să ți se facă rău, zice el.
- Ba nu. Îmi... îmi place în carusel.
- Nu suntem în niciun carusel.
- A, nu? zic complet derutată.
Mă concentrez asupra picioarelor mele. Le simt de parc-ar fi săltat în aer și plutesc acum pe deasupra nisipului.
- Sunt doar amețită. N-am nimic.
- Pe naiba!
- Dacă nu te-ai mai foi atâta, m-aș simți mult mai bine.
- Nu mă foiesc deloc. Și-mi pare rău să îți dau o veste atât de proastă, mamacita, da' ești pe cale să vomiți.
Are dreptate. Stomacul îmi chiorăie. Alex mă sprijină cu o mână și cu cealaltă îmi ține părul ca să nu-mi vină peste față în timp ce mă aplec și dau la boboci.
Nu reușeșc să-mi potolesc stomacul. Vomit din nou și gâfâi din greu. Gâlgâieli și râgâieli dezgustătoare îmi ies din gură, dar sunt prea beată ca să-mi pese.
- Ia uite, zic printre crizele de vomă. Toată cina mea e pe pantoful tău.”
„- Așteaptă! strigă Brittany după mine.
Mă întorc și dau nas în nas cu ea.
- Ce-i?
Zâmbește seducător, ca și cum ar vrea ceva mai mult de la mine decât un armistițiu. Ceva cu mult mai important. Mintea îmi clocotește de atâtea scenarii, în timp ce Brittany face un pas în față.
Și îmi zmulge cheile de la motocicletă din mână.
- Hei, ce faci? o întreb.
- Îți întorc chestia cu răpitul.
Face un pas în spate, își ia avânt și îmi azvârle, cu toată puterea, cheile-n pădure.
- Nu se poate.
Se retrage, mergând cu spatele către mașină.
- Sper că nu te-ai supărat. Răzbunarea e o chestie a naibii de neplăcută, nu-i așa, Alex? zice, încercând să-și păstreze expresia serioasă.”
„- Sierra, în clipa asta am nevoie de o prietenă bună.
- Și m-ai ales pe mine? Ce să zic, mă simt flatată, spune ea pe un ton sec.
- OK, recunosc, te-am mințit. Îmi place de Alex. Chiar foarte tare.
Tăcere.
- Sierra, mai ești acolo? Sau nu vrei să răspunzi?
- Nu, Brit, nu-i vorba că n-aș vrea să îți răspund. Doar că mă-ntrebam de ce-mi spui asta tocmai acum.
- Pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva. Cu tine. Mai ești supărată pe mine?
- Ești cea mai bună prietenă a mea, spune ea.
- Și tu ești prietena mea cea mai bună.
- Și prietenele rămân prietene chiar dacă una dintre ele își pierde mințile și iese cu un membru al unei bande, nu-i așa?
- Așa sper.
- Brit, să nu mă mai minți niciodată.
- Jur.
- Mersi că ai încredere în mine, Brit. Poate că pentru tine nu-nseamnă mare lucru, dar pentru mine da.”
Cu alte cuvinte: aștept să vă puneți pe citit! Și să îmi spuneți și mie ce părere aveți despre carte, desigur. Aș mai pălăvrăgi câte ceva cu voi, dar n-am despre ce, poate îmi dați voi câte o idee. Zilele astea am stat prin casă, nu prea am cu cine să ies, cum cred că am mai spus. Aștept să vină ziua când mă va suna Dana să îmi spună că îi e dor de mine, dacă se va întâmpla.
xoxo, Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.