Thursday, May 7, 2015

șoapte


        Se aud șoapte înăuntrul meu, șoapte deranjate. Ceva se fărâmă din interior. Ignor zgomotele, înțepăturile și potoapele care-mi încețoșează pașii, însă știu că sunt acolo și știu că n-au cum să-și schimbe cuibul, iar asta mă răscolește înzecit. Privesc în amintirea fantomei, a ceea ce credeam că sunt. Sufletul îmi tremură la unison cu glasul și mâinile. Nu mă pot lăsa, n-am curajul. Tăcută, mă apropiu de oglindă. Se uită la mine, se amuză pe socoteala mea. Îi îngădui, n-am fost niciodată în stare să mă apăr sau să mă feresc de cuțitele aruncate intenționat în direcția mea. Îmi strecor o minciună referitoare la viitor. Schițez o imitație deplorabilă a unui zâmbet și inspir. A mai trecut o zi și n-a fost ce am așteptat. Teama că mă va întălni sfârșitul înaintea panglicii a înaintat. Nu-mi doresc să fiu fericită, aspirația la un ciob crescut îmi ajunge. Cumva îmi găsesc așternuturile și renunț. Șoaptele continuă să mă bântuie, devenind singurul zgomot reverberând în mine.

                                                                                 Melissa.

Monday, April 6, 2015

și zilele vin și tot ele pleacă

        Și destinul a făcut ca tu să te așezi într-un capăt al mesei, iar eu în celălalt. Deși nu mi-ai acordat nici măcar o singură atenție vizuală, eu nu m-am putut abține să nu fur câte o privire a chipului tău. Cântărisem că drumul ne fortificase prietenia, însă acesta întocmise întocmai opusul. Nu mi-ai mai scris, n-am mai pălăvrăgit nonsensuri, nu te-ai mai strâmbat la mine și nu mi-ai mai șoptit secrete. Am fost încordată și înspăimântată în toate acele zile, așteptând momentul care va ruina întregul nostru. Momentul nu s-a arătat, dar cumva magia s-a risipit. Nu-mi pot da seama dacă sunt eu de vină, dacă ești tu de vină sau dacă împărțim vina.
        Fericirea îmi curgea prin vene auzind că ți-ai găsit pe cineva, chiar dacă într-o oarecare minusculă măsură o parte din mine ardea de gelozie să te împartă. Încă socotesc ciudată seara în care am rămas singuri în încăperea de la parter, eu uscându-mi pletele, iar tu urmărindu-mă cu o atitudine amestecată, parcă încercând să te relaxezi, parcă încercând să nu pari stânjenit, parcă încercând să-ți ascunzi rânjetul, parcă neștiind ce să faci cu mine. Nici eu nu știam ce să fac cu mine, am fost foarte nesigură de situație, fascinată și îngrozită în același timp.
        Acum mă întreb unde am greșit, de ce râsetele noastre s-au tranformat în tăcere, de ce jocul de strâmbături s-a prefăcut în priviri deranjate, de ce schimbul de gânduri s-a alterat în cuvinte uscate și străjuite. Presupun că legăturile scânteietoare se pierd în noapte, între străzi neluminate, sub săruturi străine.


                                                                                 Melissa.

Sunday, March 29, 2015

spune-mi

       Atinge-mă. Desenează-mi în palmă frânturi din aventura ta. Șoptește-mi poveștile îngrozitoare și strigă-le pe cele valoroase. Mi-a ajuns la ureche un glas care s-a ascuns de tine, însă care te-a urmărit pretutindeni. El mi-a relatat întămplări de necrezut, coșmarurile tale pitite bine sub pat. Cică au ieșit la iveală în scăparea ta și ti-au vătămat pielea cu ghearele lor neiertătoare. Așteptam să fiu prima căreia îi împărtășești fricile născute parcă seara trecută. Încă aș putea. Aud de prin mulțimi cunoscătoare că ți-a fost prea teamă să-ți deschizi ciocul. Îmi doresc să îți pot spune că înțeleg, te-ar aduce într-un cu totul alt spațiu. Dar nu înțeleg, niciodată nu am înțeles. Ești prea încâlcită și oferi mult prea puțin.
        Te-ai strâns înăuntrul tău, privind la cer când inima voia să se răsfrângă. Împărțeai tuturor gânduri neadevărate ca să le alungi atenția. N-am să te judec. Vreau să te prind de mâini și să le opresc tremurul. Încetează să ți le mai înfunzi în buzunare. Încetează să te mai ascunzi. Clipele aleargă în jurul tău, tu te avânți înainte, lăsându-le să moară odată cu fluturii. Ți-ai scrijelit pe suflet cuvintele de încheiere, iar acum șezi în colțul prăpădit și te plimbi pe lângă el, sperând la ceva nedefinit. Râde viața de tine, nu pricepi?


                                                                                 Melissa.

Friday, February 20, 2015

n-am să fiu acolo unde n-ai fost tu


        Stelele mi-au șoptit o poveste. Tu, ființă pământeană și muritoare, ți-ai adoptat o alură maiestuasă, mirifică, de neatins. Iubirea ta zbura pretutindeni, în sticluțe mici, înnebunitoare. Te simțeai puternic, deasupra tuturor, înconjurat de admirație și parfumuri dulci. Absorbeai fiecare privire, fiecare gând tandru, fiecare fir de posibilitate. Zâmbeai de o strălucire dumnezeiască.
        Însă cu timpul, folosindu-ți bobocii de floare pentru a atrage frumuseți pe care nu le doreai cu adevărat, ai uitat să îți împodobești și partea aceea a sufletului care respira numai pentru tine. Construind pânze de o siguranță falsă pretutindeni, ai rămas fără îndeajuns material pentru a ridica culcușul unde te adăpostești în momentele de singurătate, la sfârșitul zilelor încărcate și obositoare. Micuța sămânță a siguranței de care aveai nevoie a fost alungată, a găsit alt pâmânt unde să crească. Astfel, după îndelungata ședere pe tron, învăluit de afecțiune, ai rămas singuratic, nemângâiat și putrezit pe dinăuntru.
        Odată ce soarele tău va apune, dragul meu, îmi vei simți lipsa.

                                                                                 Melissa.

Thursday, February 19, 2015

note triste pentru o amintire regăsită


        Clapele pianului în ritmul abătut al scufundării îmi trezesc nostalgia zilelor trecute. Îmi amintesc râsetele, zâmbetele și strigătele de bucurie din ziua aceea plină de soare. Îmi amintesc tricoul ud al prietenului nostru pe care îl storceam și îl învârteam prin toate părțile constant. Îmi amintesc cum toate celulele din mine cântau de fericire și surâdeau în timp ce ne stropeam cu apă. Mă îndoiam că am avut vreun moment în care să fi fost mai îmbătată de mirosurile mele de zambilă. Apoi ai răsărit tu, stația de tren în care poposeseam întruna, de mână cu ea, salutându-ne. Aproape mi-ai stricat ziua, însă sorele a ținut cu mine și mi-a luminat în scurt timp părticica de suflet asupra căreia ai aruncat o umbră.
        Încă te țin de mânecă. Nu pot îmbrățisa noi stații pentru că tu mă păstrezi captivă în a ta. S-a scurs mult nisip în clepsidră de când am coborît aici în neștiință și niciun alt tren n-a venit după mine. Uneori încerc să îmi imaginez pe unde m-aș afla dacă n-aș fi pus niciodată piciorul pe minunatul tău covor portocaliu. Nu văd nimic de care aș putea fi sigură, de care m-aș putea agăța cu speranță. Pereții tăi sunt mult prea înalți să privești peste amploarea lor. Singurele imagini permise sunt fantasme alergând în jurul meu, râzând de firea mea naivă și de lacrimile șiroinde a regrete.
        Poate aș fi fost altă persoană dacă nu aș fi știut de chipul tău și de lumea, aparent simpla pentru tine, în care petreceai pe atunci, dacă nu m-aș fi odihnit atât de des cu gândul la iluzia persoanei tale și a stației unde abia așteptam să mă întorc, neștiind că în urma numeroaselor vizite voi fi damnată acolo pentru totdeauna. Nu pot construi concret figura unei alte eu, este imposibibil, însă cu siguranță n-ar fi avut aceleași cicatrici.

                                                                                 Melissa.

Wednesday, February 18, 2015

nu știu

        Îmi e teamă că am să o pierd, o simt cum îmi alunecă printre degete. Starea ei pare că se înrăutățește, însă ea se izolează, refuză să discute deschis problemele și păstrează o aparență de echilibru. O trag de mânecă să-mi ofere explicații. Vreau să înțeleg, vreau să știu la ce să mă aștept. Nu știu ce se întâmplă, nu știu nici măcar ce s-a întamplat. Simt că înnebunesc. Dacă ea pleacă și eu am să plec. Nu mă interesează cum am să o fac, dar am să plec. Fără ea n-am să mă recuperez niciodată. Dacă ea pleacă voi fi mai moartă decât sunt deja.


                                                                                 Melissa.

Wednesday, January 28, 2015

Fericită, sunt fericită


          26 Ianuarie 2015

        Îmi doream să-l mai văd încă odată înainte să plece acasă. Am stabilit o ultimă vizită. Întreaga zi mi-am petrecut-o curățând, aranjând, pregătind terenul pentru glorioasa lui venire. Deseară îl așteptam împreună cu părinții și fratele meu, pe el și pe bunicul. Printr-un telefon s-a anulat totul. L-am rugat să se răzgândească, i-am spus că nu deranjează, că părinții mei nu sunt obosiți așa cum pretinde el, că îl așteptăm cu drag. Mi-a cerut să nu mă supăr, că ne vom vedea următoarea dată când va fi în oraș. Abia m-am abținut să nu mă smiorcăi la telefon. Îmi stăteau pe limbă vorbele: „Următoarea dată când vei fi în oraș? Adică la următoarea înmormântare? Abia aștept.” Până săptămâna trecută, după înmormântare, trecuseră 11 ani de când ne-a călcat pragul ultima dată. Desigur, și acea venire a fost justificată tot de o înmormântare.
        Adevărul este că nu-i poți forța pe oameni să le pese de tine sau de sentimentele tale.

                                                                                 Melissa.

Sunday, January 25, 2015

In between

        I love staying in bed during the day.



        I love staying in bed, staring in vain at the blue shrimped wall, wrapped up in my sheets, hugging my body. I love staying in bed, burying myself in my pillows, listening to my heartbeat breaking the silence, sniffing the damp, dun, smell of the air in my room. I love staying in bed, claiming it's night and outside the stars are shining in the dark, singing me lullabies along with the moon radiating and the wind wandering through the trees, bushes and shadows.
        In that moment all the argues stay away, not having the courage to get through my warm, fuzzy blanket that's holding me, keeping my memory in one piece. In that moment the screams from the other room can't reach me, can't flick me, can't storm me. In that moment my worries fly away, making their shopping list for the next day, being happy and smiling. In that moment memories pass in front of my sight, not giving me any emotion, not making their presence known. In that moment tears run down my checks without my inside aching. In that moment I don't know why salty water is pouring down my face, it just does, in the absence of pain. In that moment you can't tell me who to be because I'm just a ghost of something I used to be, just a ghost missing the substance, missing life, not noticing that the time is ticking her youth away.

          In that moment I don't exist.

                                                                                 Melissa.

Saturday, January 24, 2015

Okay

          23 Ianuarie 2015



        Sunt entuziasmată, mi-am amintit ceva amuzant. Mă întorc spre colega mea de bancă, vreau să îi povestesc despre un videoclip pe care l-am văzut zilele trecute pe youtube și am râs cu lacrimi. Pronunț două cuvinte, colega din față mă întrerupe, o întreabă pe prietena mea dacă am avut temă. Aceasta își face de lucru să-i caute un caiet și povestea mea se pierde. Peste cinci minute îmi cere să continui. Încă câteva cuvinte și colegul din spate o întreabă dacă am dat joi test la fizică. Prietena mea se întoarce și îl lămurește. Peste alte cinci minute îmi cere din nou să continui, însă privește peste umărul meu la doi băieți care se îmbrâncesc. Îi spun că nu mai contează, ea îmi răspunde simplu „okay” și pornește o discuție cu o altă colegă. Bănuiesc că nu intenționa să mă asculte de la bun început. Atunci cu ce rost falsifică un interes?
        Pauza următoare mă întreabă dacă sunt supărată. Îi zâmbesc și îi răspund că sunt okay. Primesc un okay înapoi. Mulțumesc.

                                                                                 Melissa.

Wednesday, December 31, 2014

31 Decembrie n-a fost mai pustiu vreodată

          "Brick by brick I've built a wall, strong enough so it won't fall..."



        Sunt ciudat de tăcută. Zăpada care se așterne blând la un geam depărtare nu mă atinge. Reproșurile care-mi sunt aduse la cunoștintă din ce în ce mai des nu mă afectează. Părerile celorlalți si diferitele situații când mă aflu printre persoane care nu mă doresc sunt numai fundaluri șterse care îmi scapă. Noul an care se pregătește să strălucească nu-mi promite nimic. Îmi doresc să mă pot ascunde sub pătură toată seara și să pretind că acesta nu este ajunul anului nou, ci doar o altă zi oarecare. Însă musafirii își vor face apariția, indiferent de dispoziția în care sunt, iar prezența mea este necesară, indiferent de părerea care o am despre dragele mele rude. Mama s-a străduit din nou să pregătească enșpe mii de feluri de mâncare, pretinzând că suntem o familie fericită, normală și fără pete în CV. Nu știu care este termenul normal considerând numărul în creștere al familiilor divorțate, însă măcar divorțații își cunosc situația și bucata de teren pe care le este permis să pășească. Eu sunt confuză, mă plimb prin ceață și mă lovesc neîncetat de pereți care ascund încăperi unde n-am dreptul să cotrobăi după adevăr.
        Mă tot întreb de câteva săptămâni cand a luat-o la vale familia asta și cum de nu am observat semnele. Știu că am avut o perioadă lungă în care am fost pierdută în lumea mea și nu voiam să aud de ceilalți, însă nu mă așteptam să mă trezesc într-o zi și să aflu cât de sărite în aer sunt împrejurimile prin care înotam indolent. Coechipierul meu continuă să fie apatic și îmi ignoră semnalele de alarmă pe care i le arunc în față.
        Sunt confuză referitor la următoarele mele acțiuni. Nimeni nu mă ascultă când îi sfătuiesc să își discute problemele, nu să le îngroape mai adânc. Ei spun că sunt prea tânără să pricep ce se petrece în jurul meu, că am să înțeleg când o să am un partener de viață. După părerea mea n-am nevoie de un partener de viață să observ cât de prost se așează lucrurile pentru că ei evită confruntarea lor. Din moment ce ei continuă să se străduiască să mențină o fațadă imaculată unul în fața celuilalt, cine este matur și cine nu în casa asta? Dar eu nu am dreptul la opinie, la sfârșitul zilei sunt tot copila râzgâiată care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.
        Așa că am să-l las să cadă amândoi în minunata prăpastie, care mereu se află pe undeva prin preajmă, pentru a se cățăra înapoi când au să se dumirească în legătură cu rahatul din jurul lor.

                                                                                 Melissa.

Tuesday, November 18, 2014

Te rog

        Te rog să nu mai pui întrebări. Te rog să ții în frău curiozitatea când subiectul îi privește pe ceilalți mai mult decât pe tine. Te rog să nu mai auzi conversații fără să vrei, să îți pui dopuri în urechi. Te rog să zâmbești, să fi fericit, să n-ai habar de ce se învârte în jurul tău. Te rog să îți găsești altă ocupație decât analiza vieții.
        Înțelegi tu, odată ce ai auzit ceva nu poți să faci să nu-l fi auzit. Odată ce imaginea unei persoane în ochii tăi se tulbură îți este imposibil să-ți oprești tremurul sufletului. Minciuna înjunghie, distruge relații, ruinează oamenii. Te rog, nu mai minți. Te rog, fixează ce ai stricat. Te rog, nu mă lăsa.
        Sâmbătă, când faptele mi-au fost puse în față, mi-a fost mai teamă ca niciodată. Sâmbătă, când lumea mea și-a inițiat căderea pentru a mia oară, n-am mai avut de ce să mă agăț. Sâmbătă, când gaura de siguranță, care mi-a fost la dispoziție de când m-am născut, nu m-a mai încăput, n-am izbutit să plâng. N-am admis o prăbușire. Te rog, demonstrează-mi că se înșeală.


                                                                                 Melissa.

Friday, October 31, 2014

The door is closed

        - Uită-te la zâmbetele lor. Uită-te cât sunt de fericiți împreună. Pariez că au multe amintiri amuzante și multe priviri cu suînțelesuri de împărtășit. Nu e minunat? O prietenie ca aceea caută mulți, e adevărat. Tu de ce nu ești printre ei?
        - Nu te prea pricepi cu integratul, nu-i așa? Care e problema? Oh, îmi aduc aminte, mi-ai spus. Nesiguranță, lipsă de încredere și parcă mai era ceva. Hmm.. da! Ai spus că nu o meriți. În legătură cu asta, nu mi-ai explicat de ce consideri acest lucru, te deranjează să îmi explici în câteva cuvinte?
        - Nu vrei să vorbești? Înțeleg, te-ai închis în tine. De aceea pui pătura aceea pe geam de fiecare dată când ajungi acasă? Construiești un zid împotriva celorlalți, corect? Dă din cap pentru da, scutură pentru nu.
        - Știam eu, însă care e motivul? Te învinovățești?
        - Îhm, înțeleg. Și de ce e vina ta? Hei, te uiți o secundă la mine? Nu pot să îți vorbesc dacă tu te uiți la podea.
        - Oh, nu, te rog, nu plânge, nu am vrut să...



                                                                                 Melissa.

Tuesday, October 14, 2014

Lipsă

        Nu mai știu ce să fac cu mine. Sunt o persoană împrăștiată, incapabilă să-și adune toate rahaturile și să le dea de cap. Arunc cu decizi încoace și încolo, doar ca să fie, ca să par hotărâtă. Însă le regret, le regândesc și le cântăresc până mi se face rău. Mă învinovățesc cumplit și îmi încarc capul până și cu greșelile pe care nu le-am comis, dar din cauza cărora îmi tremură genunchii. Îmi programez cât mai multe activități, mă străduiesc să îmi distrag în rutină nefericirea și nu reușesc decât să mă afund într-o groapă mai mare. Majoritatea ocupațiilor nu-mi mai aduc plăcerea cu care obișnuiau să mă acopere, trec prin ele privind în neant, aprobând din cap și ridicând un colț de gură din când în când.
        Când cineva mă întreabă de mine, de fericirea mea, sau îmi mărturisește schimbările pe care le observă în comportamentul meu lacrimile îmi curg fără să le dau eu voie. Deși mă implor să nu plâng, să nu las slăbiciunile să se reverse, ele o iau la vale oricum, determinându-mă să fiu și mai dezamăgită de persoana mea.
        Am dobândit o stare nouă, care mă cuprinde ori în mijlocul mulțimii, când se vorbesc cotidiene, iar eu rămân tăcută, ori când sunt între patru pereți, în liniște deplină. În momentele acelea încetez să exist. Mă uit în gol, fără să zăresc nimic, fără să gândesc nimic și fără să percep nimic care ține de realitate, doar auzind la nesfârșit în interiorul meu ecourile piesei „All through the night” de Sleeping at Last. Câteodată își mai flutură cineva mâna înaintea ochilor mei și nu realizez, decât când îmi dă un ghiont, că de fapt eu nu mă înec, ci stau pe un scaun și iau parte la ceva. În momentele acelea parcă și timpul amorțește cu mine.


                                                                                 Melissa.

Monday, October 13, 2014

All through the night

        Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, în sus și în jos, orice aș face chipul ei îmi înțeapă ochii. Apăs odată pe profilul ei, apăs de două ori, poate și a treia oară. „Nu am să cedez, nu am să mai las de la mine!”strig în mintea mea, încercând să mă conving că de data aceasta chiar am să închid ochii. Parcă mă mânâncă degetele totuși să îi scriu. O prietenie care m-a călăuzit patru ani ar trebui să-mi fie de ajuns ca să uit promisiunile încălcate, dar mă roade orgoliul. Toate persoanele care au uitat de mine și de sufletul meu nesigur se regăsesc în palma ei. Înțeleg ezitarea, am fost, și cu siguranță încă sunt, o persoană îngrozitoare, care nu cunoaște îngrăsământul secret de adăugat pentru o relație de succes, însă merit să fiu pusă pe un raft de către fiecare persoană la care țin?
        „În fiecare zi mi-e dor de mine. În aglomerarea vieții încep să uit tot mai mult și mai des cine sunt.”a spus cineva astăzi. Simțeam nevoia să îl prind de mână și să îi șoptesc că nu e singur. N-am avut putere, cuvintele acelea se păsăleau desăvârșit cu concluzia căreia de câteva săptămâni mă străduiam să îi dau brânci. Sunt o persoană fricoasă, care nu este în stare să își sorteze dificultățile, preferând să le ocolească și amâne cât de mult posibil. Merg de jur-împrejurul propriului meu univers dezordonat, căutând o fâșie de pâmânt mângăiată de soare unde să mă așez, în loc să-mi confrunt toate neplăcerile și să le înlocuiesc cu încredere.
        Am avut un vis dubios sâmbătă spre duminică, primul vis pe care mi-l amintesc după o perioadă care se simte ca o veșnicie. Mi-am făcut temele, pe care de obicei le dau la o parte și evit să le dau crezare. Examinarea m-a răstălmăcit, pentru că, tocmai cu o zi, poate două, în urmă, discutasem într-un fel vag dar satisfăcător problemele pe care consider că le am și adăugasem în săculeț prima alegere care a venit cu un sentiment de mândrie. Conform google sufăr de: sentimente de frustrare, lipsa controlului in luarea deciziilor, sentimente puternice pentru cineva, teamă să fiu descoperită.


                                                                                 Melissa.

Thursday, October 9, 2014

Undeva, cândva, într-o grădină

        O legumă nouă a răsărit în grădina noastră. Se ascundea prin colțuri, ascunzându-și fața în spatele frunzelor. Celelalte plante au conversat cu ea încă din prima recreație, zâmbind, fiind simpatice, că doar așa sunt toate ființele la început. Leguma noastră, o ridiche roșie, este foarte vorbăreață când se simte comod în colectiv. Prima sa greșeală a fost să-și dezvăluie micile păreri cepei mincinoase, care i-a purtat gândurile mai departe. Astfel legumele răutăcioase și-au început nemiloasa bătaie de joc, așa-zisă și tachinare de către utilizatori, iar micuța ridiche s-a posomorât. Astăzi proaspăta legumă nu și-a făcut apariția la datorie, iar portocala e îngrijorată. Se poate ca aceasta să-și primenească alegerea în legătură cu modesta noastră bucată de pământ, părăsindu-ne fără o luptă, sau portocala interpretează peste măsură coincidența?


                                                                                 Melissa.