Lipsă

        Nu mai știu ce să fac cu mine. Sunt o persoană împrăștiată, incapabilă să-și adune toate rahaturile și să le dea de cap. Arunc cu decizi încoace și încolo, doar ca să fie, ca să par hotărâtă. Însă le regret, le regândesc și le cântăresc până mi se face rău. Mă învinovățesc cumplit și îmi încarc capul până și cu greșelile pe care nu le-am comis, dar din cauza cărora îmi tremură genunchii. Îmi programez cât mai multe activități, mă străduiesc să îmi distrag în rutină nefericirea și nu reușesc decât să mă afund într-o groapă mai mare. Majoritatea ocupațiilor nu-mi mai aduc plăcerea cu care obișnuiau să mă acopere, trec prin ele privind în neant, aprobând din cap și ridicând un colț de gură din când în când.
        Când cineva mă întreabă de mine, de fericirea mea, sau îmi mărturisește schimbările pe care le observă în comportamentul meu lacrimile îmi curg fără să le dau eu voie. Deși mă implor să nu plâng, să nu las slăbiciunile să se reverse, ele o iau la vale oricum, determinându-mă să fiu și mai dezamăgită de persoana mea.
        Am dobândit o stare nouă, care mă cuprinde ori în mijlocul mulțimii, când se vorbesc cotidiene, iar eu rămân tăcută, ori când sunt între patru pereți, în liniște deplină. În momentele acelea încetez să exist. Mă uit în gol, fără să zăresc nimic, fără să gândesc nimic și fără să percep nimic care ține de realitate, doar auzind la nesfârșit în interiorul meu ecourile piesei „All through the night” de Sleeping at Last. Câteodată își mai flutură cineva mâna înaintea ochilor mei și nu realizez, decât când îmi dă un ghiont, că de fapt eu nu mă înec, ci stau pe un scaun și iau parte la ceva. În momentele acelea parcă și timpul amorțește cu mine.

                                                                                 Melissa.