Changes, lectures and other stuff

        Am fost foarte distrasă în ultimele zile, n-am reușit să fac nimic productiv din pură inițiativă, am dormit prea mult, mi-am pierdut timpul pe rețelele de socializare și am îmbrățișat imprevizibilul. Încerc să mă concentrez pe umplerea golurilor din materiile de care o sa am mai multa nevoie anul urmator, dar de fiecare dată intervine ceva și îmi schimb programul.

        Plănuiesc să citesc mai diversificat, nu că nu mi-ar plăcea ce am în prezent în minte, dar încerc să produc schimbări în toate punctele vieții mele, mai ales în domeniul acesta și cel vestimentar. Mi-am cheltuit în două zile întregul fond primit de ziua mea, jumătate pe cărți, jumătare pe haine. Vacanța parcă devine din ce în ce mai anostă, prietenii cu care aș vrea să îmi petrec timpul și-au permis să-și ia o vacanță la țară, la mare sau la munte, iar eu am rămas aici, urmărind seriale, citind și aranjând cuvinte pe o pagină de internet de care nu mai sunt la fel de sigură ca înainte. Mama a decis să nu-mi mai renoveze camera ci să facem o mică excursie în mijlocul lui august, dacă concediul ei se va suprapune cu al tatei. La început mă entuziasmasem să plec și eu o zi de acasă - pentru că am fost multe zile supărată în urma weekend-ului la căsoaia -, dar apoi mi-am amintit cum se desfășoară excursile noastre în familie. De obicei mama calculează fiecare secundă, fiecare detaliu, fiecare reacție, și nu se sfiește să zbiere sau să reproșeze nimic când planul deviază. Întreaga călătorie se dovedește în final stresantă și stupidă, în loc de relaxantă.

        Mă gândeam azi-noapte la toate aspectele din viața mea care mă deranjează și în privința cărora nu fac niciodată nimic. De obicei când ceva te irită încerci să-l îndepărtezi sau să îl pui pe fugă într-un fel sau altul, însă eu îl ignor, pretind că n-am nimic împotriva lui. Nu procedez bine la capitolul ăsta, ignoranța care i-o ofer mă incomodează și mai tare. Vreau să produc o schimbare și aici, vreau să construiesc un nou castel pentru viața mea, unde să includ numai ceea ce îmi place, unde să aibă acces numai persoanele care mă prețuiesc pentru cine sunt, nu pentru idea lor despre ceea ce aș putea să devin sub influența lor.

        Socotind situațile care mi-au adus un zâmbet pe buze zilele astea am descoperit că nu sunt atât de închisă lucrurilor noi precum am crezut. Majoritatea fericirii mele a pornit din momentele neașteptate. Îmi face plăcere să mă implic pe terenuri nedescoperite și să cunosc chipuri proaspete. Și chiar dacă toate activitățile supriză la care am participat în ultimele săptămâni nu mi-au lăsat destul timp să-mi concentrez mintea la o postare relevantă n-am uitat de micul meu locșor. Uneori mă îndoiesc de eficacitatea lui, dar toți revenim la un moment dat la lucrurile pe care le știm ale noastre și care ne ocupă momentele singuratice. Așa că aici mă aflu.

                                                                                 Melissa.

Înghețată, shopping, timp prețios

        N-am plănuit o aniversare, am obosit să tot fac chestia aia. In schimb mi-am eliberat întreaga zi pentru mama și tata. Oricum nu petrecem destul timp împreună, cel puțin nu cât mi-aș dori eu. Am avut parte de o mică sesiune de cumpărături și chiar dacă n-am reușit să adaug în coș tot ce mi-am dorit, distracția a făcut totul. În loc de un tort din pișcot am sărbătorit cu unul din înghețată. (dacă tot e caniculă) N-am renunțat la lumânări, am pus una albastră, simplă și pitică ca să păstrez tradiția. Dorința n-am voie să v-o spun, din câte știu eu. Cred că am mâncat destule prosti pentru o săptămână întreagă. I-am spus tatei că n-am să mai mânânc ciocolată luna asta, dar știm amândoi că mâine mă voi găsi lângă dulapul cu dulciuri într-un joc de „Ala-bala, ce mânânc azi?”.

        Se întâmplă să fie deja mijlocul verii *dacă n-am trecut deja de jumătatea capitolului* iar eu n-am bifat destule pe lista mea. De fapt nu-mi amintesc când să fi făcut vreo listă, probabil doar una mintală. Până la urmă ști cum se zice „Mai bine mai târziu decât niciodată” așa că uite aici ceva improvizat.

Vara asta (ce a mai rămas din ea) vreau:

• Să mă bronzez corespunzător;
• Să joc într-o seară adevăr și provocare cum o făceam anul trecut;
• Să ies într-o zi cu trupa întreagă fără distrageri;
• Să dorm cu cortul o noapte afară;
• Să îmi cumpăr un jurnal pentru noul an școlar;
• Să citesc o carte scrisă de un autor clasic;
• Să îmi clarific amalgamul de sentimente;
• Să îmi iau un nou pluș pentru o nouă eu;
• Să îmi găsesc o activitate care să mă reprezinte.

        Cam asta e tot ce îmi trece prin cap în momentul ăsta, o să mai adaug. Am dezamăgit atât de multe persoane de anul trecut pe vremea asta încât nu-mi ajung degetele de la mâini și de la picioare să le număr. Nu-mi pare rău, și pe mine m-au lăsat baltă tot atâtea. Mulți își spun prieteni adevărați, însă uită dacă nu fac tam-tam că eu mai am zi de naștere. Mi-am permis luxul să-mi dezactivez stupida pagină de facebook pe care o dețin, să văd câte ființe mă sună fără reminder.

                                                                                 Melissa.

Trandafirii n-au rafinament

        Dansând printre petale mi-am dat seama că îmi lipsești. Or fi colorate, frumoase, înmiresmate, însă fără să mă ții de mână, nu au farmec. Dacă nu-mi arăți tu stelele, nu sunt interesată să le privesc. Fără șoaptele tale lumea e monotonă. Degeaba se umple luna, nu e la fel de fascinantă când nu îți luminează chipul. De ce aș vrea să ies din casă în lipsa călăuzirii tale? Universul prinde alt contur când ești cu mine. 

Sacrificii

        Shadowed by feelings we make sacrifices for people 
                who don't even deserve our fake smiles. 

        - Nu mai e îndeajuns să privesc de pe banca de rezerve. Știu că am promis și știi că îmi respect în general promisiunile, dar pe aceasta am să o încalc. De aceea am venit azi aici, ca să te anunț.
        Fata își privește reflexia în oglindă. Micuța aluniță de pe obrazul drept i se părea o imperfecțiune perfectă. Întodeauna considera că îi conferă personalitate, un detaliu pe care ceilalți nu-l vor avea niciodată. Însă astăzi o irită, astăzi se încadrează în categoria defectelor catastrofale. Părul arată îngrozitor, nu are volum, nu are culoarea potrivită. Ochii sunt lipsiți de expresie, nu au străfunduri speciale asemenea celor albaștrii. Pomeții sunt supți, palizi, parcă bolnăvicioși. Și fruntea aceea, ruinează totul. Astăzi reacționează diferit de obicei, e irascibilă. Își acoperă chipul brăzdat de lacrimi cu palmele și oftează puternic.
        - Poți fi dezamăgită de mine, ai toate drepturile din lume.
        Ia o pauză, uitându-se iar la ea însăși, persoana în fața căreia își încălca cuvântul, persoana la fel de defectă și deteriorată, dar care nu e dispusă să lupte pentru dorințele sale.
        - Un om care nu-și respectă promisiunile e un om fără cuvânt. Dar nu mai pot trăi cu promisiunea asta. Am să îndrăznesc, am să știu că am încercat. Nu voi mai fi nevoită să mă întreb zilnic cum s-ar fi aranjat lucrurile dacă aș fi izbutit.
        Inchide ochii, imaginându-și ființa pentru care renunța la integritate.
        - Sper numai să merite efortul.

                                                                                 Melissa.

3.

                                                                                 Melissa.

What I read - part 7

        Mi-au sărit în ochi o mulțime de recenzii pentru „Sub aceeasi stea” de John Green, niciuna negativă. Mă gândeam că probabil e una din acele cărți ridicate în slăvi degeaba, cu conținut sec. În primele pagini mi-a părut cam previzibilă toată acțiunea, însă Augustul Waters a început să mă surprindă și a ținut-o tot așa până am încheiat lectura. Îmi pare așa de bine că m-am înșelat.

         Am fost incredibil de dezamăgită de scriitorul Peter Van Houten înainte să aflu ce se află sub pătură. Chiar mă așteptam să se afle la un moment dat că a plagiat întreaga carte. Personalitatea lui nu se potrivea cu a unui scriitor. Nu îi căutasem prea mult un motiv, l-am lăsat fiind un nenorocit. Probabil am fost mult prea distrasa de cei doi. Dar odată aflată povestea despre fiica lui, lucrurile s-au legat. Anna, cancerul și cum nu voia să-și închipuie un sfârșit pentru „O durere supremă”.

        Augustus Waters e cu siguranță membru al acelei mici comunități de băieți care chiar știu să iubească. Pe acolo se agaugă și Gideon, Adam, Patch, Austin, Damen, etc. Hazel face parte din categoria „nu vreau să-mi dezamăgesc părinții” până la un anumit punct când nu mai pune la buzunar exagerările părinților ei. Știe că e iubită, că are să moară și încearcă să se gândească cât mai puțin la asta.

        Când destinul decide în final să îi despartă m-am surprins plângând. Am stat o noapte întreagă să închei romanul, fără să țin cont de ora devreme la care am fost nevoită să mă trezesc. Și nu îmi pare rău nici măcar un pic. Augustus Waters a meritat fiecare minut nedormit și fiecare lacrimă utilizată.

        Am ales câteva micuțe fragmente de care mi-am amintit azi-dimineață să le notez. Probabil pentru mine au o însemnătate diferită față de cea pe care le-o veți da voi, dar cel puțin sunt o lectură plăcută.

       „- Obișnuiam să cred că ar fi amuzant să trăiești pe un nor.
         - Da, i-am spus. Ca și cum ar fi una dintre acele mașinării gonflabile de mers pe Lună, numai că pentru totdeauna.”

       „Îmi dedicasem o mare parte din viață încercării de a nu plânge în fața oamenilor care mă iubeau, astfel încât știam ce făcea Augustus. Îți încleștezi dinții. Te uiți în sus. Îți spui că dacă ei te văd plângând, asta le va face rău, iar tu nu vei fi nimic altceva decât o Tristețe în viețile lor și nu trebuie să devii foar o tristețe, așa încât nu vei plânge și îți vei spune în sinea ta toate astea în timp ce vei privi tavanul, apoi vei înghiți, cu toate că faringele tău refuză să se închidă și te vei uita la persoana care te iubește și îi vei zâmbi.”

        „Așa că ne-am așezat la umbra Ruinelor și am luat un mic prânz.
        - Ai nevoie de cremă de protecție împotriva razelor de soare? m-a întrebat mama.
        - Nu, mulțumesc, i-am răspuns.
        Se auzea vântul prin frunze, un vânt care purta țipetele puștilor care se jucau în departare, copiii care își dădeau seama  cum e să trăiești, cum e să conduci o lume care n-a fost construită pentru ei prin conducerea unui teren de joacă care a fost. Tata m-a văzut că îi urmăream și m-a întrebat:
        - Ți-e dor să alergi pe aici ca ei?
        - Uneori, așa cred.
        Dar nu la asta mă gândeam. Încercam să remarc totul: lumina de pe Ruine, copilașul acela care de-abia putea să pășească descoperind un băț în colțul terenului de joacă, neobosita mea mamă punând muștar în zigzag pe sendvișul ei cu carne de curcan, tata bătând ușurel cu mâna peste smartphone-ul din buzunar și rezistând nevoii imperioase de a-l verifica, un tip care arunca un frisbee și care îl făcea pe câinele lui să nu se oprească din alergat, prins și aportat.
        Cine sunt eu să spun că poate aceste lucruri nu vor fi veșnice? Cine este Peter Van Houten să lanseze ipoteza că munca noastră este vremelnică? Tot ce știu despre rai și tot ce știu despre moarte se află în acest parc: un unvers elegant în mișcare necontenită, plin de ruine ruinate și de copii țipând.”

       „Aproape toți sunt obsedați să lase un semn pe lume. Să lase ceva posteriorității printr-un testament. Să supraviețuiască morții. Cu toții ne dorim să nu fim uitați. Și eu la fel. Ceea ce mă frământă cel mai tare e să fiu o altă victimă colaterală de care nimeni să nu-și amintească nimic din străvechiul război lipsit de glorie împotriva bolii.
        Vreau să las un semn.
        Dar semnele pe care le lasă oamenii sunt mult prea adesea cicatrici. Construiești un minimall hidos sau inițiezi o lovitură de stat sau încerci să devii o vedetă rock și te gândești: „Acum își vor aminti de mine”, dar: (a)ei nu-și amintesc nimic de tine și (b)tot ceea ce lași în urma ta sunt și mai multe cicatrici. Lovitura ta de stat se transformă în dictatură. Minimallul se transformă într-un prejudiciu. 
        Suntem aidoma unei haite de câini care udă hidranții. Otrăvim pământul cu urina noastră toxică, marcând totul drept AL MEU într-o încercare caraghioasă de a supraviețui morții noastre. Nu mă pot opri din a urina pe hidranți. Știu că este prostesc și nefolositor, dar sunt un animal ca oricare altul.
        După toate probabilitățile, putem face rău universului, după cum, în egală măsură îl putem ajuta, dar, după toate probabilitățile, nu vom face niciuna dintre astea. 
        Eroii adevărați nu sunt oamenii care fac tot felul de lucruri; eroi sunt oamenii care REMARCĂ lucrurile, dându-le atenție. 
        Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fi rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te rănește.”

                                                                            Melissa.

Nous sommes les inconnus

        Stropi mari, fulgere și tunete descarcă supărarea în locul meu. Mă pricep să fiu nehotărâtă. Probabil aștept să fiu premiată pentru extraordinarele mele merite. Jonglez cu opțiunile, fără să știu pe care o prefer. Îmi pun la îndoială orice acțiune, involuntar. Mi-aș dori să fie cineva să-mi spună categoric riscurile tuturor activităților mele, șansele să reușesc și dacă merită efortul. Mi-ar plăcea să aleagă altcineva pentru mine. Atunci aș avea pe cine să învinuiesc la eșec. Altfel sunt doar eu și marele semn de întrebare care stăruie deasupra oricărei idei.

        Mă plimb printr-un labirint care deține două ieșiri: ceea ce îmi doresc să fiu și ceea ce e corect să fiu. Lupta vieții mele constituie care portiță de scăpare o voi găsi prima mă va găsi prima, iar obstacolul că niciuna din ele nu este suficient de clară pentru a fi urmată. Așa că mă aflu în această minunată încurcătură de tufișuri, admirând verziturile și întrebându-mă când îmi va poposi scumpa mână de ajutor promisă de toți și pe la mine. Poate că zăbovesc pentru ceva ce n-are să sosească niciodată. Posibil să fie toate minciuni, conform prezicerilor făcute de intiuția mea.

        "Et le voilà perdu dans un absurde dédale."

                                                                            Melissa.

Can we stop the world from turning?

        De ce o zi nu se poate încheia fără regrete? Ce fel de persoană sunt dacă îmi doresc să fiu oricine altcineva decât eu? Râd, fredonez și țopăi toată ziua, dar imediat ce găsesc un moment să reflectez asupra acțiunilor mele îmi dau seama cât de mult greșesc în orice. Realizez cât de mult m-am decolorat.

        Sunt netrebnică de multe ori doar pentru că am toane și neajunsuri. Îmi descarc nervii pe cei din jurul meu foarte des și îi învinuiesc întodeauna pe 'EI'. Nici nu sunt sigură că există, atât de îndepărtați sunt uneori. „Plăsmuire” se plimbă prin mintea mea. Și oricât mi-aș dori să o concediez nu depinde de mine. Pentru că e adevărul. Nu poți trimite la plimbare adevărul. Mă deranjează că încă port camașa de victimă, deși e meritul meu toată tărășenia. Și persoana, singura persoană care simt că m-ar reculege, nu-și permite să se afle aici. Îmi vine să vomit.

        Am așteptări fără să am reușite. (.)

                                                                            Melissa.

Suflă o petală

        „If you want to know where your heart is 
                          look where your mind goes when it wonders.”

        - Dacă pleci, ia-mă cu tine. Nu mă lăsa să putrezesc, știi că n-am să mă mișc de aici. Te voi aștepta până te vei întoarce, voi vedea chipul tău până am să adorm pe vecie și îmi voi repeta în gând vorbele tale până am să înebunesc.
        - Nu poți veni cu mine, serafimii nu ne vor permite niciodată.
        - Nu-mi pasă de ce vor serafimi. Nu-mi pasă de decizile Destinului. Nu-mi pasă nici măcar de soarta aia în care crezi. Dacă mă iubești așa cum pretinzi eu voi fi prioritatea ta. Dacă tu chiar ți la mine n-ai să mă dai la o parte. Iar dacă nu... atunci bănuiesc că totul a fost în zadar. Fiecare privire, fiecare moment, fiecare sentiment.. n-au nici o însemnătate.
        Vocea i s-a stins, își privea mâinile năclăite cu sânge. Și ce dacă își dădea natura pe afară? Ar mai conta ce se întâmplă cu ea dacă el o va părăsi? Cărțile sunt pe față, și-a pierdut capul. Se manifestă același sentiment și în cazul lui? O idee i-a răsărit în minte.
        - Dar tu nu crezi asta, nu-i așa?
        El se uita în stânga, departe. Asta da imaginație debordantă. Probabil n-a iubit-o niciodată. A mințit cu îndârjire de fiecare dată când și-a permis să o sărute. Brusc a simțit cum pământul îi alunecă de sub picioare. Trăise o plăsmuire fără să bănuiască nici măcar odată. Imposibil.
        Inculpatul păstra tăcerea, asta o deranja teribil.
        - Mă îndoiesc de tine, șopti ea.
        - Serafimii mi-ar pune capăt dacă aș îndrăzni să fug cu o muritoare.
        Îi ignoră afirmația.
        - E ceva adevărat din tot ceea ce mi-ai spus?
        El se crispă. Observă lichidul roșu, care continua să se prelingă. O prinse de mâini și o strânse puternic, oprind tremurul grav al acestora. Își auzea bătaile iluziei inimii în urechi. Ochii li se întâlniră dezvăluind teamă.
        - Ești dispusă să lași în urmă toate persoanele dragi? Chiar dacă e posibil să dispar într-o zi și să rămâi singură? Nu vreau să rămâi singură.
        Încuvință din cap repetat, pe obraz i se rostogoli o lacrimă stingheră.
        - Nu mi-ai spus tu că ai face orice pentru mine? întrebă ea, puțin înfricoșată de răspuns.
        - Ba da, zâmbi.
        - E reciproc, fie că îți convine, fie că nu.

                                                                            Melissa.

What I read - part 6

        Încă o carte devorată de mine, 'Crescendo' de Becca Fitzpatrick, volumul al doilea din seria 'Îngerul Nopții'. Am început deja să caut despre ultimul volum, al patrulea, spoilere si rezumaturi. Încă nu este apărut în România, nici măcar în engleză. O să-mi fie dor de Patch, mi-e și frică să închei volumul al treilea.

        Patch m-a enervat în volumul ăsta la culme. N-am înțeles ce se petrece cu el și Marcie până la sfârșit pe deplin, iar el nu s-a deranjat să-i dea o explicație Norei. Intuisem faza cu o nouă sarcină pentru un înger păzitor, însă n-am asamblat toate piesele puzzle-ului până în momentul din parcul de distracții. În volumul acesta Nora a fost mai mult decât curajoasă, chiar puțin sărită de pe fix. Trebuia să le rezolve ea pe toate, deși întreaga tărășenie cu Rixon nu s-ar fi întâmplat dacă orgoliul ei nu depășea limitele. Vee e ca de obicei naivă, nu știe ce se petrece în jurul ei, are doar o vagă impresie despre adevăr, dar o pune la o parte când i se cere. Cât despre familia Norei, imaginea se năruie când află că tatăl ei nu este de fapt tatăl ei biologic și că mama ei a avut și încă are o aventură.

        Consider că v-am oferit prea multe indici despre acțiune așa că voi trece direct la fragmențel. Am ales unul relativ amuzant, mai scurt decât de obicei, care sper că o sa vă placă. Vee e definiția persoanei trăznite.

       „Marcie și-a pus mâna în șold și părea gata să ne trântească ușa în nas.
        - Ok, liniștește-te, plătim, a spus Vee, îndesându-și mâna în buzunarul de la spate. A trântit câteva bagnote mototolite în bol, dar era întuneric și nu-mi putea da seama câte.
        - Mi-ești datoare vândută, m-a anunțat.
        - Trebuia să-mi dai banii să-i număr mai întâi, a spus Marcie, căutând prin bol și încercând să găsească donația lui Vee.
        - M-am gândit că e o cifră cam mare pentru tine. Când ai învățat să numeri până la douăzeci? a întrebat Vee.
        Marcie și-a mijit din nou ochii, după care s-a întors, răsucindu-se pe călcâie, și a dus bolul înapoi în casă.
        - Cât i-ai dat? am întrebat-o pe Vee.
        - Nu i-am dat nimic. Am azvârlit un prezervativ în bol.
        - De când ai tu prezervative la tine? am întrebat-o arcuindu-mi sprâncenele.
        - Am găsit unul pe gazon în timp ce veneam spre ea. Cine știe, poate că o să-l folosească. Și atunci o să mă declar mulțumită că n-am lăsat materialul ei genetic să se răspândească aiurea.”

        Îmi place de Vee, chiar dacă uneori nu dă indeajuns de multă importanță unor fapte, etichetându-le după placul ei, posibil greșit. Face parte din categoria prietenilor pe care mi-aș dori să îi am. Este adolescenta tipică, înebunită după băieți, mereu pe fază și gata să facă orice pentru Nora. Nu contează cât e ceasul, ce are de făcut sau cât de departe se află, Vee v-a fi mereu la nevoie lângă prietena ei.

                                                                            xoxo, Melissa.

What I read - part 5

        Mi-am găsit seria pe care căutam să o citesc de multă vreme. Prima dată am reușit să iau volumul trei din neatenție, săptămâna trecută volumul doi și uite că joi am izbutit să ajung și la primul. Vorbim despre 'Îngerul Nopții' de Becca Fitzpatrick. Îmi place stilul de scriere al autoarei, nu e nici 'prea prea' nici 'foarte foarte', însă unele pasaje m-au lăsat în ceață și au cerut recitire. Poate sunt eu mai tolomacă *știu că sunt* și n-am înțeles pentru că atunci când citesc de cele mai multe ori mai fac 100 de lucruri, așa că nu mă înjurați dacă greșesc.

        Mi-a plăcut de Vee, prietena cea mai bună a persoanjului principal, Nora, pentru că e impulsivă și autoritară, chiar și când nu se cuvine. M-a deranjat că prietenia lor nu părea construită pe încredere ci mai degrabă pe timpul pe care îl petreceau împreună. Partea proastă a lui Vee este că se concentrează prea mult pe ea însăși și nevoile ei, fiind atât de absorbită încât omite detalii importante. Nora mi-a format impresia unei persoane care deține doar o fărâmă de curaj, completată de excesul de care dă dovată prietena ei cea mai bună, și încearcă să găsească o soluție/o explicație pentru orice. Patch e un persoanj în ceață, n-am de gând să comentez încă despre el. Aveți aici un fragmențel cu nivel de adorabilitate 5/5.

       „Și-a băgat mâna pe sub betelia jeansilor mei și m-a tras mai aproape.
         - Te provoc să joci 'Simon spune' cu mine.
         - 'Simon spune'?
         Aveam o presimțire negativă. Negativă într-un fel foarte pozitiv.
         - Simon spune să te întinzi.
         'Destul de ușor', m-am gândit. M-am intins pe iarbă cu mâinile pe burtă.
         Patch s-a tolănit pe iarbă lângă mine.
         - Simon spune să îți dai jos... ochelarii.
         M-am ridicat în coate.
         - Stai puțin, cred că e rândul meu. Nu e rândul tău de două ori una după alta...
         Patch mi-a ridicat ochelarii pe cap, așezându-i în păr.
         - Simon spune să îți dai jos... geaca.
         - Patch!
         - Ai grijă că pierzi...
         Mi-am scos geaca. Patch s-a aplecat deasupra mea, cu gura chiar deasupra gurii mele.
         'Sărut', mi-a șoptit în gând.
         Nu era o întrebare, era o avertizare. A zâmbit când nu m-am împotrivit și s-a lăsat mai aproape de gura mea. Prima atingere a fost doar atât - o atingere. O blândețe ispititoare și incitantă. Mi-am lins buzele și zâmbetul lui Patch s-a lărgit. 
         - Mai mult? a întrebat.
         Mi-am afundat mâinile în părul lui, trăgându-l mai aproape.
         - Mai mult.”

        Acesta a fost fragmențelul. Mă mai gândisem la unul, însă Patch e prea adorabil aici încât să pun altceva. Aștept să îmi spuneți ce ați mai cumpărat/împrumutat voi și sper să ne citim curând!

                                                                            xoxo, Melissa.

I know

        Știi când te simți pregătit să renunți la o persoană pentru că ești conștient că relația voastră s-a schimbat? Nu mai simt același lucru când sunt cu ea. În loc să simt micuții fluturași ai fericirii sunt doar iritată. Și totuși, încă n-am făcut nimic în legătură cu asta. Parcă aștept un semn să mă răzgândesc. Dumnezeule, cât aș vrea să cred că mai am de ce să îi stau alături. Dar nu sunt convinsă nici pe jumătate.

                                                                            Melissa.

What I read - part 4

        Uite că am mai găsit o serie simpatică. Ce mă deranjează e că „Shadow Falls” are numai două volume până acum. Îmi place stilul lui C.C. Hunter, mă determină să vreau și eu să scriu. Autoarea ne-o prezintă pe Kylie, în vârstă de 16 ani, aproape 17, care e trimisă într-o tabără pentru copii cu probleme de comportament numită *ghici* Shadow Falls, recomandată de psiholoagă. Însă ce nu știu părinții ei e că această psiholoagă face parte dintre cei cu puteri speciale, la fel ca și Kylie.

        Tabăra nu o încântă pe Kylie la început, o consideră un loc unde se adună toți ciudații, iar când mai aude și de puteri supranaturale e convinsa că directoarele taberei, Holiday și Sky, sunt sărite de pe fix. Se împrietenește cu colegele ei de cabană, Della, vampirița, și Miranda, vrăjitoarea, dar tot nu acceptă că nu e om până nu află ceva care îi schimbă cu totul vederea asupra lucrurilor. Derek, băiatul pe jumătate zână, și Lucas, vârcolacul, îi acordă amândoi atenții, pe cine va alege? Tabăra se transformă în Academie, astfel Kylie nu mai e nevoită să plece acasă să locuiască cu părinții săi divorțați.

        Aventură, romanță, clișee, personaje frumos conturate, nimic nu lipsește. Mai multe vă las pe voi să descoperiți, și așa cred că am spus prea multe. Mi-a plăcut mult primul volum, aștept să îl văd astăzi pe următorul. Oh, era să uit! Aveți aici un fragmențel, că doar nu se poate fără!

       „- Deci spui că ai probleme cu iubita ta,nu? rosti Kylie deodată, încercând să-și abată gândurile de la el. 
        - S-ar putea spune și așa, răspunde Derek pe un ton viclean și Kylie se uita la el cum își freacă bărbia.
        Ochii ei îi studiau buzele. Își dorea să le guste.
        - Ce s-a întâmplat?
        Ea clipi, nu băgă de seamă siretenia lui și speră că avea să înceapă să vorbească despre Mandy, ceea ce urma să-i abată gândul de la cum era să îl sărute.
        - Păi, ea crede că îmi place de altcineva.
        Kylie simți cum i se strânge stomacul. 
        - Și așa e?
        - Nu. 
        E adevărat, o duru răspunsul, dar încercă să nu arate asta. Destul de ciudat, dar sfatul pe care li-l dăduse tuturor, să fie sinceri, părea aproape imposibil de urmat în cazul ei. Poate și pentru că nu era sigură ce simțea.
        - Dar, continuă el, într-un fel am vrut să o fac să creadă asta.
        - De ce? întrebă Kylie.
        - Am sperat să o fac geloasă. Am sperat că poate o să mă aprecieze mai mult.
        - Și ți-a ieșit? întrebă Kylie, care credea că astfel de jocuri nu aveau cum să se termine bine.
        - Nu știu. Ești geloasă?
        Kylie se uită la el.
        - Eu... te referi la mine? Clătină din cap. Dar tu și Mandy sunteți...
        - Prieteni, spuse el.
        Tot nu se legau lucrurile.
        Kylie încercă să digere spusele lui. Dar și mai greu era să înțeleagă ce simțea ea. Îi plăcea de Derek, chiar îi plăcea de el. Și o atrăgea fizic. Poate că nu cu aceeași intensitate cu care se simțea atrasă de Lucas la pârâu, dar sentimentul era real. Și, în unele privințe, chiar mai real decât atracția explozivă pe care o simțea pentru Lucas. 
        Și Derek nu a plecat, spuse vocea dinăuntrul ei.
        - Te simți bine? întrebă el.
        - Da. Nu. Clătină din cap. Sunt doar confuză.
        Bun, o făcuse. Îi dăduse o șansă sincerității încă o dată.
        - Știu, rosti el.
        O adiere ușoară îi făcu părul să fâlfâie și o șuviță i se prinse între buze.
        El o dădu la o parte.
        - Sunt ușurat că nu ești supărată pe mine.
        - Lasă-mă câteva minute, spuse Kylie. Asta s-ar putea schimba.
        El zâmbi larg.
        Kylie se simți din nou ispitită de zâmbetul lui. Clătină din cap.
        - Derek, eu doar...
        - Kylie, nu ți-am spus asta ca să te presez, ci pentru că mi-am dat seama cât de stupid a fost din partea mea să încerc să te fac geloasă. Mi-a trecut prin cap că lucrul ăsta s-ar putea să aibă o consecință cu totul neașteptată și nedorită. Dar ce zic eu? Chiar așa s-a și întâmplat, căci tu n-ai mai vrut să te apropii nici la trei metri de mine.
        Kylie își muscă buza.
        - Îmi pare rău. A fost o săptămână nebună rău de tot.
        - Treci prin multe acum. Și pentru asta am vrut să te văd.
        Kylie se întreba oare ce simțea el. 
        - Ai dreptate, am fost geloasă pe tine și pe Mandy. Dar încă nu știu dacă... nu cred...
        El ridică mâna.
        - Nu mă deranjează să fim doar prieteni. Dar de data asta nu o să te mint. Sper să devenim ceva mai mult de atât. Până o să se întâmple asta, o să-ți respect dorințele.
        Kylie îl privi și simți că începe să se îndrăgostească și mai mult de el.
        - Poți să faci asta? 
        - Normal. Se lungi pe spate și puse un braț sub cap. Poziția în care stătea îi scotea în evidență pieptul și brațele. Mai ales acum, că a plecat Lucas, spuse el și, din tonul lui, Kylie își dădu seama, nu stia nici ea cum anume, că Derek bănuia mai mult decât și-ar fi dorit ea. (...)
        El se răsuci într-o parte și se uită la el. Și, cerule mare, voia atât de mult să îl sărute, încât îi venea să țipe. Dacă era să se ia și după felul în care o privea el, atunci nu era singura care își dorea asta.
        El se miscă spre ea câțiva centimentri, nu mai mult. Kylie îi simțea respirația la colțul buzelor. Era atât de aproape de ea, că putea să-i numere genele, dar buzele lui o tentau. 
        - Kylie.
        Felul în care îi rosti numele o făcu să se topească și mai mult.
        - Da, reuși ea să îngăime. 
        - Mă faci să-mi fie greu să-mi țin promisiunea.
        - Îmi pare rău.
        Era cât pe ce să îl sărute. Cât pe ce să-l sărute. Cât pe ce. Dar știind că nu ar fi fost drept nici față de el, nici față de ea, nu o făcu. Deocamdată.”

        Ei, v-a plăcut? Kylie e o puștoaică naivă și amețită, mult prea curioasă. Parcă aș fi eu, doar că ea are parte de mai multă acțiune. Eu n-am fost niciodată într-o tabără, numai în cantonamente, două mai exact. Nu e un număr cu care să mă laud, însă e ceva. Despre micuțul blogușor nu știu ce să vă mai povestesc, ați observat și voi *care mai sunteți pe aici* că n-am prea scris. Sunt tristă și am din nou probleme cu intimitatea. Mă gândesc să-mi cumpăr un jurnal nou care să corespundă normelor mele de perfecțiune. Poate reușesc să revin la hârtie, deși mă îndoiesc. Până mă decid cum voi proceda am să țin totul în mine.

                                                                            xoxo, Melissa.

What I read - part 3

        Uite o zi „umedă” pe la Arad. Când am văzut stropii mari de dimineață mi-a trecut toată supărarea. Iubesc ploaia. Am făcut o plimbărică până la bibliotecă cu Liz. Cred că nu am mai râs o lună întreagă cât am râs în alea trei ore petrecute pe furtună. Părul îmi stătea îngrozitor, călcasem în toate bălțile posibile și eram udă pe toată mâneca dreaptă, de la cum curgea de pe marginea umbrelei. *împărțeam umbrela ei* Am făcut și o mică călătorie cu tramvaiul, și zic mică pentru că deși mai aveam o stație până la primărie ne-am dat jos mai repede.

        Am înapoiat cu greu „Cele treisprezece motive”, mai că-mi venea să o țin numai pentru mine. Sunt zgârcă, știu, dar am căutat-o mai bine de o lună până să ajung să pun mâna pe ea. Bibliotecara s-a uitat la mine de parcă aș fi fost ceva specimen nou la zoo. Adică nu toată lumea chițăie și țopăie când are în sfârșit ocazia să împrumute o carte pentru care a așteptat o perioadă îndelungată?

        Desigur, v-am păstrat și un fragmențel, că altfel nu se poate.

       „V-ar plăcea să auziți gândurile celorlalți?
        Bineînțeles că v-ar plăcea. Toată lumea răspunde afirmativ la întrebarea asta până când se gândește mai bine.
        De exemplu, ce-ar fi dacă alții v-ar putea auzi gândurile? Dacă v-ar auzi gândurile... chiar în momentul ăsta?
        Uneori ne încearcă gânduri pe care nici măcar noi nu le înțelegem. Gânduri care nici măcar nu sunt adevărate, nu asta simțim de fapt, dar ne trec oricum prin cap pentru că sunt interesante.
        Dacă ați putea auzi gândurile altora, ați auzi lucruri adevărate și, în același timp, lucruri complet aleatorii. Și nu ați face deosebirea între ele. V-ar scoate din minți. Ce e adevăr? Ce e minciună? Un milion de idei, dar ce semnificație au?
        Asta îmi place la poezie. Cu cât e mai abstractă, cu atât mai bine. Partea în care nu știi sigur despre ce vorbește poetul. Poate că ai o idee, dar nu poți fi sigur. Nu în proporție de sută la sută. Fiecare cuvânt, ales special, ar putea avea un milion de sensuri diferite. Oare este un înlocuitor, un simbol pentru o altă idee? Oare este parte dintr-o metaforă mai amplă, ascunsă?
        Uram poezia până când cineva mi-a arătat cum să o apreciez. Mi-a spus să privesc poezia ca pe un puzzle. Cititorul trebuie să descifreze codul - sau cuvintele - bazându-se pe tot ceea ce știe despre viață și sentimente.
        Poetul a folosit cuvântul „roșu” ca pe un simbol pentru sânge? Mânie? Patimă? Sau căruciorul este pur și simplu roșu pentru că „roșu” sună mai bine decât „negru”?
        Aceeași persoană care m-a învățat să apreciez poezia m-a mai învățat și valoarea compunerii de poezii. Sincer, nu există cale mai bună prin care să-ți analizezi sentimentele decât poezia.
        Dacă ești furios, nu trebuie să scrii o poezie despre cauza furiei tale. Dar trebuie să fie un poem furios. Așa că haide... scrieți unul.
        Și când ați terminat poemul, descifrați-l de parcă tocmai l-ați fi găsit tipărit într-un manual și nu ați știi nimic despre autor. Rezultatul poate fi uluitor... și înspăimântător. Dar e întodeauna mai ieftin decât să mergi la psiholog.”

        Asta a fost! Aștept să mă încântați cu cărțile pe care le citiți voi, și așa sunt în pană de idei cu ce să mai caut. Cât despre supărarea pe care am avut-o zilele astea, doar ignorați-o, sper să nu mai revin pe acolo niciodată.

                                                                            xoxo, Melissa.

I'm not myself anymore

        Îmi spune încontinuu că am greșit, că a fost lipsit de respect ceea ce am făcut. Mi-am înțeles greșeala, încerc să o accept pentru ca bulgărele de zăpadă să nu o ia din nou la vale. Însă îmi scoate neîncetat ochii cu ea, mă deranjează. Încep să cred că mă va urmări toată viața și mai adaug un fluture mort în săculețul cu nefericire. Îmi doream doar să fac o alegere care să mă reprezinte, iar eu nu sunt perseverentă. Și da, alegerea aceea m-a reprezentat ca fiind o adolescentă neobrăzată, neserioasă și fățarnică. Nimeni nu privește punctul meu de vedere, faptul că am fost constrânsă să particip. Mi-au spus că trebuia să refuz de la început, ei nu înțeleg că eu sunt timidă și că mi-a fost rușine. Nu sunt o fire puternică.

        Da, mi-am cerut scuze. Știu că ceva odată spart nu revine la forma inițială, dar ce ar mai trebui să fac? Zic că din cauza asta mă urăște și că nu-mi va mai acorda niciodată ajutorul. Ei nu vor să mă priceapă, pur și simplu nu vor. Și mă judecă pentru că nu sunt ceea ce sunt ei. Îmi consideră acțiunile stupide. Tot ei mi-au spus „Caută motivul, nu efectul.” și tot ei nu urmează. Ei mă consideră o jucărie stricată, ei care ar trebui să mă iubească necondiționat.

        Mă simt atât de singuratică, defectă și dezrădăcinată - și asta numai din vina lor - încât văd doar două cărări. Ori mă răzvrătesc și fug, ori îi pun capăt la tot printr-o mutare. Parcă sunt lipsită de tot ceea ce mi se cuvine. Cedez psihic, plâng cu nopțile, am cearcăne și dureri de cap interminabile. Nimeni nu s-a obosit să observe asta, nimeni nu s-a obosit să observe cât de tare mă străduiesc să mă ridic la nivelul așteptărilor. Nu e nimic în neregulă cu mine, ei ar trebui să înțeleagă.

                                                                            Melissa.