What I read - part 7

        Mi-au sărit în ochi o mulțime de recenzii pentru „Sub aceeasi stea” de John Green, niciuna negativă. Mă gândeam că probabil e una din acele cărți ridicate în slăvi degeaba, cu conținut sec. În primele pagini mi-a părut cam previzibilă toată acțiunea, însă Augustul Waters a început să mă surprindă și a ținut-o tot așa până am încheiat lectura. Îmi pare așa de bine că m-am înșelat.

         Am fost incredibil de dezamăgită de scriitorul Peter Van Houten înainte să aflu ce se află sub pătură. Chiar mă așteptam să se afle la un moment dat că a plagiat întreaga carte. Personalitatea lui nu se potrivea cu a unui scriitor. Nu îi căutasem prea mult un motiv, l-am lăsat fiind un nenorocit. Probabil am fost mult prea distrasa de cei doi. Dar odată aflată povestea despre fiica lui, lucrurile s-au legat. Anna, cancerul și cum nu voia să-și închipuie un sfârșit pentru „O durere supremă”.

        Augustus Waters e cu siguranță membru al acelei mici comunități de băieți care chiar știu să iubească. Pe acolo se agaugă și Gideon, Adam, Patch, Austin, Damen, etc. Hazel face parte din categoria „nu vreau să-mi dezamăgesc părinții” până la un anumit punct când nu mai pune la buzunar exagerările părinților ei. Știe că e iubită, că are să moară și încearcă să se gândească cât mai puțin la asta.

        Când destinul decide în final să îi despartă m-am surprins plângând. Am stat o noapte întreagă să închei romanul, fără să țin cont de ora devreme la care am fost nevoită să mă trezesc. Și nu îmi pare rău nici măcar un pic. Augustus Waters a meritat fiecare minut nedormit și fiecare lacrimă utilizată.

        Am ales câteva micuțe fragmente de care mi-am amintit azi-dimineață să le notez. Probabil pentru mine au o însemnătate diferită față de cea pe care le-o veți da voi, dar cel puțin sunt o lectură plăcută.

       „- Obișnuiam să cred că ar fi amuzant să trăiești pe un nor.
         - Da, i-am spus. Ca și cum ar fi una dintre acele mașinării gonflabile de mers pe Lună, numai că pentru totdeauna.”

       „Îmi dedicasem o mare parte din viață încercării de a nu plânge în fața oamenilor care mă iubeau, astfel încât știam ce făcea Augustus. Îți încleștezi dinții. Te uiți în sus. Îți spui că dacă ei te văd plângând, asta le va face rău, iar tu nu vei fi nimic altceva decât o Tristețe în viețile lor și nu trebuie să devii foar o tristețe, așa încât nu vei plânge și îți vei spune în sinea ta toate astea în timp ce vei privi tavanul, apoi vei înghiți, cu toate că faringele tău refuză să se închidă și te vei uita la persoana care te iubește și îi vei zâmbi.”

        „Așa că ne-am așezat la umbra Ruinelor și am luat un mic prânz.
        - Ai nevoie de cremă de protecție împotriva razelor de soare? m-a întrebat mama.
        - Nu, mulțumesc, i-am răspuns.
        Se auzea vântul prin frunze, un vânt care purta țipetele puștilor care se jucau în departare, copiii care își dădeau seama  cum e să trăiești, cum e să conduci o lume care n-a fost construită pentru ei prin conducerea unui teren de joacă care a fost. Tata m-a văzut că îi urmăream și m-a întrebat:
        - Ți-e dor să alergi pe aici ca ei?
        - Uneori, așa cred.
        Dar nu la asta mă gândeam. Încercam să remarc totul: lumina de pe Ruine, copilașul acela care de-abia putea să pășească descoperind un băț în colțul terenului de joacă, neobosita mea mamă punând muștar în zigzag pe sendvișul ei cu carne de curcan, tata bătând ușurel cu mâna peste smartphone-ul din buzunar și rezistând nevoii imperioase de a-l verifica, un tip care arunca un frisbee și care îl făcea pe câinele lui să nu se oprească din alergat, prins și aportat.
        Cine sunt eu să spun că poate aceste lucruri nu vor fi veșnice? Cine este Peter Van Houten să lanseze ipoteza că munca noastră este vremelnică? Tot ce știu despre rai și tot ce știu despre moarte se află în acest parc: un unvers elegant în mișcare necontenită, plin de ruine ruinate și de copii țipând.”

       „Aproape toți sunt obsedați să lase un semn pe lume. Să lase ceva posteriorității printr-un testament. Să supraviețuiască morții. Cu toții ne dorim să nu fim uitați. Și eu la fel. Ceea ce mă frământă cel mai tare e să fiu o altă victimă colaterală de care nimeni să nu-și amintească nimic din străvechiul război lipsit de glorie împotriva bolii.
        Vreau să las un semn.
        Dar semnele pe care le lasă oamenii sunt mult prea adesea cicatrici. Construiești un minimall hidos sau inițiezi o lovitură de stat sau încerci să devii o vedetă rock și te gândești: „Acum își vor aminti de mine”, dar: (a)ei nu-și amintesc nimic de tine și (b)tot ceea ce lași în urma ta sunt și mai multe cicatrici. Lovitura ta de stat se transformă în dictatură. Minimallul se transformă într-un prejudiciu. 
        Suntem aidoma unei haite de câini care udă hidranții. Otrăvim pământul cu urina noastră toxică, marcând totul drept AL MEU într-o încercare caraghioasă de a supraviețui morții noastre. Nu mă pot opri din a urina pe hidranți. Știu că este prostesc și nefolositor, dar sunt un animal ca oricare altul.
        După toate probabilitățile, putem face rău universului, după cum, în egală măsură îl putem ajuta, dar, după toate probabilitățile, nu vom face niciuna dintre astea. 
        Eroii adevărați nu sunt oamenii care fac tot felul de lucruri; eroi sunt oamenii care REMARCĂ lucrurile, dându-le atenție. 
        Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fi rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te rănește.”

                                                                            Melissa.