Okay

          23 Ianuarie 2015

        Sunt entuziasmată, mi-am amintit ceva amuzant. Mă întorc spre colega mea de bancă, vreau să îi povestesc despre un videoclip pe care l-am văzut zilele trecute pe youtube și am râs cu lacrimi. Pronunț două cuvinte, colega din față mă întrerupe, o întreabă pe prietena mea dacă am avut temă. Aceasta își face de lucru să-i caute un caiet și povestea mea se pierde. Peste cinci minute îmi cere să continui. Încă câteva cuvinte și colegul din spate o întreabă dacă am dat joi test la fizică. Prietena mea se întoarce și îl lămurește. Peste alte cinci minute îmi cere din nou să continui, însă privește peste umărul meu la doi băieți care se îmbrâncesc. Îi spun că nu mai contează, ea îmi răspunde simplu „okay” și pornește o discuție cu o altă colegă. Bănuiesc că nu intenționa să mă asculte de la bun început. Atunci cu ce rost falsifică un interes?
        Pauza următoare mă întreabă dacă sunt supărată. Îi zâmbesc și îi răspund că sunt okay. Primesc un okay înapoi. Mulțumesc.

                                                                                 Melissa.

31 Decembrie n-a fost mai pustiu vreodată

          "Brick by brick I've built a wall, strong enough so it won't fall..."

        Sunt ciudat de tăcută. Zăpada care se așterne blând la un geam depărtare nu mă atinge. Reproșurile care-mi sunt aduse la cunoștintă din ce în ce mai des nu mă afectează. Părerile celorlalți si diferitele situații când mă aflu printre persoane care nu mă doresc sunt numai fundaluri șterse care îmi scapă. Noul an care se pregătește să strălucească nu-mi promite nimic. Îmi doresc să mă pot ascunde sub pătură toată seara și să pretind că acesta nu este ajunul anului nou, ci doar o altă zi oarecare. Însă musafirii își vor face apariția, indiferent de dispoziția în care sunt, iar prezența mea este necesară, indiferent de părerea care o am despre dragele mele rude. Mama s-a străduit din nou să pregătească enșpe mii de feluri de mâncare, pretinzând că suntem o familie fericită, normală și fără pete în CV. Nu știu care este termenul normal considerând numărul în creștere al familiilor divorțate, însă măcar divorțații își cunosc situația și bucata de teren pe care le este permis să pășească. Eu sunt confuză, mă plimb prin ceață și mă lovesc neîncetat de pereți care ascund încăperi unde n-am dreptul să cotrobăi după adevăr.
        Mă tot întreb de câteva săptămâni cand a luat-o la vale familia asta și cum de nu am observat semnele. Știu că am avut o perioadă lungă în care am fost pierdută în lumea mea și nu voiam să aud de ceilalți, însă nu mă așteptam să mă trezesc într-o zi și să aflu cât de sărite în aer sunt împrejurimile prin care înotam indolent. Coechipierul meu continuă să fie apatic și îmi ignoră semnalele de alarmă pe care i le arunc în față.
        Sunt confuză referitor la următoarele mele acțiuni. Nimeni nu mă ascultă când îi sfătuiesc să își discute problemele, nu să le îngroape mai adânc. Ei spun că sunt prea tânără să pricep ce se petrece în jurul meu, că am să înțeleg când o să am un partener de viață. După părerea mea n-am nevoie de un partener de viață să observ cât de prost se așează lucrurile pentru că ei evită confruntarea lor. Din moment ce ei continuă să se străduiască să mențină o fațadă imaculată unul în fața celuilalt, cine este matur și cine nu în casa asta? Dar eu nu am dreptul la opinie, la sfârșitul zilei sunt tot copila râzgâiată care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.
        Așa că am să-l las să cadă amândoi în minunata prăpastie, care mereu se află pe undeva prin preajmă, pentru a se cățăra înapoi când au să se dumirească în legătură cu rahatul din jurul lor.

                                                                                 Melissa.

Te rog

        Te rog să nu mai pui întrebări. Te rog să ții în frău curiozitatea când subiectul îi privește pe ceilalți mai mult decât pe tine. Te rog să nu mai auzi conversații fără să vrei, să îți pui dopuri în urechi. Te rog să zâmbești, să fi fericit, să n-ai habar de ce se învârte în jurul tău. Te rog să îți găsești altă ocupație decât analiza vieții.
        Înțelegi tu, odată ce ai auzit ceva nu poți să faci să nu-l fi auzit. Odată ce imaginea unei persoane în ochii tăi se tulbură îți este imposibil să-ți oprești tremurul sufletului. Minciuna înjunghie, distruge relații, ruinează oamenii. Te rog, nu mai minți. Te rog, fixează ce ai stricat. Te rog, nu mă lăsa.
        Sâmbătă, când faptele mi-au fost puse în față, mi-a fost mai teamă ca niciodată. Sâmbătă, când lumea mea și-a inițiat căderea pentru a mia oară, n-am mai avut de ce să mă agăț. Sâmbătă, când gaura de siguranță, care mi-a fost la dispoziție de când m-am născut, nu m-a mai încăput, n-am izbutit să plâng. N-am admis o prăbușire. Te rog, demonstrează-mi că se înșeală.

                                                                                 Melissa.

The door is closed

        - Uită-te la zâmbetele lor. Uită-te cât sunt de fericiți împreună. Pariez că au multe amintiri amuzante și multe priviri cu suînțelesuri de împărtășit. Nu e minunat? O prietenie ca aceea caută mulți, e adevărat. Tu de ce nu ești printre ei?
        - Nu te prea pricepi cu integratul, nu-i așa? Care e problema? Oh, îmi aduc aminte, mi-ai spus. Nesiguranță, lipsă de încredere și parcă mai era ceva. Hmm.. da! Ai spus că nu o meriți. În legătură cu asta, nu mi-ai explicat de ce consideri acest lucru, te deranjează să îmi explici în câteva cuvinte?
        - Nu vrei să vorbești? Înțeleg, te-ai închis în tine. De aceea pui pătura aceea pe geam de fiecare dată când ajungi acasă? Construiești un zid împotriva celorlalți, corect? Dă din cap pentru da, scutură pentru nu.
        - Știam eu, însă care e motivul? Te învinovățești?
        - Îhm, înțeleg. Și de ce e vina ta? Hei, te uiți o secundă la mine? Nu pot să îți vorbesc dacă tu te uiți la podea.
        - Oh, nu, te rog, nu plânge, nu am vrut să...

                                                                                 Melissa.

Lipsă

        Nu mai știu ce să fac cu mine. Sunt o persoană împrăștiată, incapabilă să-și adune toate rahaturile și să le dea de cap. Arunc cu decizi încoace și încolo, doar ca să fie, ca să par hotărâtă. Însă le regret, le regândesc și le cântăresc până mi se face rău. Mă învinovățesc cumplit și îmi încarc capul până și cu greșelile pe care nu le-am comis, dar din cauza cărora îmi tremură genunchii. Îmi programez cât mai multe activități, mă străduiesc să îmi distrag în rutină nefericirea și nu reușesc decât să mă afund într-o groapă mai mare. Majoritatea ocupațiilor nu-mi mai aduc plăcerea cu care obișnuiau să mă acopere, trec prin ele privind în neant, aprobând din cap și ridicând un colț de gură din când în când.
        Când cineva mă întreabă de mine, de fericirea mea, sau îmi mărturisește schimbările pe care le observă în comportamentul meu lacrimile îmi curg fără să le dau eu voie. Deși mă implor să nu plâng, să nu las slăbiciunile să se reverse, ele o iau la vale oricum, determinându-mă să fiu și mai dezamăgită de persoana mea.
        Am dobândit o stare nouă, care mă cuprinde ori în mijlocul mulțimii, când se vorbesc cotidiene, iar eu rămân tăcută, ori când sunt între patru pereți, în liniște deplină. În momentele acelea încetez să exist. Mă uit în gol, fără să zăresc nimic, fără să gândesc nimic și fără să percep nimic care ține de realitate, doar auzind la nesfârșit în interiorul meu ecourile piesei „All through the night” de Sleeping at Last. Câteodată își mai flutură cineva mâna înaintea ochilor mei și nu realizez, decât când îmi dă un ghiont, că de fapt eu nu mă înec, ci stau pe un scaun și iau parte la ceva. În momentele acelea parcă și timpul amorțește cu mine.

                                                                                 Melissa.

All through the night

        Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, în sus și în jos, orice aș face chipul ei îmi înțeapă ochii. Apăs odată pe profilul ei, apăs de două ori, poate și a treia oară. „Nu am să cedez, nu am să mai las de la mine!”strig în mintea mea, încercând să mă conving că de data aceasta chiar am să închid ochii. Parcă mă mânâncă degetele totuși să îi scriu. O prietenie care m-a călăuzit patru ani ar trebui să-mi fie de ajuns ca să uit promisiunile încălcate, dar mă roade orgoliul. Toate persoanele care au uitat de mine și de sufletul meu nesigur se regăsesc în palma ei. Înțeleg ezitarea, am fost, și cu siguranță încă sunt, o persoană îngrozitoare, care nu cunoaște îngrăsământul secret de adăugat pentru o relație de succes, însă merit să fiu pusă pe un raft de către fiecare persoană la care țin?
        „În fiecare zi mi-e dor de mine. În aglomerarea vieții încep să uit tot mai mult și mai des cine sunt.”a spus cineva astăzi. Simțeam nevoia să îl prind de mână și să îi șoptesc că nu e singur. N-am avut putere, cuvintele acelea se păsăleau desăvârșit cu concluzia căreia de câteva săptămâni mă străduiam să îi dau brânci. Sunt o persoană fricoasă, care nu este în stare să își sorteze dificultățile, preferând să le ocolească și amâne cât de mult posibil. Merg de jur-împrejurul propriului meu univers dezordonat, căutând o fâșie de pâmânt mângăiată de soare unde să mă așez, în loc să-mi confrunt toate neplăcerile și să le înlocuiesc cu încredere.
        Am avut un vis dubios sâmbătă spre duminică, primul vis pe care mi-l amintesc după o perioadă care se simte ca o veșnicie. Mi-am făcut temele, pe care de obicei le dau la o parte și evit să le dau crezare. Examinarea m-a răstălmăcit, pentru că, tocmai cu o zi, poate două, în urmă, discutasem într-un fel vag dar satisfăcător problemele pe care consider că le am și adăugasem în săculeț prima alegere care a venit cu un sentiment de mândrie. Conform google sufăr de: sentimente de frustrare, lipsa controlului in luarea deciziilor, sentimente puternice pentru cineva, teamă să fiu descoperită.

                                                                                 Melissa.

Undeva, cândva, într-o grădină

        O legumă nouă a răsărit în grădina noastră. Se ascundea prin colțuri, ascunzându-și fața în spatele frunzelor. Celelalte plante au conversat cu ea încă din prima recreație, zâmbind, fiind simpatice, că doar așa sunt toate ființele la început. Leguma noastră, o ridiche roșie, este foarte vorbăreață când se simte comod în colectiv. Prima sa greșeală a fost să-și dezvăluie micile păreri cepei mincinoase, care i-a purtat gândurile mai departe. Astfel legumele răutăcioase și-au început nemiloasa bătaie de joc, așa-zisă și tachinare de către utilizatori, iar micuța ridiche s-a posomorât. Astăzi proaspăta legumă nu și-a făcut apariția la datorie, iar portocala e îngrijorată. Se poate ca aceasta să-și primenească alegerea în legătură cu modesta noastră bucată de pământ, părăsindu-ne fără o luptă, sau portocala interpretează peste măsură coincidența?

                                                                                 Melissa.

Hazy feelings

        De ce lumea dinaintea ochilor mei se arată într-atât de neguroasă încât mi-am rătăcit cuvintele? De ce continui să înaintez înspre prăpastie dacă pricep stricăciunile pe care mi le voi produce? De ce mă zbat îngrozitor să respir când aerul este pretutindeni? De ce simt că bătăile inimii mi se răresc, îmbrățisând teama că în orice moment ar putea înceta și m-aș prăbuși?
        Mă străduiesc să descopăr schimbarea care m-a acoperit. Inspir, expir, îmi repet cuvintele de siguranță în minte, terifiată să descopăr că nu-și fac efectul. O piesă din puzzle a fost înșelată, încurcându-mi ilustrația realității. Nu izbutesc să o identific, se ascunde prin colțuri, fuge de mine. Mi-a răstrălmăcit întreaga rutină, pedepsindu-mă într-o încăpere spontană, a cărei activități nu sunt competentă să-i țin pasul. Nu-mi zăresc locul, sunt dezoritentată. Prezentul se sforțează să mă elimine, îi încâlcesc întențiile de ordonare din cauza nesiguranței în care înot. Îmi oferă lovitură, după lovitură, după lovitură și după lovitură. Și în ciuda nereușitei mele de a mă ridica încă nu este satisfăcut. Nu-i ajunge că sunt mizerabilă pe dinăuntru, că privesc orbește spre ceva ce nu există sau că nu sunt în stare să îi parez atacurile. Nu, are multe alte planuri, iar eu nu mă percep capabilă să mai supraviețuiesc printre ele. De ce nu am o soluție?

                                                                                 Melissa.

Your passion is gone away

        Whenever bad days keep coming take a deep breath and a long look a the sky. Somewhere, someone is doing the same. The feeling will pass, eventually. 

                                                                                 Melissa.

Back to prison

        Un zâmbet îmi juca pe buze în dimineața asta. Așteptam revederi, îmbrățisări și vorbe frumoase. Dezamăgirea probabil mă pândea de aseară, mi-a fost frică de ea, îi întrevedeam apariția. Din nefericire am avut dreptate.
        Colegii mei nu s-a schimbat, nici nu s-au maturizat peste vară. Sunt aceeași râzgâiați pe care i-am părăsit în urmă cu trei luni. Diferențele sunt doar fizice, încă își poartă infatuarea fără rușine. Colega mea de bancă, care stă cu mine ocazional, pentru că are o prietenă mult prea incultă și potrivită în celălalt colț de clasă, e o persoană imposibilă și nu reușesc să-i găsesc o singură calitate care să umbrească prostia de care dă dovadă. Nu are viziune decât asupra dorințelor ei, merge odată cu turma și când i se păsălește supărarea blestemă fiecare ființă care îi iese în cale, oferind detalii pe care victima nu le posedă.
        Fetele din liceul ăsta minunat, cu mici excepții, sunt incredibil de îndrăgostite de înfățișarea lor. Procedeele pe care e nevoie să le completeze ca să fie atât de împopoțonate nu le lasă timp să arunce o privire în direcția bună. Totuși, mă întreb, de ce mai fac prezența dacă pe întreaga durată au atenția oriunde altundeva decât la educație? N-am să înțeleg niciodată.
        Cea mai mare parte de băieți din clasa mea stăpânesc o cantitate mult prea mare de testosteron, iar asta, după părerea mea, e singura chestie care le motivează apsența intelectului. Adică de ce să citească ei o carte dacă își pot încorda toată ziua muschii în oglindă? Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru că m-am dus la un liceu de proști. Însă pot rezista încă trei ani dacă asta înseamnă să am un servici bun.
        Deschiderea a conținut în premierea elevilor pentru anul de dinainte și câteva discursuri ținute de Doamna Directoare, și ea desumflată de la rezultatele Bacalaureatului. Anul acesta s-au produs câteva schimbări în legătură cu consecințele chiululului, nepurtarea uniformei și comportamentului neadecvat. Inovația se propune cel puțin teoretic, practic urmează să vedem.
        Orarul meu e oribil, toate zilele îmi încep cu module, iar orele grele sunt ultimele. Vinerea mea e incredibil de grozav încărcată și, pentru că nu se putea mai drăguț de atât, am să o văd pe profa de fizică două ceasuri una după alta Joia. Nu mă înțelegeți greșit, îmi e simpatică și îmi face plăcere să stau la discuții, însă materia care o predă îmi dă dureri de cap.
        Nici vremea nu a fost prea blândă. Am avut parte de ploaie torențială și străzi inundate, astfel am pus rochița programată înapoi în dulap și m-am înarmat cu bascheți, blugi lungi și umbrelă.
        Cam asta a fost cu prima mea zi de școală, deloc memorabilă.

                                                                                 Melissa.

'Ce vei face acum?'

        Mi-am petrecut ultimele două săptămâni calculând tot ce n-am reușit până în prezent și da, am fost depresivă. Nu știu dacă am trecut peste inopinata cădere, însă astăzi mi-am propus o mică pauză pentru că, deși sunt îngrozitoare cu propria-mi persoană, nu rezist când vine vorba de răspândirea lucrurilor pozitive. Cunosc perioada aceea când te simți prost și ai nevoie de o motivare, iar videoclipul peste care am avut norocul să dau e unul pe care vreau să aibă toată lumea ocazia să-l vizioneze. Știu că sunteți ocupați și aveți lucruri importante de făcut, dar vă rog să investiți șase minute din prețioasa voastră viață în mesajul următor. Multumesc!

                                                                                 Melissa.

People leave

        Oamenii, indiferent cât de apropiați îți sunt, întodeauna vor găsi un moment prielnic să-și strângă lucrurile și să dispară din viața ta. Unii îți vor servi o minciună ca să te simți cât de cât comfortabil cu plecarea lor, alții îți vor spune pur și simplu adevărul, iar o parte dintre ei nici nu își vor obosi gura. E ceva de așteptat, nimeni nu-și dorește să rămână pe aceeași bucată de asfalt pentru totdeauna. Însă persoana lor ar trebui să îți lase cel puțin o amintire plăcută, oricât de mică. Călătorii mei nu mi-au oferit plăcerea aceasta. Și-au luat zborul fără să am șansa să le spun adio, fără să le spun fiecăruia cât de mult înseamnă pentru mine, fără o ultimă îmbrățișare, iar abandonul mi-a înegrit viziunea asupra timpului petrecut împreună cu ei. 

        M-am întrebat în toți anii aceștia de ce nu merit un sfârșit frumos și singura concluzie de care sunt capabilă e, ca întodeauna, că întreaga situație se datorează nesiguranțelor mele, neajunsurilor mele, complexităților mele, cuvintelor mele, acțiunilor mele și defectelor mele. Bănuiesc că nu a fost să fie, că exist fără să trăiesc, că mereu va fi vina mea. Nici nu știu să mă explic, nu vreau să mă explic. Vreau doar să se ivească ceva pozitiv în viața mea, ceva care să-mi redea crezarea că lucrurile se pot îmbunătăți, ceva care să îmi ocupe gândurile încât să nu îmi mai umplu mintea cu toate eșecurile mele. Vreau ceva ce nici nu știu ce este. 

                                                                                 Melissa.

Desfătare

          "Mon cœur? Il est à prendre
           Comme tout cœur d'enfant.
           Il n'est pas à comprendre
           C'est un cœur cerf-volant."

        Inima și rațiunea nu sunt întodeauna în relații amicale. Întrebările și îndoielile nu vor înceta niciodată să răsară în cele mai nepotrivite momente. Nu se vor sătura nicicând să tragă de persoana ta în toate părțile, să îi ceară explicații pe care nu le deține și să-i sufle în față toate posibilele eșecuri.
        Vreau să închid ochii pentru o secundă, iar mintea mea să nu conceapă absolut nimic. Aparent ușor de îndeplinit, însă probabil imposibil. Creierul uman nu-și încetează flecărelile nici în somn. Și, totuși, vreau un moment de liniște, în care să nu-mi tremure concepțiile sau să se încline vreun taler. Vreau să pocnească cineva din degete și universul să amuțească. Vreau să mă plimb printre statui, admirând, fără să aduc vreuna la viață. Pentru asta trebuie să trișez.
        „Ce gândire prostească are fata asta!” veți spune. Vă dau dreptate. Judecata mea e defectă, s-a pierdut pe undeva prin străfunduri și s-a alterat. Un cunoscut i-a furat scaunul la masa deciziilor, oferindu-i unul de-o influență neînsemnată. De atunci dau prin gropi, fiind condusă pe o rută distrugătoare de o inimă cu nevoi.
        Însă, lăsând la o parte urmările, mi-am îndeplinit scopul.

                                                                                 Melissa.

Set-back

        M-a îmbrățișat, oferindu-mi un nou început și în momentul respectiv am știut că voi plânge. Poate nu de față cu ea, nu în drumul spre casă, dar în seara aceea cu siguranță. Mi-a lipsit prietenia specială, zâmbeam până la urechi. Nu-mi aminteam lucrul acela teribil pe care se presupune că l-am făcut. A refuzat mintea mea să-l păstreze ca să mă scape de vinovăție? 

        Însă lucrurile nu s-a petrecut cum mă așteptam odată ce am ajuns din nou între patru pereți. Realitatea m-a ajuns din urmă. N-a ezitat să-mi spulbere norul de tihnă în care m-am refugiat. Noi nu vom mai fi la fel ca înainte, nici măcar pe aproape. Firul prieteniei nu mai este sigur după ce capătă un nod. Distanța pe care am dezvoltat-o într-un an nu se va dizolva după o seară, iar încrederea nu se va mai înghesui în buzunar, indiferent de eforturile de care sunt capabilă. În consecință le-am dat frău liber purtărilor mele. M-a izbit realizarea lucrurilor pierdute. Am vărsat lacrimi câte n-am îngăduit în tot anul de separare, an în care am respins adevărul și l-am înlocuit cu ură, furie și aroganță, an în care mi-am hrănit ego-ul cu lucruri greșite, crezând că golul se va umple. M-am eliberat, însă greutatea pe care mi-am scuturat-o din spinare a fost înlocuită de una proaspătă, posibil mai temeinică, regretul. Sunt atât de multe aspecte pe care le-am omis, atât de multe detalii care îmi urgisesc existența. E insuportabil spectacolul de culori din fața ochilor mei. 

                                                                                 Melissa.

Shameless

        Privesc o pagină de blog albă de cel puțin un ceas. M-a părăsit glasul, nu știu să explic ce se întâmplă în momentul de față. Probabil nici eu nu pricep pe deplin ceea ce se desfășoară în interiorul ființei mele. Mă învârt prin casă fără un scop anume, privesc ploaia grea, neașteptată, cum îmi persecută geamul, răsfoiesc tumblr-ul, scrijelesc propoziții nesemnificative în jurnal și îmi reprim lacrimile. Oamenii nu înțeleg puterea care o posedă cuvântul. Nu bagă de seamă ruptura pe care o produce în țesătura inimii. Nici eu n-am conștientizat până în prezent că prezintă o capacitate într-atât de mare încât să-mi deregleze psihicul. Sunt răvășită, însă respir adânc, închid ochii și îmi revin.
        Iau asupra mea toate consecințele, întreaga situație a pornit din dorința mea de socializare. Mi-am lăsat mintea îmbătată ușor, admit și regret. Am alergat prea repede și cu pași mult prea mari spre ceea ce am crezut că-mi aparține. Persoana care-mi păzește fericirea mi-a dovedit contrariul. Repercursiunea s-a petrecut la fel de repede cum mă așteptam: Persoana și-a scos ciocanul, unul mare, negru, trist, cu experiență, și mi-a zdrobit înima într-o fracțiune de secundă. Singurul detaliu amuzant din povestea aceasta e amalgamul de litere care mi-a fost servit în urma impactului. Nu merit nici măcar o explicație.

                                                                                 Melissa.