Hazy feelings

        De ce lumea dinaintea ochilor mei se arată într-atât de neguroasă încât mi-am rătăcit cuvintele? De ce continui să înaintez înspre prăpastie dacă pricep stricăciunile pe care mi le voi produce? De ce mă zbat îngrozitor să respir când aerul este pretutindeni? De ce simt că bătăile inimii mi se răresc, îmbrățisând teama că în orice moment ar putea înceta și m-aș prăbuși?
        Mă străduiesc să descopăr schimbarea care m-a acoperit. Inspir, expir, îmi repet cuvintele de siguranță în minte, terifiată să descopăr că nu-și fac efectul. O piesă din puzzle a fost înșelată, încurcându-mi ilustrația realității. Nu izbutesc să o identific, se ascunde prin colțuri, fuge de mine. Mi-a răstrălmăcit întreaga rutină, pedepsindu-mă într-o încăpere spontană, a cărei activități nu sunt competentă să-i țin pasul. Nu-mi zăresc locul, sunt dezoritentată. Prezentul se sforțează să mă elimine, îi încâlcesc întențiile de ordonare din cauza nesiguranței în care înot. Îmi oferă lovitură, după lovitură, după lovitură și după lovitură. Și în ciuda nereușitei mele de a mă ridica încă nu este satisfăcut. Nu-i ajunge că sunt mizerabilă pe dinăuntru, că privesc orbește spre ceva ce nu există sau că nu sunt în stare să îi parez atacurile. Nu, are multe alte planuri, iar eu nu mă percep capabilă să mai supraviețuiesc printre ele. De ce nu am o soluție?

                                                                                 Melissa.