Oamenii, indiferent cât de apropiați îți sunt, întodeauna vor găsi un moment prielnic să-și strângă lucrurile și să dispară din viața ta. Unii îți vor servi o minciună ca să te simți cât de cât comfortabil cu plecarea lor, alții îți vor spune pur și simplu adevărul, iar o parte dintre ei nici nu își vor obosi gura. E ceva de așteptat, nimeni nu-și dorește să rămână pe aceeași bucată de asfalt pentru totdeauna. Însă persoana lor ar trebui să îți lase cel puțin o amintire plăcută, oricât de mică. Călătorii mei nu mi-au oferit plăcerea aceasta. Și-au luat zborul fără să am șansa să le spun adio, fără să le spun fiecăruia cât de mult înseamnă pentru mine, fără o ultimă îmbrățișare, iar abandonul mi-a înegrit viziunea asupra timpului petrecut împreună cu ei.
M-am întrebat în toți anii aceștia de ce nu merit un sfârșit frumos și singura concluzie de care sunt capabilă e, ca întodeauna, că întreaga situație se datorează nesiguranțelor mele, neajunsurilor mele, complexităților mele, cuvintelor mele, acțiunilor mele și defectelor mele. Bănuiesc că nu a fost să fie, că exist fără să trăiesc, că mereu va fi vina mea. Nici nu știu să mă explic, nu vreau să mă explic. Vreau doar să se ivească ceva pozitiv în viața mea, ceva care să-mi redea crezarea că lucrurile se pot îmbunătăți, ceva care să îmi ocupe gândurile încât să nu îmi mai umplu mintea cu toate eșecurile mele. Vreau ceva ce nici nu știu ce este.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.